poem filosofic

chiar dacă nu e bine să recunoști

nici măcar într-un poem, ca să nu mai zic pentru sănătate,

sunt o femeie curtată.

E drept, de indivizi marginali

filosofi osoși cu plete tunse înainte de vreme, intrați în rândul lumii

doar în imaginația lor.

Avocați cu buze subțiri și mame surdo-mute,

fizicieni pătrunși de evlavie, visând la un creieraș primordial

la care ajungi prin ecuații interminabile și meditații transcendentale.................................................................................................

cu toate acestea, în ochii celorlalte, sunt o femeie singură

conserva cu cheiță e semnul neputinței și singurătății mele inadmisibile

plimbarea solitară, pe picioarele proprii, iar nu agățată de cotul tocit al vreunei geci din piele

la fel.

spațiul gol pe care trebuie să-l îndure în parc băncuța decolorată

o vină

cartea pe care o țin în brațe nf-ul lor subliminal.

Dar îți amintești, nora dragă, minutele de suferință din cămin

când în jurul aragazului se petalau petalele cu petăluții lor ?

iar ție îți sclipeau ochii sub lentile

că trebuia să faci față singură uleiului încins, mirosurilor

și cotoiului rumenit în venerabila tigaie.

E greu să stabilești o dată pentru totdeauna

și pentru toți

câtă singurătate cari cu tine și în ce e îmbrăcată

(dacă ar fi după bunica, ar purta costum de ginere și bancnote la piept.)

Nici câți crenvuști ar trebui să cumperi pentru mâine

cine știe ce bărbat își va fi uitat cheia și capul și-ți va ciocăni în ușă

crezând că sunt la tine.

Atunci, abia, le vei putea privi mândră pe colegele de apartament

biete creaturi cu nasuri roșii, fremătând de așteptare

în timp ce tu-ți legeni hipnotic sobița

spre frigiderul primitor.