Marin Voicu

Sub cerul ca de tuci un țărm pustiu se întinde Cu multe stânci mâncate de vremuri și de ploaie Și îmi văd imaginea, din zări cum se desprinde Ca o umbră alergând, tăcută și greoaie Acum a

O noapte se coboară de stele insoțită Și nici măcar o lună un drum nu-i lumina Ajunsă la răspântii de drumuri obosită S-a întins oftând pe iarbă alături de o stea Dar m-am rătăcit și eu în

Fereastra zilei s-a inchis incet sub zare Din ceruri se coboară seara ostenită Adunati toți ingerii și-n mișcări bizare Rostogolesc noaptea cu stele căptușită Doarme dus Pamantul imbrațișat de

Îmi amintesc cum picura amurgul Petale de culori nălucitoare Sub cerul ce îşi scutura tot crângul De umbre-adânci şi visătoare Şi plopii prinşi în răzvrătiri nebune Cu dezgoliri de gânduri şi

Gândul meu de noapte poarta mi-a deschis Spre altă lume plină de mistere În peșteri sumbre stă haosul închis Dar și năluci tăcute și stinghere E cerul sumbru, timpul stă departe Zâmbește

În curtea cerului lumina mă-mpresoară Și nici un picior de umbră curtea n-a călcat Nu pâlpâie o noapte cu trena sa murdară Când lin se scurge vremea cu capul aplecat În trupu-mi de străin

Gând firav, ce stai şi-asculţi în noaptea pală Cum dospeşte tainic o linişte pe frunză? Asculţi şi-n mine tristeţea ancestrală Ca un freamăt de senzaţie confuză? Spune, auzi cum neliniştea

Își etalează macii cupa lor de sânge Prin marea-ngălbenită a holdelor de grâu O vară secetoasă stă acum și plânge Sub soarele de ceară cu iarba pân' la brâu Le este vântul leagăn, tot cerul un

Gândul meu de noapte poarta mi-a deschis Spre altă lume plină de mistere În peșteri sumbre stă haosul închis Dar și năluci tăcute și stinghere E cerul sumbru, timpul stă departe Zâmbește

De unde vii cu aripi larg desfășurate Și rătăcești stingher prin lumea mea străină Pe care drum? Pe ce poteci întortocheate Tu neobosit le calci răspândind lumină? Cine ești de porți pe cap