Codrule!

am să te hrănesc chiar dacă mâinile îngroapă frământări oarbe în genunchi și ochii plânși pipăie teama de prânzul care tocmai a mai lasat răgaz pe prispă îmi stai la piept cu toți stejarii foșnet pe brațe te legeni ca un prunc căruia îi mor frunzele în umbra fiarelor și a iluziilor de beton codrule când te-am respirat aveam doar un suflet acum îl am de două ori