Poezie
Priviri
1 min lectură·
Mediu
Cu ochii minții m-avântam mereu
în aerul înghețat parcă, spre geamul
camerei tale prea uzat de-atâtea și-atâtea
priviri ce se succedau care mai de care
să te oglindească.
Ultimii stropi de-amor sfârtecat de vise
mult prea amare, în negura dimineții târzii
se revărsau de astă dată precum frunzele
plopului de vis-a-vis.
Și te priveam îndelung tresărind la fiecare
clipire de gene sau grimasă. Atât de concentrat
încât și cea mai frumoasă ploaie de stele
mi s-ar fi părut mult prea banală.
În monotonia-i simplă vibram chemării universului
și-ntreaga ta ființă mă fascina teribil.
A unsprezecea noapte fară lună, în a unsprezecea
lună din an, ai fost tu. Fantasma.
Și-un alt infern, mai crunt, mai rău mi-arăta
cum în locul plăpândei făpturi
într-un aer de suferință imbecilă
aveam să fiu eu.
002.610
0