Proză
Fel principal
8 min lectură·
Mediu
Stăm la masă, fiecare la locul lui — eu în capul mesei, în dreapta cumnată-miu cu soră-mea, în stânga nevastă-mea, lângă ea soră-mea ailaltă cu bărba-su, taică-miu în capul ălălalt de masă și maică-mea pe unde apucă, adică în picioare, într-un permanent balans între aragaz și scaun, cu o cârpă pe umăr de parcă ar urma să degreseze un tractor. Ce vreau să spun cu asta — e duminică și cam ținem de tradiția asta. Nu intru în detalii (mai ales că am omis să precizez prezența a patru copii, care urlă în camera cealaltă cu o regularitate ce mă face să bănuiesc că au stabilit între ei un program) și mă rezum să spun că felurile de mâncare sunt invariabil în număr de trei, la care se adaugă criza de bilă a maică-mii și nervii pe care mi-i provoacă cumnată-miu din dreapta.
Omul are un obicei idiot să-mi dea peste mână concomitent cu un „auzi?” spus așa, conspirativ și urmat inevitabil de o elucubrație. Da, aud în pula mea! Zi fără să-mi mai scuturi ciorba-napoi în lingură, că nu sunt la spovedanie și nici nu m-am urcat pe trotinetă la cincizeci de ani ca să-mi verifice cineva reflexele!
Whatever; ce e cu adevărat nou și de-aia m-am apucat să scriu în această manieră pe care mulți o consideră execrabilă — e o duminică specială asta. Maică-mea a numit-o așa!
A zis-o cu obidă, arătând spre taică-miu cu o lingură de lemn din care picura un fel de zeamă suspect de portocalie: — Uitați-vă la el! Ziceți-i și voi, că eu m-am săturat! — Da’ care e faza?! (am întrebat-o aproape în cor, de parcă am fi repetat replica asta pe hol înainte să intrăm în sufragerie). — Vrea să mă lase! (aproape a spart douăsprezece farfurii pe care le-a lăsat să cada pe masă de la exact 7,5 centimetri pe replica asta; o înălțime calculată la milimetru, suficientă cât să producă un zgomot de catastrofă iminentă, dar insuficientă cât să-i strice serviciul de porțelan primit la nuntă în ’78). — Cine? — Uite ăsta!
Ăsta tocmai își turnase un țoi din țuica pe care a adus-o de la țară dintr-un butoi pe care-l crezuse multă vreme gol — lichid cu o culoare de benzină aditivată și un buchet care îți dizolvă smalțul de pe molari înainte să ajungă în esofag — și mă întreba din ochi dacă să-mi toarne și mie. Îi fac un semn discret din bărbie. Toarnă, bătrâne, că la ce urmează, o să am nevoie de anestezie generală.
— Cum adică?! (soră-mea a mare are ticul ăsta verbal! „Cum adică” la ea e simultan exclamare, interogație retorică, cerere de lămuriri suplimentare și un „du-te-n-pula-mea-de-bou” ambalat în politețe de corporatistă care tocmai a ieșit dintr-un call pe Teams).
— Adică! Întrebați-l! — Cum adică, tată?! — Cum adică ce?
Taică-miu seamănă leit cu mine; zici că eu l-am făcut! Reușește să mimeze cretinismul cu o artă pe care n-o dobândești nici după douăzeci de ani de căsnicie și trei serii de analize la colesterol. E genul ăla de privire bovină, netedă, lipsită de orice asperitate intelectuală, care pe maică-mea și pe nevastă-mea le scoate din minți aproape instantaneu. Și, la cât se iubesc una cu alta — puneți voi ce ghilimele vă plac — e cam singura chestie care mi ți le aduce-mpreună într-un front comun.
— Cum adică ce zice mama?! Cum adică o părăsești?! Unde te duci?
Evident, pentru că (asa cum am ante-precizat) îmi seamănă și sunt mândru de asta până la ultima fibră din ficat, taică-miu face o pauză — cum altfel decât de efect —, își șterge mustața cu dosul palmei, se uită la țoiul ăla de parcă ar citi în el viitorul agrar al României și lămurește: — Nu o părăsesc, dragă! — Hm! (nu e cazul să spun cine a scos sunetul ăsta; o ghiciți pe cea care fierbe cu tacâmurile de jur împrejur și care, dacă ar avea o drujbă în mână în secunda asta, ar tăia masa pe diagonală cu o precizie de neurochirurg). — Pur și simplu consider că e momentul să am o perioadă de liniște în care să mă regăsesc. — Ooo, Doamne! — Exact! Ooo, Doamne! Mă duc, dragilor, la mănăstire. M-am gândit să mă călugăresc! — Te-ai gândit pe păcatele tale! Auziți-l, lume! S-a gândit!
Mă rog; nu vă plictisesc cu toate câte-i ies pe gura maică-mii — e un debit verbal care ar face invidios un comentator sportiv în forma lui de trei mii șase sute de cuvinte pe minut, fără aer —, nici n-am reținut mare lucru din ce zice, pentru că eram ocupat cu o bucată de zgârci din farfurie care refuza cu încăpățânare să se lase tăiată chiar și cu mama-cuțitului (numai cuțite boante în casa asta — nu înțeleg de ce le mai punem pe masă, că oricum au exact același randament ca o riglă de plastic!). Trag de ea, o fixez cu furculița, o întorc pe-o parte, o întorc pe alta — are exact consistența unei garnituri de cauciuc —, timp în care încercam să înțeleg sensul profund al afirmației făcute de taică-miu.
Paranteză — acum, că a mai trecut ceva timp și s-au mai așezat apele, trebuie să recunosc: moșul a avut întotdeauna un fler și o originalitate care m-au făcut să-l privesc cu un soi de invidie, dar acuma lovitura e clar de maestru. Păi gândește-te puțin, monșer! Să divorțezi la aproape 80 de ani e penibil. Îți cere lumea socoteală, te întreabă copiii dacă ți-ai pierdut mințile, îți face nevasta inventarul la toate prostiile pe care le-ai făcut din ’82 încoace, îți scoate pe masă și chitanța de la calorifer, și privirea pe care i-ai aruncat-o vecinei de la trei în vara lui ’94. E scandal, e circ, e obositor. Dar să te călugărești?! Păi cine dracu’ mai poate să te combată când intri pe terenul ăsta? Îl scoți direct pe Dumnezeu la înaintare!
— Și la ce mănăstire te-ai gândit, tăticule drag?
Întrebarea vine din stânga. E nevastă-mea. A spus „tăticule drag” cu vocea ei ipocrit-subțiată, un pic nazală, de ușor falset, pe care o folosește doar când pregătește o execuție publică sau când îmi amintește de analizele la colesterol. O văd cum își țuguiază buzele — tocmai și le-a tamponat discret cu șervețelul ca să nu-i rămână urmă de grăsime pe ruj — și îl fixează pe taică-miu cu o curiozitate de entomolog care tocmai a prins un gândac foarte bizar în borcan.
Taică-miu are șaptezeci și șapte de ani. La vârsta asta nu mai răspunzi direct, că nu mai ai de ce. Își ia țoiul de țuică, îl rotește între degete, se uită prin el la becul din tavan și lasă tăcerea să se întindă pe masă ca o pată de ulei.
Maică-mea fierbe lângă el, gata să explodeze: — Zi, mă! Zi-le! Unde te duci tu, mă, că nu ești în stare să-ți găsești nici papucii dimineața fără mine?! Cine-ți dă pastilele de tensiune la opt fix?! Cine-ți pune comprese când te ia sciatica?!
Soră-mea deschide gura să bage un „cum adică”, cumnată-miu (unu’ din ei) se foiește pe scaun, nevastă-mea zâmbește subțire, așteptând numele mănăstirii ca pe o sentință.
Moșul însă nu clipește. Își netezește mustața cu dosul palmei, îi aruncă neveste-mii o privire scurtă, pe deasupra ochelarilor, și răspunde cu o naturalețe de parcă tocmai l-ar fi întrebat unde a parcat mașina: — Nu la una anume, dragă. Am stat și m-am gândit mai bine: la ce bun să te închizi între patru ziduri? O să plec așa, pe jos. Să pelerinez. Ca Tolstoi!
Se lasă o liniște în care auzi cum se așază praful pe mobilă. Maică-mea rămâne cu cârpa suspendată în aer. — Ca cine, mă?! — Ca Tolstoi, femeie. Îmi iau un toiag, o traistă și plec spre gară. Cât oi merge. O lună, două... până mă regăsesc.
Nevastă-mea își înghite zâmbetul și se uită la mine, derutată. Soră-mea clipește des, încercând să proceseze informația. Iar maică-mea izbucnește iar, cu o furie proaspătă, de parcă tocmai i-a turnat cineva benzină pe jar: — Auziți-l! Tolstoi! El are hernie de disc și nu poate să meargă nici până la piață fără să se oprească pe două bănci, și el pleacă pe jos la gară! Stai dracului jos și mănâncă-ți ciorba, că se răcește!
Taică-miu nu se clintește. Suflă de două ori în lingură, gustă din ciorbă și zice:
— Păi cine a zis că plec azi, femeie? Nici Tolstoi n-a plecat din prima, a stat și s-a pregătit ani de zile până i-a venit sorocul. Mai am și eu de pus una-alta la punct pe-aici... Dar hotărârea e luată.
După care face ce aș face și eu: soarbe cu zgomot, plescăie și remarcă:
— Ce ciorbă bună ar fi asta dacă n-ar fi fost stricată din sare!
Maică-mea își smulge cârpa de pe umăr, pufnește un „mânca-te-ar sarea să te mănânce!” și pleacă spre bucătărie, tropăind.
Între timp, sor-mea a mica vine cu prăjitura și sor-sa a mare o întreabă dacă are nucă, nevastă-mea susține că eu n-ar trebui să mai mănânc dulce, iar cumnată-miu, care tocmai a terminat de mestecat, se pregătește să-mi dea iar peste mână. În rest… ce-ar mai fi de spus? Cam atât.
Așa zice și tata, care își trage farfuria mai aproape și, fără să-l întrebe nimeni, își mai toarnă puțină țuică.
0011
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Mihail Doru
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 1.561
- Citire
- 8 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Mihail Doru. “Fel principal.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mihail-doru/proza/14206885/fel-principalComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
