Jean-Pierre Vallat - «Mémoires de patrimoines»

Jean-Pierre Vallat (dir) «Mémoires de patrimoines» (Memorii de patrimoniu), 2008
ISBN : 978-2-296-06501-7
320 pagini
32 euro

În colecția «Itinéraires géographiques», Casa de editură L’Harmattan propune o culegere de colocvii-analize concrete referitoare la patrimoniul mondial din Franța, Italia, Spania, Germania și importanța crucială a protejării, restaurării și salvgardării siturilor culturale și naturale din întreaga lume.
Volumul este alcătuit din trei mari părți: prima, dedicată restaurării și reabilitării monumentelor în baza documentelor de epocă, a izvoarelor scrise de la Abația Notre-Dame d’Aiguebelle, a arheologiei industriale la ZAC Paris Rive Gauche până la proiectul de restaurare Artecittà de la Roma; a doua, dedicată politicilor de patrimoniu de la planul local de urbanism al Parisului la turismul de patrimoniu actual spaniol; și o ultimă și importantă parte dedicată legislației și evoluției patrimoniului german, cu precădere orașului Dresda anilor 1933-1945 în plină dezagregare a spațiului urban sub semnul apocalipsei moderne, între distrugere, reconstrucție și inovație, a Berlinului între 1945-1989, sau a Hamburgului de la arealul hanseatic până la Harbourpolisul contemporan, cu intervenții asupra fondului construit istoric.

Elaborarea acestui prețios material documentar a fost posibilă cu participarea următorilor specialiști renumiți: Yves Bottineau-Fuchs, Anne-Gaël Dugua-Blanc, Eric Lehy, Clémence de Sainte Marie, Stefano Benatti, Jean-Claude Croizé, Peter Rupp, Nathalie Méraud, Martine Chaudron, Nicolas Walton, Marie-Claire Hoock-Demarle, Jochen Hoock, Adélaïde Cazés, Katharina von Bülow, Etienne François, Marie-Louise Pelus-Kaplan, Alain Pélissier, Vincent Demont si Jean-Pierre Vallat.
Jean-Pierre Vallat este profesor la Universitatea Diderot Paris și cercetător la laboratorul Phéacie unde coordonează cercetările legate de arheologie, identități culturale, patrimoniu și memoria civilizațiilor și a coordonat: «Racines et patrimoine», Errance, Paris, 1997 și a participat la elaborarea lucrărilor «Enseignement du Patrimoine et construction identitaire des élèves», IUFM, Créteil, 2004 și «Seine-Saint-Denis. Chantiers et mémoire, Paris, Autrement, coll. France n° 16, 1998.

De la Arcisse de Caumont, fondatorul arheologiei franceze, până la profesorul Jean-Pierre Vallat, eminent arheolog de renume mondial, patrimoniul construit și cel imaterial, patrimoniul vernacular și monumental, patrimoniul local, național, internațional reprezintă stratigrafic, perenitatea unei identități, limbajul modern al civilizației umane.
Ce dialog începe să se dezvolte prin prisma temporalității istorice în jurul spațiilor și teritoriilor și mai ales, în jurul căror uzanțe democratice? Cum influențează, afectează jocul politic actual intervențiile mai mult sau mai puțin arbitrare asupra patrimoniului? Devine problematica patrimoniului o agoră autentică dedicată dezbaterilor științifice sau există o arie de incidență legislativă limitată la nivel comunitar? Experiența nefastă a conflagrațiilor mondiale ce au avut consecințe grave în conștiința patrimonială europeană a declanșat o atitudine fermă din partea organismelor internaționale? Situația afgană actuală a permis confirmarea ipotezei că patrimoniul este o invenție occidentală sau declanșează percepția corectă a continuității istorice unei civilizații? Putem limita distrugerile necontrolabile ale monumentelor istorice?

Semnarea de către statele membre UNESCO a Convenției patrimoniului mondial din 1972 a creat premizele dezvoltării unei atitudini responsabile asupra valorilor universale excepționale ale patrimoniului umanitar, astfel încât putem sublinia că, la această dată, Convenția patrimoniului mondial a fost ratificată de 145 de state, Lista patrimoniului mondial cuprinzând 878 de situri de o valoare inestimabilă, din care 679 situri culturale, 174 naturale și 25 mixte.
Trebuie studiat cu deosebită atenție cum și în ce fel „Salvarea și protejarea patrimoniului cultural tangibil și intangibil pentru generațiile viitoare pot avea loc doar printr-o articulare consistentă cu dezvoltarea economică, socială și culturală a generațiilor actuale” (Conferința internațională organizată la Florența de UNESCO și Banca Mondială, 1999).
Încă o dată și din acest studiu comparat reiese că «față de amploarea și gravitatea noilor pericole care le amenință, întregii colectivități internaționale îi revine sarcina de a participa la ocrotirea patrimoniului cultural și natural de valoare universală excepțională, prin acordarea unei asistențe colective care fără a se substitui acțiunii statului interesat o va completa în mod eficace, considerând că este indispensabil să se adopte în acest scop noi prevederi sub forma de convenții care să stabilească un sistem eficient de protejare colectivă a patrimoniului cultural și natural de valoare universală excepțională, organizat într-o formă permanentă și după metode științifice și moderne» cum ne precizează de altfel și textul Convenției patrimoniului mondial din 1972.

Așa cum sublinia și profesorul Jean-Pierre Vallat, coordonator al volumului «Mémoires de patrimoines» (Memorii de patrimoniu) : «Le patrimoine se gère, se protège, se restaure. D’où l’importance du droit, de statuts, des acteurs sociaux, des associations, des villes, des régions, des nations, de l’Unesco.»