Lebedei nr.21

Când nu plânge, poartă bluze colorate. Este moda anilor șaptezeci, pătrate, linii, cercuri sau buline, întinse pe alb, parcă dansează toate pe coregrafia lui Cornel Patrichi și când se întalnesc sunt doar spirale. Foarte multe spirale, și culori. Azi nu este 8 martie, este o zi ca oricare alta, în care mama ar trebui să primească flori. Încă de dimineață m-am apucat să îi scriu numele prin toată curtea și cred că nu știe. Probabil este în casă privind golul dintre televizor și fereastră. Cred că pe acolo obișnuieste să plece tatăl meu, fiindcă el nu are niciodată ușă. O las de pază pe Diana și alerg în stradă. Merg două curți, și îl strig pe Mariciuc. Un slăbănog prieten cu tata. Habar nu am ce fel de nume e ăsta! Nerăbdător, dau un brânci porții și intru neinvitat. Cu mâinile prin buzunare, mă prefac că aștept. Caut repede o piatră căreia să îi potrivesc cu grijă vârful sandalei, și o degajez spre flori. Mă uit peste umăr, spre colțul din dreapta al ferestrei, unde perdeaua se ridică întotdeauna dacă nu este acasă. În urma bărbaților întotdeauna rămâne cineva, și mă aplec să caut motivul răsfoind petale. O întregesc pe cea mai frumoasă, îi caut tulpina și din două smucituri o rup. Perdeaua se lasă, Mariciuc nu-i niciunde și o zbughesc spre poartă. Palmele mele strâng pe furiș indiferența tatălui de pe clanță. Le șterg de genunchi și parcă mă dor. Apoi deschid fereastra să fac loc luminii de Duminică și mă prefac că nu aud tacerea, dar o adulmec până în cel mai îndepărtat ungher. Pe fotoliul ăla daca te așezai trebuia să taci și sa nu te întrebe nimeni de ce. Mă opresc la marginea soarelui să mai fac un singur pas. Razele lui îmi rămân pe călcâie, parcă țintindu-l pe Ahile. Mama mea respiră încet și precis ca o leoaică simțindu-și puii protejați. Fericirea ei nu mai contează acum. Învață să o sacrifice și are nevoie de gânduri. Iar gândurile ei vin odată cu tăcerea fotoliului. Știu că nu o cunosc cu adevărat, dar florile i se așează mereu în suflet ca niște copii. Apoi brațele ne caută pe noi, doar pe noi cei plecați din trupul ei. Azi e Duminică, și învăț să traiesc lângă mama mea. Spre amiază este o zi in care poarta bluze colorate și mă ține de mănă prin tot parcul.