Peisaj

Sufletul nostru rezonează și se sincronizează cu sufletul ''cerului'', iar în esotericul acestuia se află locuințele invizibile pentru oameni ale transcendentalului și ale divinului, și dacă ne pierdem interacțiunile faste cu cerul, ne împotmolim în teluricul vâscos, și în timpul propriu apar ''semințele goale'' ale spleenului, nimicniciei și zădărniciei noastre.

Un rezumat corect, așternut în cuvinte răsucite precum vița sălbatică. Dar asta nu-i mare bai, acum, când știu că ești extraterestrul ăla pe care l-a prins Nea Mărin, în beci, umblând la zaibăr. ;). Eu am scris poezia asta având în cap niste tancuri germane, înzăpezite prin Siberia, însă nu prea mi-a ieșit, n-a fost să fie...
Mulțam de trecere, Răzvan!

"Eu am scris poezia asta având în cap niste tancuri germane, înzăpezite prin Siberia"...
spui tu in comentariul anterior, dar, crede-ma, nici eu nu gasesc niciun indiciu spre o astfel de locatie. Putea fi facuta o aluzie macar in titlu sau subtitlu ...Starea pe care o creeaza poezia e una a cautarii prin labirint, dar acolo am gasit cunoastere,iar asta da satisfactie a unui timp nu zadarnic irosit.

La mai mare inspiratie!
LG,
Joana

Ioană, cuvintele alea pe care le caut nu cad; în schimb, pică de nicăieri poezici ca aia de mai sus. Care, în esență, urmăresc aceeași idee, venită dintr-un loc unde mă simt deopotrivă lăsat de izbeliște, dar și eliberat. E Siberia aia personală, a unui timp trecut, să spunem prin '43, cu o lume prinsă în încleștarea cu sine, de la care Dumnezeu și-a întors fața - acolo sunt eu. O lume cam ca asta în care trăim la prezent, dealtminteri. Lumea cere merge înainte privind mereu peste umăr și călcând în gropi. Aștept poezia unică, finală, simplă și genială, de după care să nu mai am nimic de scris, de adăugat, aia care să lase lacrimi pe obrazul Ãlui de Sus. Dar tocmai ce-am luat numele Său în deșert, nu?...
:)