Mihai Apostu

Nu știu de unde mi-a venit ideea s-o chem. Nu-i stă în fire să vină La întâlniri neanunțate de ea - Și ca într-un dejavu ne-am întâlnit. Avea un parfum de pământ rânced Ce-i învăluia

La început am fost un mare gol În care au început să cadă ere glaciare, În care a început să cadă Omul de Neanderthal, În care au crescut piramide În care au căzut regii… Golul acela s-a

Ar trebui să vă fie teamă De toate poeziile nescrise Fugiți – s-ar putea să acopere Pașii voștri – să vă rătăciți Să nu știți să vă întoarceți S-ar putea să orbecăiți prin poezie, Prin

Eram într-o cetate imaginară. Nu mai exista vulturul Să-mi sfarme ficatul - Doar oameni în stânga, Oameni în dreapta, Oameni de jur-împrejur Se transformau rând pe rând În toate

Mă întreb dacă-s adevărat Sau vis împlinit Al altui Eu din altă lume. Poate sunt vis de Neanderthal Sau visul primei celule! Mâine poate aș fi vis de copac Sau simplu vis de apă, Dar

TEMPLU CU O MIE DE FEÞE La început mi-am dat seama că nu am casă – Apoi cărămidă lângă cărămidă mi-am construit un adevărat palat. Speriat de goliciunea camerelor, Într-una am așezat un

FABRICA DE POEME Îmi trag salopeta peste creierul mic În fața bancului de lucru A4, Penița trei lângă penița șapte Așezate în formă de daltă Desprind cuvintele. Printre balastul aruncat din

INSOMNIE Tot ce se-ntâmplă parcă nu-i de mine, Atât nesomn îmi circulă prin vene Și îmi repet mereu că nu e bine Să scriu la infinit poeme Cu iz de toamnă udă și pustie, Cu amăgiri în

Ce mi-am zis pe seară, Poate vreo comoară Să găsesc sau poate Să adun cuvinte ne împerecheate; Și printre consoane Să arunc vocale, Fără o iscălitură S-arunc litere din gură Și să fac pe