doctore mă doare sufletul hăcuit
în abatorul indulgenței pe care
istoria zâmbind cu subînțeles
mi-a administrat-o conștiincios
în doze mici repetate
prietenul meu adevărul
(un pacient mai
la masa mea se așezase moartea cu nonșalanță
fără să-mi ceară permisiunea
picior peste picior în genul marlene dietrich
de sub pălăria cu voaletă buzele cărnoase
zâmbeau malițios printre
Arcanu poate nici nu a fost
l-a inventat un copil solitar care
clădea din cioburi de sticlă palate pentru furnici
Geza bácsi este desigur o nălucire îngenuncheată
în fața
mulți vor spune poate
aceasta nu e poezie
știu eu poate de vină e toamna
cu gheara agățată
de ultima stea
ori de ultima frunză care cade
de pe creanga strivită
de rușinea propriului
MB