iorul nopții a înecat suspinele
Ce zâmbeau hapsân în umbra somnului.
Fiorul viselor a zămislit vietăți nocturne
Ce chicoteau ca niște iele focoase
Și înnobilau întunericul cu-a lor
Lasă-ți cântecul să-mi tulbure privirea,
Lasă-ți trupul să-ți alunece,
Coboară-ți privirea la înălțimea cuvenită.
Și eu stau pe pământul firav al cenușiului,
Și eu văd oameni veseli, oameni
Pletele curgeau șuvoi
Lacrimile se prelingeau,
Ploile suspinau,
Aleile dormitau.
Mâna ta mi se alătura,
Obrazul se lipea,
Pletele îmi întunecau privirea -
O privire și-așa tulbure.
Era
Stele firave se ofilesc deasupra lacului înnegrit de umbre,
Sfărâmându-se în el ca într-un ocean de vis,
Stingându-și licărirea pentru astă-seară
Sau pentru totdeauna.
Speranțe firave se
Te caut în zori, când stelele apun,
Te caut dimineața, când roua se aprinde,
Te caut la amiază, sub soarele ucigător,
Te caut pe-nserat, când lumile se sting,
Te caut noaptea, prin întunericul
Omul fără picioare se ridică îngândurat,
Cu fața albită,
Dornică de moarte.
Realiza că nu exista,
Realiza că visa,
Realiza că nu trăia.
Nu-i știa pe cei din jur
Nu-i înțelegea,
Nu-i
Stau culcat pe nisip
În bătaia vântului,
Atacat de valuri răzlețe
Și de vinul prost din sticlă.
Acasă nu mă mai așteaptă nimeni,
Nici măcar acel mort viu
Ce-avea însă calitatea
De a mă
În mine adie sălbatic un vis,
Apoi câteva gânduri tună cu putere,
O privire fulgeră pe neașteptate,
Iar o lacrimă izvorâtă dintr-un colț ascuns de ochi
Începe să plouă.
Râurile își ies din
Florile de piatră apar în brațele mele,
Solide și sfărâmate doar de vânturi eterne
Și de gânduri ucigașe.
Florile se destramă neașteptat, odată cu vinul
Și capătă forme uriașe, de
Aud emoții târzii,
Plouate printre crăpături,
Aduse de vântul vinețiu
Și de apele împovărate de pustiu.
Aud răsunete pierdute,
Interzise de zăbrelele amintirilor,
Răpuse de vijelia
