S-a colorat atunci
nu știu ce-ul meu
de om
într-un alb
de nor purpuriu
din albastrul
curcubeului în
neculori vii de
toamnă cu
frunză roșiatică
în căderea
mișcătoare
a lumii în
toamnă...
Verticalitate profundă
într-un străfund
superficial
al unei lumi
respirând inexistență
cu aer albastru
din timpuri paralel
trasate
și citind pietre cu
ochi înmărmuriți în
prezentul
Întunericul e cel
care naște umbre
sub formă de zei iluminați!
Ori ar fi totul doar o
mască a inconștientului
care-și arată colții
în lumina nopții?
Mă întreb ce ar mai rămâne
după
Pe țărmul cu nisip negru,
lătra din zori
câinele lumii turbat
de atâta întuneric.
Spiritele albe
s-au îmbrăcat în negru,
dispărând astfel
în întunericul smolit,
purtând haine de
Îți spun,
cât bine!, că acum un veac
nu m-ai văzut!
Te-ai fi speriat de mine
îți spun,
căci,
căci semănam mai mult ca
niciodată a cactus
ars de atâta soare!...
Zeul mă pândea
din coada ochiului
învinețit
Nu mi s-a dat
să-l observ
decât târziu într-un
amurg ruginit,
însă ascultam
privirea învălurită
Încolăcirea norilor
pe albastru
îmi
Dă-mi să poposesc aici
în vârful literei tale
timp de-o viață
și-un minut!
Ce mă fac, spune,
de așa e și viața:
un urcuș
un coborâș
un urcuș
un coborâș
Îmi vine să cred că
am să
Cercul deschis
în linie curbată
continuitatea de
infinit
închisă în sine
planete cu unghiul
în dezgheț
pietre crăpate
prefăcându-se în
stânci
și corali deghizați
al unui
Sângeram atunci
un nu știu ce într-un
nu știu când lumesc
Sângeram ca
lumea aerul și
pârâurile apa și
munții stâncile și
sufletul suferința,
orizontul infinitul
ori poezia mea
