Noroiul albastru

Din ochii tăi am să îmi fac permis pentru-a putea să trec,

învelit în lumină, o graniță de umbră.

cu umbra asta ți-ai încins inima și talia.

iar dacă tu, vreodată, vei vrea să mă-nțelegi,

ar fi prudent, îți spun de pe acum, să-ți lași un zâmbet de rezervă, ca un fir întins, pe care la tine însăți să te poți întoarce

din experiența noastră. este posibil ca amândoi să venim,

să părăsim, pentru o vorbă și pentru un zâmbet,

impresiile de dinainte, lumea.

tu o să lovești cu șoldurile umbra și orizontul care cade

pe contururile tale.

dacă toate dorurile de aici ar putea fi scrise,

ar fi pe la noi așa un noroi…

vei ști atunci că eu te-am adus într-un cântec mai nou,

cuvintele – vechi, înțelesurile – tari.

în cuvintele mele a strigat tăcerea care le-a premers.