Lebedei nr.21

Cătălin. Privirea-i rece părea că citește mereu, Ana. Îmi aduc aminte că am văzut undeva prin camera lui o poză. Se prăfuia neumblată într-o ramă din argint. Sprijinită pe singurul picior, scârțâia lacul biroului când nu-și găsea locul. Era ca o poveste cu părul lung de care te puteai îndrăgosti chiar și nerostită. Dacă o priveam, mai mult de-o clipă, în jur dantela amintirilor lăsa aroma mătăsurilor de India. Ciupeam emoționat pantalonii și respiram în șoaptă. Să nu-i alung liniștea. Uneori puteam să jur că îi simțeam obrazul lipit de aproapele buzelor. Mă întindeam pe vârfuri înainte! Îmi doream... Părea ca este fericită în alb-negrul din spatele culorilor și mă minunam de tăcerea ochilor ei. Ce nume frumos! Ana! - De ce nu mi-o mai amintesc? Atunci intra el cu același elastic ros, legat de rama ochelarilor rotunzi și adânci. Îi simțeam graba din ceafă până-n vârful patului, unde se așeza turcește și-mi arunca câteva cuvinte. Parcă erau scoase din pipă, purtate de nepăsare și la fel de grăbite. Trebuia să plec. Dincolo de ușă, nevăzutul rămânea nemișcat. Îl invidiam pentru liniștea lui. Mă uitam peste umăr înconjurat de o lume care avea să-mi urmeze pașii, acolo, la numărul douăzeci si unu, pe strada Lebedei. Până să mă răsucesc în locul meu și să mă întorc iar copil treceau câteva ceasuri. Þin minte că totul mirosea a ud și lumina zilei părea mai degrabă un zid, care se prăbușea continuu peste mine cu aceeași viteză bolovănoasă. Până după prânz, când mâna Mariei îmi atingea ușor pleoapele, s-o odihnesc. Așa așteptam seara. Visam că pe strada mea oamenii se iubesc și sunt veșnici. Dar tot mereu se spărgea câte o fereastră. Strigătele de după îmi spuneau de gustul amar al verilor cu maidane de suflete urbane. Se încurca în gândurile mele și lătra ușa din urmă. Plină de rotocoale negre, mai ales spre varful cozii, Diana mă iubea întotdeauna mai mult, cănd nu-i eram aproape. Așa că nu aveam decât să râd și să-mi zdrelesc genunchii prin toate colțurile alergând-o. Când oboseam, era rândul ei să mă prindă. Doar că eu mă urcam epuizat pe brâul de beton al gardului și mă țineam cu strășnicie de sulițele care sprijineau de la bun început cerul. De pe limba îi atarnau fire lungi de apă, apoi cu un pleoscăit se întindeau pe tot botul. Era în inima mea, dar dorințele fugeau înaintea privirii dincolo de gard. Alunecau dezordonat pe piatra cubică și căutau un alt loc de joacă. Nu i-am spus niciodată cât de mult o iubesc. A știut. Aducea puii, rând pe rând în brațele mele, apoi mă rostogoleam o zi întreagă cu un mare ghem blănos, parcă crescut din mai multe cozi. Dacă ploua, cușca îi era mică și trebuia să rămân în casă. Mă uitam pe fereastră, spre fundul curții. Unde câteva pisici așteptau să se crape o fereastră. Ude până în a noua viață, încurcau miorlăitul prin iederă. Probabil bunica nu era acasă, iar salamul de sub pernă era prea puțin pentru atâtea guri. Când era singur, bunicul vitreg își răsucea mustățile pe cozile lor.