Poezii

iorul nopții a înecat suspinele Ce zâmbeau hapsân în umbra somnului. Fiorul viselor a zămislit vietăți nocturne Ce chicoteau ca niște iele focoase Și înnobilau întunericul cu-a lor

Lasă-ți cântecul să-mi tulbure privirea, Lasă-ți trupul să-ți alunece, Coboară-ți privirea la înălțimea cuvenită. Și eu stau pe pământul firav al cenușiului, Și eu văd oameni veseli, oameni

Pletele curgeau șuvoi Lacrimile se prelingeau, Ploile suspinau, Aleile dormitau. Mâna ta mi se alătura, Obrazul se lipea, Pletele îmi întunecau privirea - O privire și-așa tulbure. Era

Stele firave se ofilesc deasupra lacului înnegrit de umbre, Sfărâmându-se în el ca într-un ocean de vis, Stingându-și licărirea pentru astă-seară Sau pentru totdeauna. Speranțe firave se

Te caut în zori, când stelele apun, Te caut dimineața, când roua se aprinde, Te caut la amiază, sub soarele ucigător, Te caut pe-nserat, când lumile se sting, Te caut noaptea, prin întunericul

Omul fără picioare se ridică îngândurat, Cu fața albită, Dornică de moarte. Realiza că nu exista, Realiza că visa, Realiza că nu trăia. Nu-i știa pe cei din jur Nu-i înțelegea, Nu-i

Stau culcat pe nisip În bătaia vântului, Atacat de valuri răzlețe Și de vinul prost din sticlă. Acasă nu mă mai așteaptă nimeni, Nici măcar acel mort viu Ce-avea însă calitatea De a mă

În mine adie sălbatic un vis, Apoi câteva gânduri tună cu putere, O privire fulgeră pe neașteptate, Iar o lacrimă izvorâtă dintr-un colț ascuns de ochi Începe să plouă. Râurile își ies din

Florile de piatră apar în brațele mele, Solide și sfărâmate doar de vânturi eterne Și de gânduri ucigașe. Florile se destramă neașteptat, odată cu vinul Și capătă forme uriașe, de

Aud emoții târzii, Plouate printre crăpături, Aduse de vântul vinețiu Și de apele împovărate de pustiu. Aud răsunete pierdute, Interzise de zăbrelele amintirilor, Răpuse de vijelia