Lucrurile ne privesc cu o ură infinită

Hortensia Papadat Benegescu are, in debutul unuia din romanele sale, un paragraf memorabil despre necazul care ne da tarcoale, mult timp inainte ca un eveniment tragic sa se produca. Poate el, \"necazul\", se insinueaza in lucrurile care ne privesc cu ochi rai, poate, menirea poetului este, sa ne atentioneze ca lucrurile nu sunt ce par a fi... Poate, inceputul acestei poezii ar suna mai bine in lipsa conjunctie ca:
Poate, lucrurile din jur sunt mai cumplite decât par,
Poate, ele ne privesc, cu o ură infinită,
Poate, aburul roșu care plutește pe străzi e chiar furia lucrurilor,
Poate, ele pun la cale mereu ceva îngrozitor,
Poate, pândindu-ne își ascut ghearele, ne sfâșie beregata.*
N-am știut niciodată ce e în miezul lor ascuns...
Poate, o sa va supere sugestia mea, daca intentia-mi va fi inteleasa gresit.
Poate, aburul rosu de pe strazi* provine din evaporarea lacului in care traiesc amfiile cu beregata taiata.
Poate, lucrurile chiar nasc la maternitatea Polizu, hominizi-sapiens... si, lucruri cu forme de oameni, sunt amestecate prin casele nostre, impreuna cu lucrurile cu forma de lucruri, si ne privesc, cu bunatate sau rautate, in functie de asemanarea dintre noi si ei.
Oricum, lucrurile din jur sunt mai cumplite decât par,
Oricum, ele ne privesc cu o ură infinită., de aceea bine ca exista poezia, forma a luptei de clasa a psycheei impotriva urii lucrurilor.
Poate va veni o vreme, cand, totul va fi reinviat prin CUVANT.
Poate, ar trebui sa va spun ca m-a bucurat nespus ceea ce ati scris, intr-un la poezia lui Vasile Munteanu, despre CEL care astazi implineste 73 de ani si o zi si sa intreb: cartile sunt lucruri sau odoare?

Bengescu, daca mai sunt si alte greseli imi cer iertare, dar n-am timp sa corectez.

Ce mult face o repetiție, dacă miezul imaginilor ( era să spun al lucrurilor) e alcătuit cu detașare și ochiul scrutător al firescului cotidian, în spatele căruia se află drama însingurării umane.
Mereu aproape de antologic.

Lucrurile nu au cum să fie atât de pornite împotriva ființelor și nici nu-mi închipui vreun lucru făcând ceva biologic în universul acesta în care noi le observăm statice. Poate că în universul lor, noi suntem statici și ele ne plâng de milă. Îmi și imaginez un scaun de bibliotecă, foarte supărat că fata frumoasă care tocmai s-a ridicat de pe el, după ce a citit o poezie de dragoste, nu-i poate fi cândva mireasă. Dacă reușesc vreodată să trec dincolo, ceea ce este foarte posibil în cazul meu, promit să vă aduc fotografii cu evenimente importante din viața lucrurilor și, eventual și cel mai important, ceva despre înțelepciunea lor, pe care eu o intuiesc enormă, de a se lăsa folosite fără să le afecteze faptul că nu prea avem habar că nu sunt doar lucruri.