Lebedei nr.21

Când era singur, bunicul vitreg își răsucea mustățile pe cozile lor. Potrivit de statură și subțire ca o trestie mustăcioasă, îmi lăsa impresia că afară nu era pentru el. Þin minte ca îi plăceau foarte mult cursele de cai. Cred că murmurul pistei în copitele lor îi era sărbătoare. Puteai vedea pe chipul lui freamătul nărăvaș al boxelor din poalele pistei, în timp ce el alegea ca un cunoscător numărul. - Să fie de data asta cinci? Parcă-l și văd aplecat deasupra unor hârtii pe care nu le pricepeam. Le mâzgălea în grabă pe un colț, apoi îmi măsura ochii. - Azi îți sunt mai adânci. Tu ce spui? Zâmbeam fără să pricep prea multe. Știa că norocul lui înseamnă mai mult decât un puști de câțiva ani. Își arunca alaindellonul peste umeri și se pierdea în foșnetul străzii. Mai târziu aveam să aflu că avea suficient noroc cât să-și permită și zile lungi. Zile care începeau pe furiș, iar el nu le afla decât târziu spre apus, când salamul de câțiva lei, tăiat în felii se zbătea în mustăcelile motanilor. Prea tarziu să le mai răsucească cozile. Sub pernă doar urma Sibiului și câteva cojițe dintr-un maț. Nimic tentant și pentru alte vizite. Se trezea bolborosind și se încurca de mine spre capătul patului. N-aveam nicio vină că toate pisicile au trecut fără să-l trezească. Deschidea frigiderul, își pipăia cu grijă mustața în timp ce alegea salamul de mâine, apoi îl tăia felii cât mai subțiri. Lăsa una pe pervaz, iar restul ajungeau sub aceeași pernă slinoasă. Duduia spunea ca o să-l mănânce lighioanele într-o zi. Îmi aduc aminte că uneori stăteau toate în jurul lui și-l priveau. Parcă îi dădeau viață. Atunci simțeam că trebuie să plec, dar mă opream pe treptele din fața intrării, să-mi leg șireturile. Fundă cu fundă le ascultam liniștea pisiceasca. Când mă plictiseam fugeam la poartă. Îi strângeam brațele de fier încercându-i înălțimea. Era până sus, pe unde se întâlneau norii să plouă. Când era udă îmi plăcea să-mi pun limba pe ea. Îmi închipuiam că are gust de mare ruginită. Era poarta spre dincolo. Unde erau toate lucrurile pe care oamenii mari le ascundeau de cei mici, ca mine. Cătălin a crescut foarte repede. Fiindcă n-am apucat să-l aflu prea mult, a deschis poarta și s-a ascuns. Apoi tatăl lui s-a întors după multă vreme și iar a plecat. Nimeni nu l-a întrebat unde. Iar dacă a spus, vorbele îi erau prea lungi și uneori de neînțeles. Mereu mă întrebam daca mai poartă ochelari. Mă uitam în cer. Era prea înalt să se aplece pentru o singură șoaptă. Din pod se auzeau bătăi de aripi. Undeva într-o margine un măr întinde ramuri spre o curte mai săracă decât ieri.