Poezie

Tristețea pare o statuie

tristețea

1 min lectură·7 aprilie 2011

Mediu

Tristețea mi s-a-ncolăcit năucă,

Pe umbre amăgitoare de culori,

Spre orizontu-adânc ca o nălucă,

Își trece pleoapa pe un noian de sori.

Se scaldă-n apa cerului albastră,

Frunziș de valuri se surpă împrejur,

Răsfrânt e norul ca într-o fereastră,

Când bea din mare un cer așa de pur.

Întinsă apoi pe netedul amurg,

Ca un parfum din ultima grădină,

Stă și-noadă apa clipelor ce curg,

Spre lac etern cu malul în ruină.

Ușor bronzată, pare o statuie,

Pusă pe un soclu într-un timp conex,

Măreț boltită-n noaptea timpurie,

Mari stropi de rouă îi picură pe sex.

Cu brațele înfășurate în sâni,

Împinși în față ei singuri sus țintesc,

A cerului oglindă de prin fântâni,

Când stele goale în ape se privesc.

Cu ochii stinși în lacul de-ntuneric,

Ce sorb odihna din tainicile seri,

Parcă ar sorbi într-un joc feeric,

Sclipiri venite din lumile de ieri.

Tainic joacă ceasurile în hore,

Pe un mal de somn prin gene strecurat,

Tristețea-și poartă formele sonore,

De statuie pe un soclu demodat.

Marin Voicu

00831

marin voicu. “Tristețea pare o statuie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-voicu/poezie/13976980/tristetea-pare-o-statuie

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.