Între mine și nenăscut

un fel de a spune despre nefericire, ca si cum acesta ar fi unica portiță de salvare, o iesire dintr-o lume in care imaginile se reflecta succesiv dintr-o oglinda in alta. noi, niciunde...
as incepe textul ceva de genul:

usa este o iluzie
femeile se ridica toate
zdrobindu-mi fericirea de nefiinta

eventual cu aceasta continuare la timpul prezent.
si, nu pare a fi necesara o \"nuanțare\" a ochilor

placut :)
thais

multumesc Thais, aceeasi prin textele mele si ma bucura foarte mult. am sa tin cont de sfatul tau, doar ochii raman albastrii :)

Victor

ai ști că fiecare cerșetăr își cunoaște iluziile, are un soi de demnitate a lui - și aici despre asta tu scrii - și dacă ai știi că fiecare dintre noi avem sămânța acetsui cerșetor în noi, atunci când privim alt om, atunci când îi zâmbim, atunci când scriem, când iubim, când pictăm. fiecare \"cere\" un ecou, o reverberare în celălalt, oriunde și oricine ar fi celălalt. și ce nefericiți suntem când nimic, nimeni nu este acolo spre a ne vedea, auzi, atinge, înțelege... iubi... etc.
mi-a plăcut mult
\"copii mei ar putea înota departe
cu adn-ul împrumutat
nefericit aș fi
dacă lumina s-ar opri în drum
și cerșetorii m-ar arăta cu toate degetele lor murdare
mai cerșetor decât ei
nefericit aș fi\"
(dar pune un i la copii mei)

Ochii albaștri, desigur. Și copiii?

Ela

si daca m-as recunoaste in fiecare cate putin, cersetor sau nu, as fi m-ai putin implinit fiindca m-as uita pe mine in ei si n-as mai trai sa ma arate cu degetele. poate ca deja bat campii, dar ma intelegi tu :)multumesc pentru i-ul uitat in copii, dar tot cu ochi albastri vreau sa ma imbrace oglinda.

bucuros de semn,
Victor