Milian Constantin Bogdan

Letargie Peregrinez in visurile fostului meu trup privind nostalgia vinisoarelor sangerande ale trandafirilor lacrimind viermilor plini de ganduri

Orologiul s-a sinucis... Irișii mei întretaie scrumul casant al dimineților. Sub întunericul firelor de nisip am apucat să văd in zbor câteva portative tăcute apoi dansul statuilor

Mi-e mila de tine ,Teama sa te las singura intr-o imagine lipsita de culoare caci nu vei putea visa.

Singuratate nocturna- un unghi de galaxie deasupra stelelor

Umbrele fredonează o simfonie, schimb două vorbe cu un copac, îngerii mei poartă doliu, sub o salcie pe o bancă mai zăresc câțiva îngeri care tremură de frig... Ce caut eu aici ? Solitudine,

Ego Astept sa vina noaptea si arcuind cateva stele sa ies ca-n vremurile bune la plimbare cu Muntele sa respir din frigul lui si s-ascult cate-o soapta lasata in trecere peste zi...

*** Simt pulsul micilor păsări în zbor și aș vrea să pot atinge suavele bătăi de aripi însă fără a strivi cerul. Nu pot să uit acel răsărit de privighetori și nu pot să ți-l

Am ascuns galbenul unei frunze, Visarea Mi-a mai ramas stanca aceasta oarba crestand in mine cenusa Necuvintelor

Mi-am plantat trupul la radacina unei rugaciuni crezand ca-si va intinde cuvintele spre sufletul meu...

*** Dumnezeu-umbră-destin așteaptă sărutul vidmelor. Privind, Sculptorul de stele savurează Delirul.

Timp Cocorul de Umbre Solitar Coboară asupra unei nopți Și viul din jur pictează negru. Iar zâmbetul lucid Naște Dimineața.

Uneori ma trezesc atât de singur strângându-mi în brațe propriul suflet, respirând din aerul sau... Uneori îngenunchiind între noi ating parcă tristețea lui rănindu-mi palmele în firave

Ce tăcuți sunt astăzi ghioceii... au început sa-mi ningă inima cu același frig pe care l-ai lăsat să doarmă într-o amintire...

Umbră, îți așezi pașii între aerul din plămânii mei strivindu-mi cuvintele.