O chestiune tratată la rece

Eram la masă cu Manole și Cristi. Trei cetățeni cu drept de vot, drept la opinie și vreo șase beri de căciulă. Manole perora. O ținea înainte, ca surda pe mormânt, cu o demonstrație căreia eu îi pierdusem firul pe la a patra bere. El nu. Manole ține minte tot. Dumnezeu, probabil dintr-o regretabilă neatenție, i-a dat o memorie excelentă și aproape nicio îndoială. Asta-i beleaua cu el. Odată ce i-a intrat o idee în cap, se apucă să-i construiască acolo o vilă cu etaj, garaj subteran și gard electrificat. Argumentele contrare sunt oprite la poartă și trimise la plimbare. Îl cunosc de treizeci de ani. N-a greșit niciodată. L-am prins eu de câteva ori, dar n-a recunoscut. Îți explică, senin, că n-ai înțeles ce-a vrut să spună și-o ia de la început. Asta-i partea îngrozitoare. Cu Manole poți pierde o discuție, dar nu poți câștiga timp. Discutam politică. Ce altceva să discute trei bărbați însurați, trecuți de prima tinerețe și eliberați temporar de supravegherea conjugală? Despre femei? Ar fi dureros. Despre sănătate? Ar fi deprimant. Despre bani? Ar fi indecent, având în vedere situația financiară a fiecăruia dintre noi. Politica, în schimb, este generoasă. Îți permite să repari țara fără să te ridici de pe scaun. Eu, de pildă, am acasă un robinet care picură de trei săptămâni. Nevastă-mea consideră că ar trebui să mă ocup de el. Eu consider că România are probleme mai grave. Amândoi avem dreptate, numai că ea susține că dreptatea mea mi-ar încăpea foarte bine într-un anumit loc - unde de altfel nu de puține ori mă invită să mi-o și introduc. Pe scurt, pentru că te văd curios, Manole avea o teorie despre instituțiile care, la nevoie, trebuie să salveze democrația chiar și de cei care votează. Nu știu exact cum ajunseserăm aici, dar el era foarte pornit. Cristi îl întrebase cine dracu' hotărăște când o instituție are voie să facă așa ceva și, mai ales, cine o oprește dacă începe să-i placă. De aici se iscase o discuție în care Manole invoca tot felul de situații excepționale, iar Cristi găsea, spre disperarea lui, câte o excepție la fiecare. Eu, după a nu știu câta bere, nu mai eram în stare să urmăresc mare lucru. Manole vorbea despre salvarea ordinii, Cristi îl toca mărunt, cu un calm de psihopat care începea să mă bage în sperieți, iar eu mă gândeam că, dacă mai comandăm un rând, va trebui să mă duc la baie. Și mai și bătea un vânt pe terasă, lângă baltă, unde stăteam zgribuliți… Ne înghețaseră mucii, iar chelnerița se uita la noi ca la niște idioți ce eram, dat fiind că ne invitase de zece ori înăuntru și noi ziseserăm nu. Bine, i-am zis la un moment dat să aprindă încălzitorul, da' ne-a servit un flit: cică era stricat. Manole (normal!) s-a revoltat imediat. Să vină OPC-ul, patronul trebuie obligat să-l repare! Cristi, mai pragmatic, a propus să intrăm dracului înăuntru, unde era cald. Manole a strâmbat din nas. Chestie de principiu. Nu de-aia ieșiserăm noi pe terasă, ca să capitulăm în fața unui încălzitor defect. Am mai stat așa o vreme. Vântul îmi băga fumul de țigară în ochi, șervețelele o luaseră razna pe masă, iar eu încercam să pescuiesc o măslină dintr-un castronaș, cu o scobitoare care se încăpățâna să înțepe numai sâmburele. Am reușit până la urmă, dar măslina mi-a scăpat în poală. N-am mai recuperat-o. La frigul ăla, nu merita să-mi deschei haina pentru atâta lucru. Manole, care între timp se întorsese la ale lui, explica pentru a miliarda oară de ce trebuie uneori să sacrifici câte ceva ca să salvezi întregul. Cristi l-a lăsat să termine. Pe urmă și-a scos ochelarii și a început să-i șteargă cu șervețelul. Cristi își scoate ochelarii numai când are de gând să facă o porcărie intelectuală. Îi șterge cu grijă, întâi lentila stângă, apoi dreapta, suflă pe una, verifică rezultatul în lumină și, în tot acest timp, îți dă impresia că te ascultă. Te ascultă, într-adevăr, dar numai ca să stabilească unde să-ți pună piedică. — Auzi, Manolescovici, tu ai auzit de epifiză? — Nu. Ce-i cu ea? întreabă Manole, mușcând momeala. Cristi ne explică în două vorbe că epifiza este o glandă din creier care secretă melatonină și contribuie la reglarea somnului. Am fost încântat să aflu că posed una. Aproape cincizeci de ani conviețuisem cu această doamnă endocrină fără să fim prezentați. Nici ea nu mă deranjase, nici eu nu-i cerusem socoteală. O relație exemplară. Dacă toate conviețuirile mele ar fi decurs așa, astăzi aș fi fost un om fericit. — Ei, închipuie-ți, zise Cristi, că epifiza asta, după ani de serviciu ireproșabil, ajunge într-o bună zi la concluzia că nimeni nu-i acordă importanța cuvenită. Ea răspunde de somn, nu? Bun. Și atunci de ce să mai stea la cheremul celorlalte organe? De ce să nu hotărască singură când trebuie să doarmă omul? Ca să înțelegem mai bine ce-ar putea ieși dintr-o asemenea inițiativă, Cristi a trecut brusc la exemple practice. A început să abereze, pe un ton savant, propunându-ne un exercițiu de imaginație: — Să luăm un caz concret, zice. Imaginați-vă un tip tânăr, bine făcut, cu succes nebun la femei... A făcut o pauză dramatică și s-a uitat la noi, așteptând să reacționăm. — Și? am întrebat eu, văzând că tace. — Și nimic. Imaginați-vi-l, în pula mea, că n-am terminat! Am încercat să-mi imaginez individul și l-am detestat imediat! — Într-o sâmbătă seară, continuă Cristi, omul cunoaște o femeie superbă. Stau de vorbă, beau ceva și, după vreo oră, ea îl invită acasă. Am găsit amănuntul puțin neverosimil, dar Cristi m-a asigurat că asemenea lucruri se întâmplă. — Chiar dacă ție, în pula mea, nu ți s-ar întâmpla niciodată! N-am înțeles de ce trebuia să devină personală o discuție despre anatomie. E adevărat că prima oară când m-a invitat nevastă-mea la ea, după aproape două luni de curte asiduă, am descoperit că locuia într-o garsonieră cu maică-sa. Am petrecut trei ore discutând despre prețul cartofilor și avantajele centralelor termice individuale. La plecare, viitoarea mea soacră mi-a dat o pungă cu mere. (Și nu orice mere. Ionatane. Din alea mici, cu coaja roșie și un pic zbârcită lângă codiță, pe care le ții două săptămâni în pungă până începe să miroasă a pivniță. Am plecat cu ele în mână și cu sentimentul neplăcut că fusesem admis, fără să-mi dau seama, într-o relație cu caracter preponderent horticol. Dar mă rog; nu vreau să divaghez.) — În orice caz, continuă Cristi, deja puțin agasat, tipu' ajunge cu aia în dormitor… Pune că femeia și-a lepădat rochia, iar omul nostru o privește cu o recunoștință pe care n-a simțit-o niciodată față de părinți, profesori sau statul român. Ce-I face inima? Începe să bată ca nebuna! Scoarța cerebrală telegrafiază buzelor platitudini de o prostie remarcabilă, iar aparatul reproducător, care până atunci își văzuse liniștit de treabă, îl trece pe gornist în poziție băț, gata-gata să execute manevra de salt înainte. Până și stomacul, deși omul băuse ceva, are bunul-simț să stea dracului în banca lui. Toate organele par să fi înțeles că se ivește o ocazie care merită tratată cu seriozitate. Mai puțin epifiza, care… ce face Manole? Exact! Ca și tine, consultă ceasul. Este aproape două noaptea. La ora asta, după cum știe orice epifiză conștiincioasă, un organism trebuie să doarmă. Mâine sunt cumpărături de făcut, luni începe serviciul, iar ritmul circadian nu poate fi dat peste cap de fiecare dată când stăpânul vede o pereche de țâțe. Argumentele sunt solide. Nimeni nu le contestă valoarea științifică. Numai că femeia tocmai își dă jos chiloții, iar organismul mascul are brusc alte priorități. Ochii se holbează, mâinile se întind, scula se scoală, inima o ia razna, stomacul tace, plămânii gâfâie, iar epifiza primește de la toate organele mulțumiri pentru observațiile făcute și rugămintea, cât se poate de sinceră, să nu le mai fută la cap tocmai acum. — Aici, dragă Manole, se împute treaba. Epifiza se simte jignită. Păi cum, bro!? Ea muncește de ani de zile, are grijă de somnul omului, de memorie, de metabolism, nu cere prime, concedii sau sporuri de noapte, iar acum, când spune și ea ceva, e trimisă la plimbare? Pentru niște țâțe? Mă rog, niște țâțe superbe, dar totuși! Și creierul, care ar trebui să fie primul de partea ei, se holbează ca boul la niște între-picioare?! Păi asta-i recunoștință? Hotărăște să ia măsuri. Și începe să pompeze melatonină. La început cu măsură, apoi cu furia unui fochist care tocmai a aflat că nevastă-sa îl înșală - bagă cărbuni, trage de manete, deschide vanele. Să doarmă-n pizda mă-sii, că de-aia e noapte! Și dacă nu vrea? Îl culcă ea… Mama lui! Ce, stă la discuții cu toate măruntaiele? (Tare frumos mai povestea Cristi!) — Și uite-așa, o minusculă glandă plină de zel face ca bietului nătărău să înceapă să-i fie somn. Dar nu așa, puțin, cât să-și frece ochii. Un somn porcesc, din acela care te lovește duminica după sarmale, friptură și două pahare de vin, când ai fi în stare să negociezi cu pompierii încă zece minute de odihnă, chiar dacă arde blocul. Îi cad pleoapele, i se înmoaie genunchii, iar creierul începe să funcționeze cu viteza unui funcționar public în ultima jumătate de oră a programului. Fata îl ia de gât… pune că-l mai sărută... Fac doar o mica paranteză – tare-i mai place lu’ nen-tu s-o facă pe Sandra Brown da' și mai tare ne place nouă să-l lăsăm s-o ia pe ulei… Carevasăzică: — Îi desface ultimii nasturi ai cămășii, îl trage spre pat și se lipește de el. Omul încearcă să spună ceva spiritual. Are chiar pregătită o replică, una dintre tâmpeniile acelea pe care bărbații le consideră irezistibile după două pahare. Deschide gura și cască. (Monumental, de-i trosnesc fălcile.) Fata râde. Probabil crede că omul este emoționat. Îl sărută pe gât, îi trece mâna prin păr și-i șoptește ceva ce, în împrejurări normale, i-ar fi provocat o erecție numai din auzite. El îi pune mâna pe fund, hotărât să demonstreze că mai este capabil de ceva, dar mâna începe să-i alunece încet, ca unui bețiv care se ține de balustradă. — Te plictisesc? îl întrebă ea. — Ce-ai, fă, ești nebună?! Cum dracu' să mă plictisești? (asta a completat-o Manole). — Și mai traage un căscat. (ăsta am fost eu). Netulburat, Cristi îi dă înainte: — Fata începe să aibă îndoieli. Nu prea-i vine să creadă. Probabil se întreabă dacă nu cumva a greșit ceva. Îi ia mâna și i-o bagă între picioare… Ăsta tresare, firește. — Că n-o fi mort, în pula mea! intervine Manole, care începe să cam fie cu gândul aiurea de când observă cum chelnerița își face de lucru cam mult pe lângă masa noastră. Cristi face o pauză de efect ca să ne smulgă un: — Așa, și?! după care continuă: — …Ochii cer să rămână deschiși. Inima bate cu o asemenea furie, încât omul începe să-și simtă pulsul în tâmple. Scula, care până atunci își păstrase optimismul, solicită trecerea imediată la fapte, Creierul încearcă să se concentreze asupra sânilor, dar gândurile i se împrăștie. (Nu mă întrebați de ce în povestire Cristi prefer să zică “scula” că n-am un răspuns. Așa e Cristi; devine pudic ori de câte ori se screme să facă literatură). — Epifiza, continua el, informată asupra evoluției situației, mai descarcă o cisternă de melatonină. Inima face un ultim efort. Scula (iar!) încearcă să se țină tare. Creierul, care abia mai funcționează, transmite un ordin confuz. Mâinile se mișcă fără convingere. Una ajunge pe coapsa fetei, cealaltă caută marginea patului. Epifiza vede că rezistența slăbește și își concentrează toate forțele. Mai pune o lopată, și boul adoarme. Cum? Cu gura căscată, în timp ce femeia îi șoptește la ureche ce are de gând să-i facă. Scoate un sforăit scurt, grosolan, de tractorist care a mâncat prea mult la nuntă, apoi se întoarce puțin pe o parte și începe să respire adânc. Dimineața se trezește singur, pe canapea, acoperit cu o pătură. Pe masă găsește un bilet: Sper că te-ai odihnit bine. Cristi își puse ochelarii la loc. Manole rămase câteva clipe cu privirea în pahar, învârtind între degete o scobitoare. Îl văd zâmbind aproape imperceptibil semn că e cam groggy. Normal că nu-i omul care să-ți facă bucuria de a recunoaște asta în public, dar nici nu se apuca să demonteze o glumă bună numai fiindcă se făcuse pe socoteala lui. — Bună, zice el. Numai că – cee să vezi - epifiza nu funcționează chiar așa. Cristi l-a privit peste ochelari. — Nu? — Nu. Există mecanisme de reglare. Nu poate o glandă să-și aroge singură asemenea puteri. — Păi asta încerc bă berbecule să-ți spun de jumătate de oră?! — Nu, tu mi-ai spus o poveste. Eu vorbesc despre principii. Și gata. Ne-am întors la principii. Am simțit o ușoară dezamăgire, dar și o oarecare admirație. Manole reușise să iasă din demonstrația lui Cristi exact cum intrase: cu toate convingerile asupra lui. Nici măcar nu păreau șifonate. Chelnerița vine (iar!) să strângă paharele. Are o rochie neagră, mulată, dintr-un material subțire, care nu-i ascunde aproape nimic. Când se aplecă după scrumieră, observ că sub rochie nu se distinge decât o umbră de elastic, undeva sus, pe șolduri. M-am întrebat dacă nu cumva o mănâncă. Nu știu de ce, dar ori de câte ori văd o femeie purtând asemenea chiloți, primul meu gând este unul dermatologic. Mi se pare imposibil să petreci opt ore cu o sfoară între fese fără să dezvolți, dacă nu o iritație, măcar o antipatie față de industria textilă. Nevastă-mea susține că sunt un om lipsit de imaginație erotică. Eu cred, dimpotrivă, că imaginația mea merge ceva mai departe decât a altora, până la consecințele practice ale lucrurilor. Mă întreb, de pildă, cum se așază femeile astea pe scaun, dacă elasticul se deplasează în timpul mersului și, mai ales, ce fac atunci când le apucă mâncărimea într-un loc public. Presupun că există o tehnică, transmisă din generație în generație, pe care bărbații n-au avut niciodată privilegiul s-o cunoască. Mai ales că fata părea să se miște fără nicio dificultate, ceea ce mă făcea să bănuiesc că ori industria lenjeriei feminine rezolvase între timp niște probleme tehnice fundamentale, ori femeile posedă, pe lângă toate celelalte, și o capacitate de adaptare la disconfort pe care noi, bărbații, am pierdut-o probabil odată cu inventarea pantalonilor cu elastic în talie. Fata își îndreptă spatele și mă surprinse uitându-mă. I-am zâmbit cu expresia nevinovată a unui om preocupat de calitatea serviciilor. Ea îmi zâmbi la rândul ei, probabil din obligație profesională, și plecă. Manole rupse scobitoarea în două. — Apropo, băieți, voi v-ați gândit unde mergem la vară? (E octombrie.) — Hai mă… Nu ziceți că nu v-ați gândit! Acum se fac planurile. Dacă te apuci în iunie, găsești numai ce-au refuzat ceilalți. Cristi scoate un pachet de țigări. — Dă și tu un foc! Îl ajut să aprindă. Între timp, Manole începu să explice avantajele unei rezervări nerambursabile. Îl ascultăm cu plăcere. După aproape treizeci de ani de prietenie, deja-i cunoaștem cam toate fixurile, iar el, din fericire, nu face absolut niciun efort să și le corecteze.