Poezie

Eteica

(nu cititi)

1 min lectură·1 august 2006

Mediu

De mâini mă leagă lanțuri ce zdruncină mândria

De gât am prins’ o zgardă ce-n veci n-a să se mute

Picioarele în fiere, în valuri largi și slute

De mine va să cante, încolo, poezia!

Căci cine mi-s eu, oare, să-nchin o cupă plină

Lui, Regelui ce Soare el însuși s-a numit?

Pentru o geană-nchisă, pentru miros de floare

Eu zac acum în chinuri, îngenuncheat în tină?

Când apa-n munți îngheață, în volburi de pădure

Când oamenii s-adună în locul îngrădit

Atunci stau eu acilea, de-a pururi țintuit

Ferice de acela ce-ar vrea ceva să fure!

Dar iată, bate vântul, în zgomot de furtună

Și-mi știu de-acum și soarta ce mi-a fost hărăzită

Dar jur că înainte de a-mi fi moartea-proape

Am să prefac din neguri castelele în humă.

002.011

Maxim Onofrei. “Eteica.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/maxim-onofrei/poezie/196505/eteica

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.