scrisoare pe frunze plutitoare

abia mă desprind…de pe pietrele gândurilor… mucegaiul clipelor mi-a împăienjenit ochii fixând în eter abisul aceleiași despărțiri...nu-mi dezveli tristețea, a doua pleoapă a mușchilor mei circulari de întrebări… mi-ai înfipt un colț de privire spartă, ascuțită, într-un umăr de speranță abia născut… țipăt acolo se coc oștirile noilor sâmburi vii de încredere… din plagă vor răsări zgârciuri, articulații, un nou eșafod al tăcerii, în locul ultimei răscoale înăbușite în sânge… eu nu urăsc. n-am cum. Germenii prin care aș fi putut urâ… I-am zdrobit de zidurile încercărilor de-a face să fie altfel…n-am izbutit. Însă n-a rămas nimic pentru a hrăni ura… De-asta a fugit printre gânduri, speriată ca un cocostârc… șchiopătând… fără trup. Tu n-ai decât să-ți închipui cum a fost… fiecare dimineață-n care-mi înghesuiam visele-n aceiași viermi șerpuitori, tramvaiele gândurilor, care eșuau ineluctabil la schimbarea macazului… n-ai decât să vrei să fii …altfel. Eu am rătăcit destul prin mine, e vremea să mă privesc în ochi, să-mi spun Tu! … hai cu mine!… mi-am dat mâna… m-am împăcat. Cioburile din mine și-au recunoscut marginile tăiate, s-au îmbrățișat linie cu linie, îngrămădite postum în decorul original al vechilor cunoașteri… este vremea să ne depășim, unul altuia, așteptările… Copite dulci, orele, se zbat fumegând… secretul? … mă voi locui… în cochilia mea de cenușă lutul ars va naște cercuri de apă vie și limpede… nu voi mai risipi stele în oglinda lor… dar nici nu va picura cerneala veninului tău albastru, pe sub piele…