Mihaela Matei

# în întunericul acela femeile cerșesc orașe doar pentru ele. atât a mai rămas din visul american în care elohim își lasă evele în altar # așa se vede sfârșitul în camera asta. când stai

e momentul acela : caut în fiecare spectru care-mi acoperă ego-ul femei arhetipale să-mi țină loc de mame sigur dacă m-ar fi crescut vreun semn de circulație din intersecția aberațiilor mă

firește că auzi ploaia în fiecare zi dar sunetele noi le înveți vinerea –a t u n c i îmbrățișările au iz de mentă ciocolată și dans tunetele prind voci de soprană și acordurile din herr

m i e r c u r e a frica simte nevoia să atingă ceva orice până și corpul ăsta care se face din ce în ce mai mare primul TU rămâne-n mirază - aici frica simte nevoia să atingă se izbește

niciodată nu am înțeles de ce pedeapsa maximă ar fi să nu îmi faci nimic nu întâmplător am crezut că oamenii mari vor crește la loc mici iar eu, unchiule, eu voi scăpa pentru totdeauna de

în fiecare seară mă descoși de insomnii și mă azvârli gâfâind într-un blid prea mic ispita e un bumerang orfan care măcelărește suflete și ceainicul mă

întotdeauna mama decojea oasele ca pe niște nuci și mâinile-i rămâneau în vertebre bucată cu bucată nu știa că îi aud gândurile și că o văd pe dinăuntru din nervuri îmi crește cate o lehuză mă

întunericul decojește peticele de pe geamantan greierii ies ca soldații pe poarta unității bunica nu doarme ascultă cum în fiecare seară serafimii aruncă smocuri de psalmi ce-i găuresc

# inima e un second-hand din care îți iei chitările # în fiecare miercuri îmi smulgi de sub gheare două corzi dogite, copilăria si sughițul