Oameni buni, treziți-vă!

În seara de Revelion, obosit de atâta alergătură, m-am trântit în jilț. Soția, uitându-se chiorâș la mine, îmi zise ironic: „Bre, bărbățele! Văd că de la o vreme vii sleit și ești ca un cal prăpădit. Odihnește-te un pic!” Bine, mi-am zis în sinea mea, că rareori auzi de la femeie o vorbă dulce, și m-am culcat să trag un pui de somn. Copiii împodobeau bradul. Cât umbla somnul din urma mea să mă prindă, dar vedeam ca aievea calul cel prăpădit, despre care îmi vorbise consoarta. Mai apoi mi-au apărut în față, ca din pământ, o herghelie de cai slabi, cu burțile lipite de spate. De ușă s-a apropiat un armăsar mai dihai ca ceilalți. O fi fost pe vremuri al vreunui președinte de colhoz. A lovit lacătul cu copita, de a sărit hăt departe, aprinse lumina, că era pe la miez de noapte, și a poftit caii înăuntru. Robacii s-au așezat în sală, cei aleși – în prezidiu. Eu m-am ascuns după perdeaua ușii, iar Armăsarul nostru s-a urcat la tribună și cuvântă: - Permiteți-mi să deschid simpozionul cailor în clubul din satul Caloraș. Cine-i pentru? Unanim! Știți de ce ne-am adunat la acest for? Fiindcă a ajuns funia la par. Ordinea de zi include chestiuni arzătoare: „Omul – fostul stăpân al calului”, „Cum să ne reabilităm?” Îi dăm cuvântul lui Cal Calovici, vicepreședinte al cailor,- încheie Armăsarul. La tribună ieși Calovici, își îndreptă ochelarii, scoase din buzunarul stâng hârțoagele și dădu citire următoarelor: - Cetățeni cai! Să ne amintim de trecut, când mașina era o raritate, iar caii erau la modă. Câtă onoare aveam! Lucram din plin. Dar de la o vreme oamenii ne-au dat uitării. Ne-au gonit din grajduri și au făcut garaje. - Să luăm, spre exemplu, pe Ion Pierdevară și alții de teapa lui. Ce face cu mașina? – continuă raportorul, - lapte, carne, ouă? Pe dracu! Zilnic o spală, o hrănește cu benzină și se pornește aiurea la drum. Azi la iarbă verde cu Marina, da mâine – cu Valentina. Așa se strică lumea. O tempora, o mores! – cum spunea calul lui Caligula. Înainte vreme fetele la căruță nu erau prea ahotnice, iar de mașină se lipesc ca musca de miere! La câți le strică familia mașina asta blestemată! Ce întreceri frumoase se făceau cândva cu caii! Calul învingător primea coroană de lauri și un sac de ovăz, iar călărețul – cea mai frumoasă fată ori cel mai gras berbec. După dorință! Iar acum? Unii șoferi închină până la „botul calului”, apoi se întrec pe șosea cu mașinile, fac accidente. Totul depinde de oameni. De nu – piere neamul nostru de pe fața pământului. În acea noapte, toți ca unul, și-au expus părerile și sugestiile. În zori, când sosi timpul să fie adoptată hotărârea „Sentință – omului!”, eu n-am mai putut răbda și am strigat din toate băierile: - N-aveți dreptate! Dați-mi și mie cuvântul, tovarăși… cai. - Dar de unde te-ai luat și tu aici, omule?.. - Promit să-mi vând mașina și să-mi iau un cal… - Ia dați-i o copită la partea moale și trimiteți-l încolo, unde și-a dus surdul roata și mutul iapa! Calul de serviciu de la ușă s-a grăbit să îndeplinească porunca mulțimii. Am deschis ochii. Numai atunci mi-am dat seama a cui era lovitura: un zdupac zdravăn al soției. - Ce urli prin somn și scoli oamenii, dobitocule! Nu vezi ce dulce dorm copilașii? Nici Anul Nou nu l-ai întâmpinat… De ce te-ai zvârcolit toată noaptea? - Calul tău e de vină… - Desigur, dacă te aghesmuiești pe noapte, îți vin în cap toate fleacurile. Și mai vrei să se prindă carnea de tine… - Totuși, mă duc, nevestică, să văd prin fereastră dacă-i la loc lacătul de la garajul nostru. - Da prost mai ești, bre omule!.. - Prost-neprost, da limuzina-i cu bani!.. „Orizontul”, nr. 12 1985, revistă literar-artistică și social politică ilustrată din Republica Moldova, pag. 89-90