Poezie

Viață

din volumul \"Contemporan cu Dumnezeu\", Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2005

2 min lectură·11 octombrie 2005

Mediu

Viață

Am observat, cum observă frunzele soarele bolnav,

că noi, bărbații, când vorbim cu femeile care ne interesează,

ne răsfrângem vorbele, rânduri-rânduri,

ca florile care își dau treptat petalele naturii, într-o maiestuoasă

cădere. cuvintele vin - soldați într-o paradă militară,

menită să dea încredere unui comandant, bătrân și bolnav,

în vreme de război,

prea crunt război să-l mai trăim și în aceste rânduri.

vocea nu pleacă înspre nivelul urechei,

ci, undeva, mai în jos, ca să poată fi prinsă ușor.

atunci se întâmplă minuni - înțelegem tot,

nu ne poate supăra mai nimic din perspectivele lor,

ocrotim cu orice preț! facem așa până când femeia-lumină

catadicsește să ne împământenească sămânța.

după aia, mai vorbim și ce trebuie…

și e adevărat că aceste gesturi ale lor, cele mai multe venite

dintr-o politețe socială, atunci când le cerem,

sunt cu mult mai grave decât ale noastre,

sau când se desfășoară fără noi.

deschiderea femeii presupune o mecanică foarte complexă,

niște mișcări ale sufletului, pe toate direcțiile.

nu e ca la noi - un lucru simplu, fără nici o finețe,

pe direcția înainte…

de asta zic, cu priceperea mea, pe alocuri culturală,

că se cuvine ca noi, bărbații, să fim foarte atenți…

cam cum sunt frunzele când văd că soarele e palid,

bătrân și bolnav, cu deschiderea prea mică.

001.908

Marius Marian Șolea. “Viață.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marius-marian-solea/poezie/144995/viata

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.