Visatorilor

Visătorilor

Cât noroc avem că ne putem bucura

de niște lucruri care sunt atât de simple!

toate pot fi fericire și toate trăiesc lângă noi

doar pentru a le atinge.

după cum crede sau după cum a aflat fiecare.

chiar și cerul ne-a lăsat să-i privim

vindecările lui luminoase. la capătul mâinii a rămas,

selectiv,

ceea ce trebuie să cunoaștem.

pe de altă parte, ne putem aminti, adică nici singuri

nu suntem…

avem posibilitatea chiar să și murim,

adică existăm.

ce ne trebuie mai mult?!

călare pe niște păreri, ne ducem la o bătălie, așa credem toți.

și ne batem întruna,

fără să știm finalul, pentru că nimeni

nu se întoarce la el însuși ca să spună…

cu noi laolaltă a plecat universul.

dacă tot și-a găsit o traiectorie…, de ce să nu se ducă?!

cu noi mai e cineva, probabil o forță care îl turtește,

să poată încăpea pe sub niște praguri

de care nu va da nimeni cu capul

și poate doar această forță negăsită știe unde se duce universul, pentru că universul o urmează.

trece înspre sursa ei, înconjurând-o.

invers de cum cunoaștem noi!

iar tot ce cunoaștem, tocmai de asta se desfășoară

de la sursă încolo.

dacă el nu va rămâne liber

și se va umbla prin venele lui de gravitație,

atunci se va fisura

în marginea unei sângerări.

nimeni dintre noi nu știe, mă refer la noi,

ființele eterne,

cine sau ce va rămâne într-o parte

și cine sau ce în cealaltă.

o bătaie de aripi și o vrabie desculță,

puțin udată de ploaie, puțin sărutată de vara luminoasă,

mi-a adus aminte că astăzi am avut fereastra închisă.