mihai curtean

conceptual

scriu fără art. hot. enclitic \"L\", pentru că scriu cum vorbesc și mi se pare mai \"sincer\" așa (o \"sinceritate\" lingvistică), mai ales în poezie. se pot aduce și argumente pro, și argumente contra. susținându-mi cauza, o să aduc argumente pro, firește:
1. face parte din limba vorbită, care în alte țări e deja transferată în scris. nu văd nicio opreliște logică pentru ca și la noi să se întâmple același lucru, mai devreme sau mai târziu. limba română e o limbă relativ nouă (mă refer la stabilirea normelor limbii literare), pe când limba franceză, de exemplu, e mai veche. în franceză există un nivel lingvistic intermediar, între limba literară și cea argotică, numit \"la langue populaire et familiaire\". se regăsește și în literatura franceză, cel puțin începând cu boris vian. în literatura engleză, încă din sec. al XVIII-lea, burns scria într-un dialect scoțian colocvial. colocvialitate e și la byron. ce să mai vorbim de postmodernismu american, \"tonite\" în loc de \"tonight\" etc. etc., nu mai dau exemple.
2. poate fi considerat un idiolect, o particularitate de limbaj a unui individ. de fapt, e mai mult, e un sociolect, pentru că mai mulți cetățeni români vorbesc așa, deci, chestia e răspândită pe scară largă, n-am inventat-o io, deși în scris unora le pare ciudată. (despre idiolect vorbea b. bloch sau u. eco, cel din urmă numindu-l \"strategie textuală\".) cred că tinde să devină un nivel lingvistic și la noi, așa că nu fac altceva decât să anticipez.
3. cred că e limpede că dacă spun \"PICIORU\", vocala de sprijin își asumă rolu articolului hotărât, după cum argumentau și unii lingviști. nimeni nu va înțelege că e nearticulat, pentru că e intrat în vorbire exact așa, de secole bune (mă refer la limba populară). mihai viteazu, de exemplu, apare scris pe un document al vremii exact așa, fără \"L\". pe omu obișnuit și pe țăran nu-l va învăța nimeni niciodată să spună \"PICIORUL\" și nu \"PICIORU\".
4. în ultimele două volume de poezie ale mele am folosit idiolectu/sociolectu respectiv, în care vorbesc. dacă ar fi fost o inepție, s-ar fi arătat deranjați criticii și poeții în cronicile despre volume. s-ar fi arătat deranjat al. cistelecan, ioan es. pop, horia gârbea etc. dacă ei nu spun nimic în legătură cu asta în textele critice despre cărțile mele, înseamnă că totuși s-ar putea să fie în regulă.

în concluzie, cred că a pretinde că asta sau asta e singura modalitate \"corectă\" de exprimare e o absurditate academistă, care nu ține cont de limba ca organism, ca produs al celor care o folosesc. în definitiv, nu te poți pune împotriva cursului firesc al limbii, așa cum îl dictează factorii sociali. (să nu uităm - ca fapt divers - că la baza limbii române nu stă latina cultă, ci stă cea vulgară, adica cea a vulgului.) așadar, singura aparentă problemă ar fi că io folosesc modu ăsta de exprimare în scris, făcându-l o marcă proprie care pe unii îi deranjează din cauza unor prejudecăți sau din cauza lipsei unei viziuni de ansamblu asupra limbilor.
marele lingvist e. coșeriu spunea că poporu are dreptate în ceea ce privește limba. io zic să scăpăm de prejudecăți și să-l credem.

mulțumesc pentru păreri. toate chestiile pe care le-ați aminitit sunt intenționate (repetițiile, expresiile desuete și bombastice etc.) și sunt pe un ton sarcastic pe care unii nu l-au prins sau nu l-au gustat, ceea ce e, în fond, în regulă, ține de așteptările fiecăruia și de gusturile fiecăruia. ceea ce mă interesează foarte mult e să știu ce se consideră pueril aici. dacă unii dintre dvs. ar explica mai pe larg și ar argumenta/exemplifica părerea cu privire la chestia asta, m-aș bucura și poate așa aș înțelege mai bine la ce se referă acea puerilitate numită chiar \"scandaloasă\". așadar, aștept cu interes.
voi mai face un comentariu cu privire la scrierea fără \"L\" final, însă îl voi face separat, pentru că s-ar putea să fie catalogat off-topic.

da, am schimbat la final, ați avut dreptate.

a, păi sunt doar câteva idei, trecute în revistă, nu studiate științific. am vrut doar să ridic problema. eticheta \"eseu\" e cea mai apropiată de natura textului, însă nu e un eseu propriu-zis. oricum, e rezonabil ce zici în legătură cu comentariile. mersi pentru gânduri și pentru promovare.

tudor sascut, da, în principiu e descriptiv și narativ. poate-i lungită prea mult povestea - o să mă gândesc la asta. dacă-i sec și dacă se pierde din poezie... aici nu știu ce să zic. depinde de ce anume înțelege fiecare prin poezie. în afară de a fi narativ și descriptiv, are și câteva metafore și o să comit \"impietatea\" de a le arăta: \"cordoanele ombilicale / prin care pulsează miliarde de terabyți\", \"mii de picioare de muscă pe marginea unei răni deschise\". mai e și un simbol, cel al oglinzii, prin reflexia în sticla monitorului, personaju fiind pus față în față cu el însuși. mă opresc, pentru că simt că explic prea mult și n-ar trebui s-o fac.

călin, nu știu exact ce vrei să spui cu acel \"mult prea accentuat\" referitor la prozaism. să fim serioși, totuși, nu cred că poți confunda poemu ăsta cu un fragment de roman realist. cine îl are în minte pe pavese plus poezia americană din 1950 încoace plus atâția și atâția, cărtărescu, iaru, panța, es. pop etc., cred că înțelege altfel un asemenea text. nu poți da cu barda făcând abstracție de toată postmodernitatea. (sau, din ce se vede, poți, însă nu cred că e justificat.)
acel didacticism desuet mi-l asum, sunt de acord că așa e, însă atunci când faci o critică a unui fapt (în textu de față, a pierderii umanității din noi în fața tehnologizării), ești automat didacticist. mie nu mi se pare desuet să vorbești despre felu-n care adolescenții își pierd copilăria azi: mult mai abrutizant decât altădată.
când spui \"pretenții aforistice\", cred că o faci cu rea-credință și asta nu folosește nimănui. în niciun caz versurile \"nu-și va mai aduce aminte niciodată / de felu-n care miroseau serile de vară în copilărie\" nu ar putea deveni vreodată aforism, dintr-un simplu motiv: nu exprimă ceva general valabil. deci, nici pretenții de aforism nu poate avea.

mersi mult pentru observații. mă voi gândi la ele și, eventual, voi schimba ceva pe acolo.

(precizez că vocea interioară era cu majuscule. nu știu dacă e un neajuns al site-ului, însă văd că nu mai apare așa. ca să se diferențieze, cred că o voi pune între ghilimele, deși nu așa am vrut...)

unde-i introspecția meditativă sau unde-i celebrarea aia voioasă a naturii sau unde-i căutarea salvării din gitanjali aici? să spună alții, însă io nu le văd în text și nu văd absolut nicio legătură a textului de față cu gitanjali.
nu știu dacă are relevanță că ai citit critică la poezia egipteană, însă a pretinde că textu ăsta are ceva în comun ori cu gitanjali, ori cu poezia egipteană antică e o inepție pentru care nu vreau să-mi mai pierd din timp. (apropo, gitanjali se poate citi și în traducerea în engleză a autorului, care nu cred că poate fi depășită în acuratețe și expresivitate.)
degeaba contești suprarealismu textului, pentru că, orice ai spune, e un text suprarealist, care nu aduce nimic nou, nici la nivel formal, nici la nivel ideatic. doar dacă nu ai citit suprarealism poți afirma că nu e așa. (mai ales că spunea și altcineva, într-un comentariu de mai sus, același lucru.)
știi ce e facil? nu a spune că e suprarealist, ci tocmai a folosi maniere de a scrie deja mult folosite de alții, fără a ieși din ele. (și mai grav e nici măcar să nu știi asta.)
referitor la cum încearcă un autor să se salveze prin ceea ce scrie, îți dau un singur exemplu din gitanjali. evident, vei putea spune că sunt o mie și una de asemănări între asta și ce ai scris tu, pentru că, evident, oricine poate afirma orice.

\"Deliverance?

Where is this deliverance to be found?
Our master himself has joyfully taken upon him the bonds of creation;
he is bound with us all for ever.
Come out of thy meditations and leave aside thy flowers and incense!
What harm is there if thy clothes become tattered and stained?
Meet him and stand by him in toil and in sweat of thy brow.\"

cred că mai puțină obstinație și mai mare deschidere față de părerile și cunoștințele altora n-ar strica. ce bine ar fi să vorbim doar despre ceea ce știm...
mult succes!

cred că nu vorbim despre aceleași lucruri, însă n-o să continui pe ideea poeziei antice cu exemple, pentru că m-aș simți ridicol făcând așa un exces de zel. poezie sumeriană se găsește pe net, cred că și egipteană. pe asta am luat-o din cărți, pe cea hitită, la fel. toate seamănă între ele, sunt magice, sunt cosmogonice, sunt erotice și, poate, încununarea tuturor poeziilor din acel spațiu e \"cântarea cântărilor\".
nu văd deloc un hibrid aici între poezie modernă și antică, pentru că nu văd latura antică. nici cu poezia antică a alor spații nu are lucruri în comun (greci, latini etc.).
n-am zis că-i dadaism, am zis așa: elementele textului sunt destul de disparate, nu se leagă prea bine conotațiile termenilor, de asta spuneam că succesiunea asta a imaginilor și a elementelor vine dinspre dadaism. deci, succesiunea imaginilor: arbori, sticluțe colorate, licorn, clopoței...
o noimă or avea ele, însă doar la nivel de \"receptare afectivă\", despre care am mai vorbit, adică lasă impresia de vis (și în vis, orice e permis, nu?). întrebarea e de ce să mai scrii așa acum, fără a combina măcar cu ceva maniera asta suprarealistă? sigur, tu ai putea răspunde \"de ce nu?\" și atunci ți-aș spune cam ce i-am spus și lu leonard ancuța, mai devreme (pentru că, deși scrieți diferit, în unele texte se vede că vă bazați prea mult pe suprarealism): inflație de imagini, prea aproape de ceea ce făceau suprarealiștii acum un secol. cred că ar trebui să faci ceva să te îndepărtezi mai mult de suprarealism. uite, de pildă, ginsberg își lua inspirația de la ei și asta se vede în poemele lui. însă la el e combinat cu revolta socială, pe tonuri declamative, retorice. combină și tu cu ceva suprarealismu ăsta, nu-l lăsa așa, pentru că așa nu face altceva decât să reprezinte curente și sensibilități \"fumate\". părerea mea.
în definitiv, a te baza foarte mult pe formă mi se pare că e o modalitate învechită de expresie, în contextu literaturii actuale (el făcea referire la sorokin) și al artei în general, care se bazează tot mai mult pe concept și tot mai puțin pe forma \"înfrumusețată\". e doar o părere și o temă pe care discuția ar putea înainta mult și bine...

:)) un pleonasm acceptat în engleză (din câte știu) și tradus în română cuvânt cu cuvânt. în fine, din ce găsesc pe net, văd că textele ei sunt descriptive și cam atât. n-au profunzime, nu spun nimic, se mulțumesc doar să noteze, să consemneze. atunci când vrea, totuși, să se exprime mai plastic, să folosească vreo figură de stil, îi ies chestii fumate rău - de exemplu, cineva \"își cară oboseala de-a începe serviciul la 5 dimineața\".
din ce văd, e adepta tehnicii \"snapshot\", pe care o \"condimentează\" cu clișee în loc să încerce să transmită idei mai profunde.
dacă mă înșel, cu atât mai bine pentru ea...

nimic declamativ ori retoric aici. e descriptiv și întrucâtva narativ. aștept și viitoare poeme din serie... ;)

da, are un farmec, e pictural, elementele se amestecă acolo ca niște culori, făcând apel la afecte. însă, îl consider mult prea descriptiv - o prea mare concesie către forma estetizantă, în detrimentu ideii de fond.
sincer, pe tema asta istorică, așteptam altceva decât eroism intrat în eternitate, prin \"primăvara eternă\" și \"gamela cu-ambrozie\".
poate erau doar așteptările mele...

da, e și calofilie, și prețiozitate.
elementele textului sunt destul de disparate, nu se leagă prea bine conotațiile termenilor, de asta spuneam că succesiunea asta a imaginilor și a elementelor vine dinspre dadaism. (suprarealismu însuși vine din mișcarea dada.)
desigur, mă refeream la ani \'20-\'30-\'40 ai sec. al XX-lea, în niciun caz la poezia antică egipteană. nu văd absolut nimic în comun cu ea aici. nici cu poezia hitită, de pildă, nici cu cea sumeriană, nici cu cea evreiască. toate acestea semănă între ele, provenind din același fond de sensibilitate. acest fond de sensibilitate al orientului mijlociu antic nu se regăsește în acest text. s-ar putea aduce multe exemple din poezia antică a spațiilor amintite.
lăsând la o parte chestia asta comparatistă, ceea ce cred, în fond, e că dantelăria nu ar trebui să fie atât de brodată încât să dăuneze transmiterii mesajului.

da, \"părți\" era impropriu spus cu referire la titlu și motto. am crezut că se văd ghilimelele insinuate. \"elemente ale structurii textului\" ar fi fost mai potrivit.
în ceea ce privește receptarea afectivă, spusesem ceva despre tensiunea textului. ea crește și descrește (ceea ce cred că e bine), pentru ca apoi să fie întreruptă brutal de amintirea din final. ultimele două versuri, în opinia mea, dăunează receptării afective pentru că sunt prea explicite și se referă la alt moment, întrerupând ideea precedentă și lăsând-o \"în aer\". și în titlu cred că e ceva care dăunează receptării afective: e mult prea tehnic pentru acest text și nu se prea înțelege la ce face referire.
despre virgulă, care nu poate sta între subiect și predicat, nici între determinantele subiectului și predicat, cred că poate lipsi fără grijă de acolo, fără să afecteze semantica. atunci când citesc \"orașul acesta în pantă alunecă indecent\", nu înțeleg că alunecă în pantă. înțeleg că \"în pantă\" determină \"orașul\", adică exact cum ai intenționat. unde mai pui că pentru asta se putea începe un vers nou și ar fi fost și mai clar, fără a fi nevoie să se încalce regulile gramaticale. însă, cum e și normal, e alegerea autorului.

călin, în text vorbeam despre un singur individ care, făcând parte din cei care chinuiseră femei în război, își găsește moartea foarte târziu, în 2011, în tsunami, trăind toată viața cu o mare vină și cu o mare dezamăgire față de spiritualitate.
dacă moartea lui e o pedeapsă, asta rămâne de interpretat pentru fiecare cititor. la fel, dacă poate fi extinsă treaba la întreaga națiune japoneză rămâne să judece fiecare cititor.
precizez că despre \"femeile de consolare\" (\"comfort women\") și despre atrocitățile săvârșite de armata imperială japoneză se găsesc multe informații pe net. vina și pedeapsa pot fi judecate de fiecare pentru sine. în niciun caz nu am vrut să vorbesc despre demnitate aici.

\"durerea ce trece de durere\"... interesantă observația. cred că așa e. la fel și loviturile din mai multe părți. cred că și aici aveți dreptate. dacă aveți sugestii în ceea ce privește forma, le aștept cu interes.

io văd 5 părți: titlu, motto, prima strofă, primele 4 versuri din a doua strofă și ultimele două versuri. problema e că nu văd o legătură foarte strânsă între părți, mai ales între titlu, motto și poem...
\"stafiile străzii\" din prima strofă dau o imagine sugestivă. apoi, ceea ce urmează e o narare plată. nu e o problemă, pentru că urmează \"orașul acesta în pantă, alunecă indecent / ca o șosetă prea largă\" - aici iar crește forța de sugestie (cu două observații: virgula nu are ce căuta acolo, nu e folosită corect, iar comparația e imprecisă din cauza unei supralicitări de sens a termenului \"indecent\". dacă o șosetă prea largă alunecă, asta duce la lipsă de decență? e cam exagerată treaba). alternarea asta între narare banală și inserții de figuri de stil cred că e bună, pentru că face un contrast, se joacă cu tensiunea textului. însă, firește, aș fi vrut să meargă mai departe, să se construiască, să se dea un înțeles care să rezolve tensiunea internă. acest lucru nu se întâmplă. o amintire vine să taie brutal, în opinia mea, un text pe jumate construit.
nu-mi rămâne decât să spun că și \"eu îmi doream un cu totul altfel de final\", iar \"eroarea critică\" s-ar putea să fie a mea, eventual, pentru că nu prea văd cum se leagă părțile.

un scurtmetraj suprarealist. succesiunea imaginilor vine dinspre dadaism și trece în oniric, cu puseuri abstracte. poate o dantelărie prea mult brodată, corespunzând sensibilității unei epoci trecute, din anii \'20-\'30-\'40.

cam multe adjective. a te baza atât de mult pe ele cred că e un mod facil și învechit de a crea o stare poetică. părerea mea.
apoi, sunt acele pasaje ermetice care apelează tot la un fond de sensibilitate din alte vremuri. sincer, nu înțeleg acele pasaje. și în final, tot ermetism e, un ermetism pe care nu reușesc să-l înțeleg nici măcar intuitiv.
nu reușesc nici să prind un mesaj de ansamblu al poemului întreg, deși l-am citit cu mult interes, vrând să văd unde se îndreaptă tema istorică...

câteva precizări, necesare sau nu:
prima strofă e dintr-o mărturisire a unui soldat japonez.
partea din 1694 e un haiku de basho. o călătorie e întreruptă din cauza unei boli, însă visurile călătorului hoinăresc mai departe, deasupra unui câmp de iarbă uscată. întreruperea călătoriei, în interpretarea mea asupra acestui haiku, poate simboliza moartea. călătoria se continuă pe un plan mai subtil și conține în ea un dublu simbol, al vieții (iarba) și al morții (uscăciunea ierbii). așadar, un simbol al totalității, în care se topește după moarte.
ultima parte poate fi o voce de după moarte și conține în ea paradoxuri, simboluri duble, legându-se de haiku. ceea ce încerc să fac e să iau temele sociale (care predomină în arta contemporană și în poezia americană din ultimii 50 de ani) și să le redau oarecum consistența metafizică pe care o avea arta (și poezia în special) înainte ca artiștii să devină o voce socială, limitată la activism cultural și psihologie. (cred că m-am explicat prea mult...)

călin, \"angoasa privirii de după\" cred că-i o bună interpretare la ce-i aici. nici io nu știu dacă un japonez ar privi exact așa lucrurile. cele două momente, din 1694 și din atemporal, sigur că nu pot lipsi, altfel ar lipsi tocmai metafizica și ar semăna leit cu poezia americană. la \"axis mundi\" aș vrea să știu ce anume nu-ți place. poate vei lăsa un comentariu...

dragoș vișan, cred că există câteva deosebiri esențiale. jebeleanu vorbea despre morții nevinovați de la hiroshima, io vorbeam despre cei vinovați, înecați în tsunami. el o făcea declamativ-patetic, io o fac narativ-confesiv. altă asemănare decât referirile la istoria aceleiași țări nu văd. temele eseistic-istorice se regăsesc, de pildă, și la robert lowell, contemporan cu jebeleanu. însă, nu neg că acest text, privit într-un context local, poate trezi în mintea cititorului, prin tema unui dezastru din japonia, ecouri din jebeleanu, ceea ce nu pot spune că-mi face plăcere...