poem

cum fânul invadase grădinile, spațiul dintre cămine și amenința din vârfuri chiar și trotuarele

se înmulțiseră pe nesimțite tăietorii.

cu această vagă primejdie în minte

mesele noastre începuseră să se umezească și să prindă mucegai

scoarțe subtile și parfum răcoros de apă.

În vremea primejdiei tastele aveau spinări de sub care se ițeau fără greș piciorușe

iar sub piciorușe fețele noastre moi și vălurite

uitându-se la noi ca într-o apă.

Plăpumile se făceau lungi-lungi

deși scurtimea noastră se strecura în glume de sesiune

ori se revărsa abrupt în zicale. În căni se răsuceau plante acvatice

cofeinizate,

mirosea a zmeură și a tutun.

Iar când ploile au încetat și tăietorii și-au prăvălit singuri avântul,

ne-am întors în cămășile transpirate printre mașini de lux

făcând piruete complicate vânând omuleți verzi duhnind de publicitate

cu ochii la someșul verde și nu foarte adânc.