Aproapelui cu ură III

A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș. – Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă. – D\'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei. – Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare. Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte. – Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia. După ce se spălară cu apă rece, în jgheabul din lemn de răchită, scobit de mâna lui Andrei, de lângă fântăna cu o roată mare ca de car, făcută tot de el, frații intrară în casă unde-i aștepta, aburind o mămăliguță ca ochiul soarelui de galbenă, omletă cu jumări și câte o cană de lapte proaspăt muls. Făcându-și semnul crucii se puseră la înfulecat ca niște haiduci, după care tot ca niște haiduci săriră în căruță și numai colbul uliței rămase în urma lor. O bună bucată de drum merseră în tăcere, până când Maxim sparse tăcerea: – Ascultă Andrei! – Da? – Iartă-mă pentru aseară, nu am vrut să te supăr. – E, fii pe pace, că nu mă supăr eu așa cu una, cu două – dădu din mână Andrei. Și iar tăcură o bucată de drum și tot Maxim începu vorba: – Andrei! – Da? – În pădurea Horșlogului mai sunt mistreți? – Sunt destui, mai bine n-ar fi... – Atunci e bine! – își frecă bucuros mâinile Andrei. – Cum să fie bine? – întrebă mirat Andrei, după care continuă: – La ce-ți trebuie mistreți?... Dă-i în mă-sa pe gheață că numai pagubă ne fac, lui Ion al nostru i-au mâncat aproape toți cartofi sub Dealul Dobrucii. – La sfârțitul săptămânii vor veni doi dintre profesorii mei, împreună cu doi studenți, colegi de-ai mei la vânătoare. – Și vrei să-i duci la mistreți? – Da! – Asta-i bine, măcar de i-ar pușca pe toți, că numai necazuri ne fac, deja coboară până-n sat după porumb și cartofi, distrugând ogoarele oamenilor. – Cu ei o să vină și prietena mea – zâmbi vesel Maxim. – Logodnica ta? – se bucură și Andrei. – Deocamdată nu! – oftă Maxim. – E fiica renumitului profesor doctor Stănescu, vine împreună cu el. – Și unde vor înnopta? – Cred că la Klontz, da s-ar putea să doarmă și la noi, în orice caz vor trece și pe la noi. – Atunci îi bine! Eu o să-i pregătesc un gulaș haiducesc la ceaun, o să fierb un balmuș... de s-or linge pe degete până la Cluj, pălincă cu mărjele avem, las că nu ne facem noi de râs! – îi trase cu ochiul lui Maxim. – Îți mulțumesc Andrei! – spuse cu o vădită emoție în glas Maxim. – E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei. Mai departe frații tăcură până au ajuns la Sighet. Va urma.