Proză
Mici devieri
11 min lectură·
Mediu
Printre numeroasele tipuri de anxietate descrise în cărțile hipermoderne de psihologie — și, crede-mă, sunt atâtea încât dacă le-ai pune cap la cap ai obține o enciclopedie a omului care n-are nimic, dar suferă de toate — există una pe care n-am găsit-o nicăieri. Anume anxietatea individului care iese și el, ca omul, de la muncă și vrea să ajungă acasă altminteri decât pe aceeași cărare bătută de metrou, cu gura de ieșire direct în stația de tramvai, care, la rândul ei, are bunăvoința să oprească la doi pași de scara blocului.
Ce faci în situația asta? Zi și mie! Că, la prima vedere, pare o binecuvântare!
Într-un oraș în care unii schimbă trei mijloace de transport, traversează două intersecții și mai merg pe jos un kilometru printr-un cartier proiectat, după toate aparențele, de un arhitect care avea ceva personal cu pietonii, tu ai totul aranjat. Intri într-o gaură, ieși din alta, te urci în tramvai și, după câteva stații, ești acasă, gata să-ți scoți pantofii și să afli de la nevastă-ta ce-ai reușit să faci greșit într-o zi în care nici măcar n-ai fost acasă.
Numai că există un inconvenient. Unul psihologic, dacă tot am început cu psihologia, deși personal aș prefera să-l clasific la capitolul boli profesionale și anume programul fix.
Pentru că programul fix, pe lângă avantajul incontestabil de a-ți permite să știi cu exactitate când începe și când se termină nenorocirea, mai asigură și condițiile optime pentru vizualizarea acelorași mecle, dimineața și la cinci, cinci și ceva, în funcție de conjunctură. Aceleași! Bă, dar aceleași, de ajungi să le cunoști mai bine decât pe rudele de gradul doi.
Îl știu, de pildă, pe unul care are o geantă de piele cu două catarame, dintre care una nu se mai închide de prin aprilie. Am ajuns să-mi fac griji pentru el când lipsește. Uite, zic, ăsta n-a venit azi. S-o fi îmbolnăvit? L-o fi dat afară? Și dacă l-a dat afară, de ce dracu' nu și-a reparat întâi geanta?
Cu unele dintre figurile astea te mai și saluți. La sanchi, bineînțeles, că n-ai nicio obligație, dar după ce ai stat șase luni cu un individ la o distanță la care ai putea să-i numeri firele din nas, începi să consideri că între voi există o anumită intimitate.
Sunt și câteva femei care îmi zâmbesc. Adică – pentru că mă simt obligat să fiu sincer – sunt acelea care nu întorc speriate capul când mă văd pe mine că rânjesc fasoalele spre ele și, cum-necum, mijesc și ele o grimasă.
Una brunetă, de pildă, care avea niște ochi verzi și purta mereu o eșarfă cu buline, ajunsese chiar să-mi facă loc lângă ea. Am considerat gestul o încurajare și m-am pregătit sufletește pentru eventualitatea unei conversații. N-am apucat. Într-o luni n-a mai apărut. În schimb, unul cu o aluniță pe obraz, care scuipă în batistă înainte să-și șteargă ochelarii, rezistă de aproape patru ani.
Oricum, ca să nu încâlcesc povestea mai abitir decât o oală de spaghete cu varză gătite de o gospodină din Teleorman, mă rezum să spun că, deși ocolesc mai bine de cinci kilometri, sunt zile în care mă dau jos la Izvor și o iau agale pe Elisabeta până la Universitate. Ba chiar și până la Unirii, dacă sunt prost dispus.
Ba pune că-n zilele de „’tu-i mă-sa!” mai trag un semiocol și prin Cișmigiu, pe la Buturuga, dar asta e deja o poveste care ar necesita documentație serioasă și cel puțin doi martori.
Carevasăzică — să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care mai ține anticariatul cu subsol de pe Academiei, la colț cu bulevardul mare. Îl știi! Ăla cu tablouri, icoane, tot felul de obiecte despre care nu poți spune dacă sunt antichități sau doar lucruri pe care proprietarii n-au mai avut curajul să le arunce, și cu un subsol în care se găsește un individ cu urechi clăpăuge, însărcinat cu aranjarea cărților.
Tipul are meticulozitatea unui pasionat de filatelie și voioșia unui lucrător la pompe funebre, ceea ce, pentru meseria lui, constituie o combinație aproape ideală, fiindcă nici cărțile nu sunt prea vesele după ce-au trecut prin patru biblioteci, două divorțuri și un succesor care le-a vândut la kilogram ca să-și cumpere anvelope de iarnă.
Pe omul cu urechi îl găsesc aproape întotdeauna jos, printre rafturi, aplecat într-o poziție care, la mine, ar necesita intervenția unui ortoped pentru revenirea la verticală. Scoate o carte, o mută cu trei centimetri mai la stânga, se uită la ea, o pune la loc și ia alta.
Am stat odată să-l urmăresc, dintr-o curiozitate pentru care o să iau odată bătaie, și pot să afirm că, într-un sfert de oră, a reușit să rearanjeze șapte volume fără ca aspectul raftului să sufere vreo modificare vizibilă. O muncă de o inutilitate atât de desăvârșită, încât m-am simțit imediat solidar cu el. Și eu fac aproape zilnic lucruri din astea, numai că la serviciu mi se cere să completez și un formular.
Anticariatul e întotdeauna plin de octogenari și fete tinere, majoritatea cu ochelari, dar și dintre cele pasionate de mind-setting, self-help, personal growth, mindfulness, life coaching, tehnici de respirație, autocunoaștere, explorarea sexualității și alte metode de a te culca singur și a te trezi satisfăcut de relație. Pe acestea le recunoști după felul în care țin cartea. Unele o ridică la nivelul ochilor, altele citesc coperta a patra, fac o mutră meditativă, fotografiază prețul și-l întreabă pe gemini dacă nu cumva cartea se găsește mai ieftin în altă parte și dacă e drăguț să le facă și lor un rezumat de maximum 35 de cuvinte.
Plus cele care sunt foarte directe:
— Uite, fă, asta e aia de i-a dat-o lu' Anca aia de la A! Aici e douăzeci de lei și ea cică a dat o sută cinșpe în Cărturești! O iau să i-o arăt — să vezi ce față face!
Mă uit discret. Cartea se cheamă ceva cu The Power of..., că toate se cheamă așa, puterea gândului, puterea prezentului, puterea să-ți bagi mințile-n cap. Niciodată puterea de a accepta că ai dat o sută cinșpe lei pe o carte pe care n-o să o citești.
În schimb, dacă e să-i analizăm pe cei mai în vârstă, părerea e alta — cu cât e mai în etate reptila, cu atât e mai circumspectă. Îi vezi apropiindu-se de raft cu mișcări calculate, măsurând din ochi cotoarele, pe unele trecându-le cu vederea, pe altele oprindu-se câteva secunde, de parcă ar încerca să recunoască un fost coleg de școală după ce l-a lovit trenul.
Nu se reped. Au timp, sau cel puțin așa lasă impresia, deși, dacă stai să judeci statistic, tocmai ei ar trebui să se grăbească.
Mâinile lor zbârcite au un fel aparte de a scoate volumul din raft: două degete pe cotor, unul pe marginea de sus, cu o delicatețe pe care n-o mai întâlnești decât la ceasornicari și la hoții de buzunare foarte bătrâni. După care își umezesc degetul, întorc pagina, se încruntă, uneori se întorc cu două pagini în urmă, semn că au pierdut un amănunt sau că autorul a scris vreo prostie și vor să se convingă că n-au înțeles ei greșit.
Sincer, îi admir pentru asta, cu toate că nu pot să sufăr obiceiul de a-ți linge degetele înainte să atingi o carte. Am văzut unul care-și umezea arătătorul după fiecare pagină și mă gândeam că, la cât a răsfoit, dacă volumul ar fi fost din hârtie sugativă, până la sfârșit ar fi trebuit să-l stoarcă.
Mai e un ins pe care-l văd aproape de fiecare dată. Poartă o pălărie gri și are o pungă de plastic îndoită foarte precis, cât un portofel, în buzunarul hainei. Intră, întreabă ceva cu voce joasă, coboară la subsol și petrece acolo cel puțin o jumătate de oră. N-am văzut să cumpere vreodată nimic. Nici eu nu cumpăr întotdeauna, așa că nu-mi permit să-l judec. De altfel, nici n-ar fi corect. Poate caută o carte anume. Poate caută o ediție pe care a avut-o cândva. Sau poate, la fel ca mine, a descoperit că există locuri în care poți pierde patruzeci de minute fără să te întrebe nimeni de ce.
Într-o joi (ca să aleg o zi la-ntâmplare) intru hotărât să nu cumpăr nimic. Am hotărârea asta de fiecare dată, însoțită de un mic discurs interior despre chibzuință, spațiul disponibil în bibliotecă și numărul cărților pe care încă nu le-am citit, discurs care, de altfel, asupra mea are efectul unei recomandări medicale privind consumul de sare.
Cobor la subsol, trec de istorie, unde Hitler ocupă, ca de obicei, mai mult spațiu decât ar fi fost cazul, și mă opresc la literatură. În dreapta, tipul cu urechile clăpăuge lipește niște etichete. Are un creion foarte scurt, din care nu mai poți scoate mare lucru fără să riști să-ți ascuți și degetele, iar pe unghia mijlociului o pată neagră, probabil de cerneală.
Mă uit la ea. Nu știu de ce. Există oameni pe care-i privești în ochi și alții la care te atrage o unghie murdară, ceea ce spune destul de multe despre farmecul lor personal. Mă întreb de cât timp o are, dacă încearcă s-o spele, dacă se duce acasă cu ea și pune mâna pe pâine, dacă nevastă-sa, presupunând că există o femeie dispusă să conviețuiască cu asemenea urechi și asemenea preocupări, i-a atras vreodată atenția.
Poate că pata nu e de cerneală, ci o vânătaie. Poate și-a prins degetul într-un sertar. Uite cum ajung, dintr-o simplă unghie, să-i inventez omului o nenorocire. Și asta fără să-i fi adresat vreodată un cuvânt.
Scot un volum de nuvele. Îl deschid. Pe prima pagină, o dedicație cu cerneală albastră: „Marianei, cu toată dragostea, 14 februarie 1987. Dan.” Mă uit la carte. E aproape nouă.
A, și că tot am ajuns la dedicații, trebuie să zic — anticariatul ăsta mai are o facilitate extraordinară, care, din punctul meu de vedere (dacă ar fi corect exploatată), i-ar justifica singură existența, chiar dacă mâine proprietarul s-ar hotărî să vândă numai manuale de zootehnie, broșuri despre combaterea dăunătorilor la sfecla de zahăr și operele complete ale lui Nicolae Ceaușescu.
Ei bine, există într-un colț — și n-o să-ți spun unde, că nu sunt ghid turistic și nici nu vreau să-mi ocupi locul data viitoare — un soi de corespondență între vizitatori. Din alea adevărate, scrise de mână, pe bucăți de hârtie. Cum ar veni, treaba merge pe sistemul vechi. Lași ceva scris, pleci și, dacă ai noroc, peste câteva zile găsești un răspuns. Chestia asta mi se pare absolut remarcabilă.
Bine, aberația nu e nouă — gândește-te că trăim într-o epocă în care poți comunica instantaneu cu un individ aflat la paisprezece mii de kilometri, îi poți trimite fotografii, localizarea exactă, electrocardiograma și, la nevoie, o imagine a propriului fund, însă pentru a-i spune vecinului de la trei că a parcat ca un bou trebuie tot la pix și la bucata de hârtie pusă sub ștergător să apelezi.
(Sport pe care îl practică și nevastă-mea când își găsește locul de parcare ocupat. Am surprins-o odată ștergând și rescriind de două ori o înjurătură, atentă la cei doi i din „morții” și la plasarea corectă a cratimei în construcțiile verb + pronume în dativ „’tu-ți”, respectiv substantiv + dativ posesiv „mă-tii”).
Numai că mesajele din anticariat sunt altceva. Mă rog, cele câteva pe care le-am citit, fiindcă unele sunt pline de inițiale, prescurtări și aluzii la întâmplări pe care le cunosc, probabil, numai cei implicați. Și nici măcar ei, dacă mă iau după câteva răspunsuri. Dar asta-i partea frumoasă: n-ai nevoie să pricepi despre ce e vorba ca să-ți bagi nasul.
Plus că ideea în sine mă încântă. Să scrii ceva pe o bucată de hârtie, s-o lași acolo și să pleci fără să știi cine o să citească, dacă o să răspundă, dacă o să înțeleagă măcar ce-ai vrut să spui…
Și cum stau eu așa, în subsolul care miroase a hârtie veche, clei și puțină umezeală de pivniță, și mă gândesc că viața asta de ocolit drumul drept are, până la urmă, logica ei, parcă-mi bate gândul să las și eu un bilet. Apoi mă răzgândesc. Nu, mulțumesc. Îmi ajung problemele mele.
Pun și cartea la loc. După câteva secunde o scot din nou, fiindcă mi se pare că am văzut ceva pe pagina următoare. N-am văzut nimic. O închid.
Verific prețul, deși eram hotărât să nu cumpăr nimic, și tocmai în momentul ăsta mă surprind negociind cu mine însumi, ceea ce este un exercițiu degradant pentru un bărbat de vârsta mea, mai ales când adversarul e un individ lipsit de caracter, care cunoaște toate argumentele părții adverse și nu se sfiește să le folosească.
În sfârșit, dau să urc treptele, să ies din nou în zgomotul de pe bulevard și să-mi reiau drumul spre casă, când telefonul îmi vibrează scurt în buzunar.
Îl scot. E un mesaj de la nevastă-mea.
Îmi scrie că e absolut perfect că întârzii, fiindcă și ea mai are ceva urgent de rezolvat prin centru și că, dacă tot nu ne întâlnim încă, o să profite să treacă puțin prin magazine.
Deși eram pe la jumătatea scării, mă întorc și iau cartea aia pe care o tot frunzărisem.
0017
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Mihail Doru
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 2.192
- Citire
- 11 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Mihail Doru. “Mici devieri.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mihail-doru/proza/14207029/mici-devieriComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
