Carnația în poemul plastic

Când ne cedează femeile, s-ar putea ca ele atunci

să nu facă decât să ne ironizeze importanța, existența.

când am întâlnit-o, tocmai povestea cine este și ce a făcut, cu gura ei, care lua, în previzibile răstimpuri,

forma unui mister dulce.

fără povești, în această realitate,

nu am fi putut să creștem.

și am vrut să aflu ce fusese lumea ei de până la mine,

să pot înțelege la ce se aștepta de acum înainte...

nu știu ce este odihna, nu pot să mă opresc,

sunt un fascicul de lumină

care străbate vremea și-un întuneric voluptuos.

dar timp pentru păcat mereu se găsește,

chiar dacă e un timp pierdut din suma veșniciei,

în care e cuprins și infinitul matematic.

scăzându-ți acest timp, schimbi numai sensul,

rămâi doar operația care cândva a vremuit

în mintea unui om.

să mă supună vreodată zădărnicia, pe care, acum,

doar o resimt, nu vreau.

ne îndrăgostim pentru că fiecare crede

că-l va găsi în celălalt

pe Dumnezeu.

din dor de Dumnezeu ne este dor de oameni.