Într-o lume de durere,
Unde soare doar apune,
Unde Marea te lovește
Și plăcerea tot gonește,
Doar iubirea mai zvâgnește.
De când și cât mai am eu oare
Fortă, voință și putere,
Printre focuri
De ce esti rea si faci sa doara,
Dragostea ce-n mine zboara,
De ce ma faci sa sufar eu,
Cand spui ca ma iubesti mereu?
De ce esti tu atat de rea?
Nu stii cum este viata,
Nu stii ca doare si
Mintea-mi zboară către tine,
Simt un gol care ma soarbe,
Simt o sete fără moarte,
O durere voluptoasă care arde
Si nu pot de-al ei foc să scap cumva!
Vreau să treacă intr-un fel
Pe lângă mine-n
Tu vi suavă și gingașă,
Înfășurată în saten,
Și-un vânt ce-adie aduce parcă,
Parfum și tot mai mult mister.
Acum că-ți simt
Mirosul de mister,
Parcă n-aud pe lutul moale,
Ai tăi pași ca de
O zi de-aș fi eu Dumnezeu,
Te-aș aducea la mine,
Te-aș trimitea la el,
Să vezi ce simte pentru tine!
Să-l vezi cum suferă și plânge,
Cum doar la tine se gândeste,
Căci tu pentru el un înger
Peste mine luminează luna,
Doar cu vântul mă-nțeleg,
Stelele îmi sunt cununa,
Și salcâmi în cale trec.
A-nceput ușor să ningă,
Din vazduhul argintiu,
Cu petale de-un albastru,
Pur și
Pentru-o clipă de placere
Sunt în stare să jelesc,
Să tot plâng și să mă vaiet,
Căci pe tine te iubesc.
Câte văd ori simt cu tine,
Nu mai am cu nimenea!
Te iubesc și tu ști asta,
De ce
Haide spune-mi ce-ți dorești,
Ce gândești și ți-este frică să grăiești,
Scutură a tale buze de cuvinte aurii,
Haide, spune, nu te teme,
Eu ți-am spus-o și o ști!
De nu spui eu nu mă supăr,
Că
Merg pe strada copilăriei,
Alerg și mă zbenguiesc,
Fug,
Dar mă opresc.
Casa nu mai e!
Un bloc in loc,
Parcul în care ma jucam,
Cu prieteni și colegi...
Parcare asfaltata!
Cum... Doar n-a
Dacă spun ce am pe suflet...
Dacă chem din răsputeri...
Dacă strig și mă opun...
Dacă vreau și chiar cedez...
Dacă... De ce...
De ce să fie ei în frunte...
De ce să creadă că-s mai tari...
De
„Luceafărul poeziei românești” cum a fost supranulit poetul din Ipotești, a reușit ceea ce nici un alt scriitor român n-a reușit, deși în condiții neprielnice și o viață scurtă, a reușit să realizeze
Romanul, specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată .
Presupune un anumit grad de adâncime a analizei psihologice
Eu te-aștept să vii în codru,
Luna sa-nălțat ș-așteaptă,
Stele-ți luminează calea,
Plopii-s straje la intrare,
Lacul tremură și apele suspină,
Pasări-amuțesc și florile te-alintă.
Calea-i
Aș vrea să fi aproape,
Să simt și să iubesc,
Să am și să doresc,
Să cred și să primesc.
Aș vrea să știi,
Să vii și să nu pleci,
Să vină luna, să rămâi,
Să plece soarele dar să mai
E soare și e frig,
E lumină și e cald,
Câte văd și câte-aud
Se sting ușor și trec,
Și e-ntuneric.
E mișcare și-npietrit,
E zbor și amorțit.
Din câte trec și câte vin
Eu tot aici rămân,
Și
M