Poezie
Frankenstein-ul siamez
1 min lectură·
Mediu
când crește pământul
se sprijină rotund pe fruntea mea
îl privesc cu tălpile în soare
iar noaptea lui mă adoarme
uneori visăm împreună
aprindem tot cerul ne înnodam gândurile
suntem Frankenstein-ul siamez
cusuți de destin cu o viață fără răspunsuri
eu am mâini și picioare să-l umblu
îl vindec de singurătate
îmi pun mama în pântecul lui
el tace
îl ud să crească din dorul meu o altă viață
fiindcă avem același tată
când ne certăm
mă înalț să-l privesc de departe
se scutură
ridică câte-o pleoapă cocoșată
de la un pol la altul
învelește uscatul cu anii în care i-am fost
nu tocmai frate
când pleacă pământul
se sprijină bătrân pe tălpile mele
fără viață
002.178
0