eclesiplasticul

“Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune.”

după cum trăgea vulpea cu dinții de propria coadă

și tremurau scamele în aerul de mohair

puteam să jur că m-au pus cu botul pe pragul morții

fără a mă trage de nicio parte propriu-zis, cât și pe tăcute

liniștea fixa tot aerul și mă simțeam în siguranță

dinții vulpii îmi tricotau mănuși

prin care nu mai simțeam gerul din vintrele gâștelor

când le suceam gâturile și le puneam ofrandă

Treceau lighioanele într-o singură direcție, câteva, mai toante, se împiedicau de mine

spuneau ceva despre bunica scufiței roșii

confundau, pesemne, dinții vulpii cu dinții de lup

mai ascuțiți, carevasăzică mai urbani

curenții subterani miros a metrou și a picior de urzică

de nicăieri nicio veste, nicio vestă care să-mi țină de cald

foametea a golit ograda, a stors vulpea de ultimul fir din blană

căștile mi-au alunecat peste pleoape și cineva îmi traduce

cum nu se traduce nicăieri