Altfel

Hmmm! Iar bat câmpii, doar o văzusem dimineață și nu avea curul ăla! Un câine cu o eșarfă mov agățată de zgardă, se îndrepta spre mine. Mi-am țuguiat buzele și le-am strâns puțin. Apoi le-am eliberat și a ieșit sunetul ăla pentru câini. Hei, ce faci? i-am mai spus. Îi simțeam coada pe picior. Bătea destul de puternic. Era aproape 5șinouășpe minute și se uita cumva în ochii mei. Poate e un semn și m-am așezat pe bordură. Fără să vrea mi-a tras o coadă peste ochi. O avea destul de groasă și după cât de lent o rotea, nu părea preocupat de omenii care treceau pe acolo. Avea un soi de atenție pentru chestiile care nu se văd. Poate să nu mi se întâmple ceva, dragul de el!. Nu știu cât am stat acolo, dar se făcuse destul târziu. O vreme nu m-am gândit la nimic, apoi am început să clipesc repede și mai repede, poate reușeam să surprind acea chestie pe care o căuta. La un moment dat, m-am trezit dezbrăcat în fața unei vitrine. Nu știu ce simt piloții la 2000 de m altitudine și la vitezele alea, dar eu mă priveam și simțeam acea bucurie ca de copil. Se ducea din tălpi până în creștet și când nu mai aveam aer, atunci era în inimă. Pentru o clipă nu am realizat ce mi se întâmplă și zâmbeam ca după primul futut. Îmi plăcea că ăla din vitrina avea ceva nou, așa că nu l-am acoperit cum mai fac unii: aruncă repede un cerceaf! Mi-am spus că un corp românesc e un corp românesc, fără brizbrizuri și alte căcaturi, influențe… și după cinci minute am început să-l frec. Mă lipisem cu totul de vitrină și nu stiu cât a durat treaba asta, dar un lucru era cert. Trăirea aia era pură, românească și era a mea pentru ca într-o altă limbă nu avea cum să fie la fel și m-am apucat să scriu dedesubt…Aici sunt degetele mele, buzele mele și ăsta e corpul meu românesc! Când mi-am revenit, câinele mă lingea pe față. L-am mângaiat pe bot și am făcut cale întoarsă. M-am minunat când am trecut pe lângă vitrina aia strălucitoare, pe lângă toți oamenii ăia care se opreau în fața ei. Deja mă simțeam altfel și slavă Domnului că nu eram narcisist cum începusem să cred după experiența avută. Îmi place eșarfa ta! i-am spus. O să locuiești la mine și o să te cheme Ford. Ai botul unui ford mustang negru. A lătrat o singură dată de parcă ar fi dat un rateu și l-am băgat în casă. Am scos din frigider o bere, m-am așezat pe fotoliu și l-am strigat. Ford, vino aici! Mi s-a părut mișto să-l strig pentru prima dată. Nici măcar nu a tresărit, altfel, totul era perfect și a durat ceva. Vreo două-trei luni. Aveam harta mea, câinele meu, timpul și scăpasem de timiditate. Ieșeam dezbrăcat pe balcon, întindeam o pătura și priveam in gol fericirea. Era mișto să o simti ore intregi si să nu știi de unde vine. Gunoiul tot dezbrăcat îl duceam. Credeam că dacă schimb ceva, mă ratez. Iar dacă întâlneam vreun vecin care se holba la mine ca la un nebun, îl salutam și-l întrebam de soție, chiar dacă știam că aia de lângă el era soția. Nu trecea mult și mă trezeam cu soția la ușă. Să-i gust plăcinta, ori cea mai bună prăjitură pe care am mâncat-o vreodată și întotdeauna sfârșea prin a mă întreba despre cealaltă soție, apoi zâmbea cu subînțeles. Evident că nu aveam ce să-i spun, dar în felul ăsta oamenii se obișnuiau cu apucăturile mele, nu mai pun la socoteală că devenisem cel mai de treabă tip de pe scară. Cel puțin pentru ele. Să-mi iasă bine totul, făcusem un compromis, deși nu îmi plac regulile. Pentru fiecare gest, cuvânt, etc., trebuia să bag câte un deget în suflet. La început nu puteam decât să vizualizez degetul. Cu toate astea, am simtit ba aromă de cireșe, ba de mentă, ba de cacao, tot felul de arome, amestecate chiar. Cred că am și scris asta pe undeva și mi s-a sugerat că aș putea lansa o modă nouă, dar că ar fi bine să fac puțină ordine înainte de a începe. Dă-le dracului de culori și de dimensiuni! am spus. Dă-o dracului de ordine alfabetică! Dă-le dracului de priorități! Nu aș face altceva decât să încurajez superficialitatea. Parcă e mai bine random așa. Plus că nu poți îndesa cu degetul în suflet, ceva ce ține de comunicare. După mine, dezordinea sufletului este cea care contează pentru a te considera om. În niciun caz nu mă aștept să traiesc o sută de ani ca un robot. și cinzeci e bine, dar măcar ăștia cinzeci cu toate degetele băgate să îmi ajungă. Pentru mine asta înseamna creșterea duratei medii de viață și până la urmă n-am nevoie să fiu exemplul nimănui. Motiv pentru care într-o vreme am vrut să-mi schimb numele. De cate ori mă apela cineva, aveam impresia că de fapt intenția lui este sa acceseze școala unde am învățat, femeile pe care le-am avut în ultimii 5 ani, casele, mașinile, banii, pe mama, pe tata, orice are legatură cu numele meu, dar nu pe mine. Totul se întâmplă făra acordul meu și uite-l cum descarcă și încarcă date după bunul lui plac. De exemplu, când mă întâlnesc cu un fost coleg din școala generală, am senzația că pentru el nu sunt decât un nume de pe rândul 2, penultima bancă, colegul Gratielei. Că sunt pula aia scrisă cu litere de tipar și multe alte căcaturi pe care si le aduce aminte. Ah! și pula mi-e accesată tot după tehnica încarcă+descarcă. Dar în ceea ce o privește treburile sunt puțin mai complicate. Daca V_ul e boldat ori italic, urmat de restul prenumelui, se înțelege perfect unde vrea sa se ajungă cu ea și atunci procedez cu degetul. În momentul ăla semnificația intră în random, primește o aromă și la următoare întâlnire, nu conteaza cu cine, nici nu apuca aia să deschidă gura că deja sunt protejat. ……..