și îmi imaginez moartea la fel ca toți oamenii

când te duci dintr-o parte în alta pe stradă, ori la metrou,

e ca și cum ai săpa o gaură să-ți păstrezi secretul

să exiști. urmează stația cutare și oamenii sunt toți acolo

în gândurile lor ar putea fi oricine.

oare ce face mama tipului de lângă mine?

dar prietenul fetei din fața mea? ea îi zâmbește chiar acum

în timp ce coboară și urcă alți oameni, nu se sfiește. apoi

între stații sunt foarte multe cărți.

cărți în picioare, cărți pe scaune, cărți cu coperți cartonate înalte, scunde, balonate și cărți cu genunchi, tocite cărti care se deschid corect în unghi de nouăzecidegrade se poartă frumos, cărți care au iubiți secreti și se numesc simplu cărți.

e mișto! până când o tipă îl strânge în brațe pe un tip

ca pe un ursuleț de pluș. îl lasă, îl strânge

și iar îl lasă. o face pentru că el e doar un tip

pentru că toți oamenii din jurul lor o privesc. are degetele lungi

subțiri cu unghii mici și negre răspunde la telefon.

e șaisprezece și 15 minute,

nu mi-au plăcut niciodată tipele astea.