strigătul

totul era sigur. nu era nici soare, nici lună. nu ploua, nu bătea vântul.

(eram un ou mic într-un cuib mare)

puteam face mental căpițe de fân, punând fiecare pai la locul potrivit

în timp-record și fără să-mi pierd răbdarea.

stomacul era mulțumit. totul era exact unde trebuia să fie.

ochii nu mă dureau, dioptriile noi, dar și cele vechi (ce miracol!) mi se potriveau de minune.

eram îmbrăcată firesc; aveam dinții suficient de albi încât să nu-mi fie teamă să strig dacă lucrurile nu ar mai fi stat la fel de bine. și iată momentul în care se petrece nepetrecutul: gaura din ciorap, caldă și obscenă, cotropindu-mi gheata și apoi piciorul,

dispariția mea sub formă de bule perfecte într-un joc nemaipomenit de frumos; și el perfect.

dispariția mea din minunata lume nouă.