Poezie
Pseudoîntîlnire în munți
2 min lectură·
Mediu
Plimbat pe zăpada roșie, de ce aripi în inimă
lustruind covoare prin toamna arsă, lunecînd
peste zidul mîzgălit de plîngere,
de ce frunze de smochini asexuați, mirosul
lebedei pe ape, mirosul lebedei pe sînge
precum o bandă lungă, infinită, au dispărut
miraculos chitare și tulpine,
lunecat, subțiit ca moartea pianistului
călcat de piane, clape, fildeș, elefanți, Dumnezeu
duios, cadavrele de lîngă și din mine
treceau batalioane și iarăși soarele
ca de un zid loviți ecveștri bolovani
mai singuri, mai nerăbdători, ziua s-a încheiat
înegrit, înecat, un soare mai rapid, mai feroce,
precum șoferii ce sug seva din copaci
fotosintetic luminați de multe cărămizi cam roșii,
aici un zid, acolo un zid, aici muntele prăbușit
în cuptor, oameni înfrigurați de cer, de ger
ca o bandă derulînd liniștea, capete sparte de pereți
înegriți, înecați, ca un soare luminat de lună
arvună timpului și întrebării cine ești,
ca un pix consumat, devorat în hîrtie
spală-ți ochii muntoși, ca un schior în avalanșe,
liniștea chiuvetelor murdare de cornee
ca un schior vînat de apă în prăpăstii
înecat, înegrit în fildeș, în sudori lactee
coarde sugrumîndu-te ca pe un miel
ca mestecatul de cărbuni pe limbi încinse
sufocat, suferit, pe gîtul umed hîrtia uscată
dincolo de castane zarurile au fost aruncate
banda merge singură, pe stradă, tîrziu,
cînd nu e nimeni împrejur,
violată de strigătul absurd al fîșîitului de sînge
înecat, înegrit, pata din frunte ștearsă cu spirt
încerc o nouă mișcare voalată din mine
acum au căzut toți, prăbușiți prin pămînt
ca un pămînt anestezic,
ridic și ultimul deget și ultima mînă
taci, îmi strigă lumina din nări, din cranii
dormind visez, visînd adorm
pierzanii
001.375
0