Poezie
copiii sufletului meu
1 min lectură·
Mediu
Intr-o zi ,am chemat copiii sufletului meu
si i-am trimis sa culeaga
ramuri albastre din oglinda
unui vechi lac de munte;
ei au venit curand
si schiopatand cu intristare
pe sub mormanele de ramuri
si mi le-au aruncat in fuga la picioare,
razvratita apa nu mai era
ca pe vremurile cand ei erau gangurind;
mi-am sprijinit barbia pe genunchiul descarnat
al unuia care-a venit pe urma si
m-am pus pe gandit
cu vrerea de a descoperi
greseala ce-o facusem sa-i aduc pe lume
in vremuri tulburi
si de netrait cu bucuria
celor care-si traiesc in viata ultima lor lume.
Sa fi fost rau ca n-am stiut
sa-i las sa nu se nasca?
Fara putere,stau si privesc
cum sufletu-si renega copiii lui cei dragi
pe care
nu-i va trimite iarasi
niciodata sa-i mai culeaga ramuri albastrii
013.939
0
poezia ta e superba, ma bucur ca mi-am trimis copii sufletului s-o citeasca, au venit inapoi cu ramuri de ceara care ard ca lumanarile si se reflecta in ochii lor maturi - flacarui vii. cand focul o sa se razvrateasca si n-o sa mai fie o sa cer sa ma duca la marginea lumii si-am sa zbor ca un fulg intr-o mare de ninsoare sacrificata peste lacuri de magma fierbinte. si vor fi din nou lacuri albastre, peste mii de ani, pentru copii copiilor sufletelor noastre ostenite si descurajate acum doar pret de o clipa cosmica...