Alien

Îi spuneai simplu: la copac. Nici acum nu ai habar din ce specie era acel arbore, voi îi spuneați Stejarul, te uimea dimensiunea acestuia, tulpina o puteați cuprinde numai dacă vă înlănțuiați mâinile câte 4 copii deodată, într-un gest de tandră protecție, un fel de îmbrățișare a tuturor celorlalți arbori care nu au fost atât de nesăbuiți, de temerari încât să-și facă loc, într-un mod absolut neverosimil, printre asfalt, crăpându-l, era dislocat pur și simplu, în acel oraș de câmpie, însinguratul, în plin furnicarul acestuia, la strada mare, tot timpul acoperit de un praf nesfârșit, venind de niciunde, iar rădăcinile acestuia făceau ca acea zonă să fie una destul de nesigură, ieșeau la aer, ca niște șerpi constrictori lenevind în așteptarea prăzii, orice trecător grăbit și neatent se împiedica de acele excrescențe, voi vă făceați de lucru, care ștergându-și nasul, care privind amiaza printr-un ciob cafeniu, făcând-o hepatică, în dreptul magazinului de pâine, urmând să ghiciți ce gură-cască se va împiedica primul. Era un punct de reper, adolescenții își dădeau întâlnire seara acolo, furându-și săruturi și zâmbete, atingeri și vise, crescut acolo, în căldura lichidă a verii și-n mirosul acela de catran, dulceag și extrem de viclean, de zgură pulverizată parcă din avioane invizibile, venită din noile coșuri ale turnătoriei care ieșea, ca un furuncul, pe un loc care a fost, cândva, o pajiște, învălurind sărăcia aia de oraș de câmpie, reușea să se strecoare din ce în ce mai adânc în rufele întinse la uscat, în piele, în mobilele furniruite și date cu lac, în caietele dictando cu filele acoperite cu un scris rotund și aplecat spre dreapta, în borcanele de iaurt, de fiecare dată goale, ascunse prin cămări, neapărat acestea, căci constituiau etalonul sărăciei lucii, de un tragism sfâșietor, în sertare, printre creioane și carioci folosite în desele momente de reverie, petrecute de cele mai multe ori sub masa din sufragerie, desenând cu ele oameni fericiți și copii mâncând înghețată, învăluia toată zona, era un miros înțepător, ca de mort proaspăt, ca de fructe fermentate, ca de gingii mâncate de vreme, o astfel de miasmă aveai s-o redescoperi, peste ani, într-un alt oraș, exact ca al tău, doar numele îl avea schimbat, că oamenii erau aceiași, nu zâmbeau niciodată, nu vorbeau niciodată, păreau lobotomizați, cineva a avut grijă să îi programeze într-un mod extrem de precar, dormi, mănâncă, fute, du-te la muncă, vino de la muncă, dormi, mănâncă, fute, du-te la muncă, numai că aici mirosul venea de la o fabrică de clei de oase, caii și vitele, deopotrivă, se descărnau, iar copite, coame și cozi, rotule și coaste, tigve și ugere, nechezături și lungi pajiști pitite sub nori sau direct printre ei, până la contopire, erau amestecate de-a valma în cazane imense, precum cele din iad, cu leșie, cu smoală, cu toate otrăvurile care reușeau, atât de perfid, să usuce sufletele, transformându-se într-o masă gelatinoasă, nu înțelege ăsta, băi, spune că nu înțelege, americanule prost, Mickey Mouse e acasă, tot scuipai în receptorul telefonului în una din cabinele care-i înconjurau trunchiul, nea Mickey, îmbrăcat în jeanși și care mănâncă burgeri, e acasă? Erau patru cabine telefonice amplasate sub acel stejar, în fața poștei, iar voi vă adunați acolo, învârteați discul acela până la epuizare, formând numere la întâmplare, vă închipuiați că vorbiți cu oameni de pe partea cealaltă a pământului, din țări unde este tot timpul vară și din care păsările niciodată nu pleacă, nu ar avea de ce, erau fericite acolo, unde oamenii sunt tot timpul zâmbitori și sătui, lenevind sub umbrare și sorbind, din pahare cu picior, de cristal de Bohemia, siropuri reci, un amestec de fructe nemaivăzute și miere zaharisită, sub un soare atât de binevoitor de parcă ți-ar fi un frate mai mare, ăsta spune că aidontanderstein, în jurul amiezii îi sunai pe americani, alo, americanule? Yes-yes, îți răspundeai singur, pițigăindu-ți vocea, strâmbându-ți gura și scuipând printre dinți, ca într-un iminent atac de apoplexie, așa cum vedeai că fac aceștia, prin filmele cu detectivi veșnic uituci, căpiați, nehotărâți, precum zilele de sărbătoare, când ba e duminică, ba e o altă duminică, iar lumea se ascunde care prin colțuri uitate de apartamente întunecate, încercând să nu facă nici un fel de zgomot, să respire în șoaptă, sub pleduri cârpite, mimând un repaus binecuvântat și atât de odihnitor, cu tați veșnic beți și mame plictisite până la catalepsie, care direct într-o zonă nealterată a creierului își păstrau amintirile cele mai adânci, cele de pe vremea când timpul curgea sfios și plin de dragoste, toți ceilalți te încurajau, întreabă-l acum, întreabă-l acum, dormeai, bă, americanule? De ce dormeai, bă? Că e noapte?! Iar americanul, buimac, se apuca să gesticuleze frenetic, să ridice din umeri, își strâmba, în continuare, gura, împrăștiind peste tot o salivă vâscoasă, de fumător înrăit, precum frizerii în pragul pensionării, după o viață întreagă petrecută tăind vârfuri, perciuni, potrivind chelii, aidontanderstein, tot ridicai din umeri, iar supremul act de curaj era acela când, în cele din urmă, tot formând numere la întâmplare, se auzea, în sfârșit, o voce de femeie extrem de plictisită, centralaa, aici centralaaa, cu cine doriți, iar tu, mimând o engleză stricată, cu o voce schimonosită de frică, scuipai în galenă, pe fugă și tremurând tot, de emoție, vreau cu ză americanii. Cu cine, copile?! Cu ză americanii! De ce? Cum de ce?! Ca să le iau rasa în pulă, de aia! Îți spui că e numele unui parfum, Alien, Mugler Alien, un amestec incert de iasomie sambac și lemn lăsat la învechit, până la putrezire, așa miroase, precum primăverile timpurii, când iarba abia se încumetă să răsară, într-un gest de frondă făcut împotriva zăpezilor, nu a aflat încă asta, așa i-ai pus tu numele, de ființă nepământeană venită direct din coșmarurile lui Ridley Scott, trăiește în orice mediu ostil vieții lumești, în întunecimile cele mai nebănuite, hrănindu-se cu temerile celorlalți, o perfectă îmbinare a tuturor îndoielilor tale, a tuturor rătăcirilor tale, nu o poți ucide fără să riști ca tu însuți să nu poți supraviețui. Un monstru de o desăvârșire care te copleșește, o amintire stocată în cele mai ascunse cotloane ale hipotalamusului, asta a ajuns din momentul în care a reușit să-ți acapareze emoțiile, afectul, întregul mod de a te raporta la ceilalți, așa cum o faci și acum, visceral, îți spui, denaturând orice formă a realității, că asta e modalitatea prin care drumul devine ceea ce este ca urmare a faptului că ai trecut tu pe acolo, dacă tu nu îl vezi, te va vedea el pe tine, un mod de gândire absolut cinic și absolut egoist, astfel te transformă, devii o ciudățenie de o agresivitate greu de neînțeles, când celelalte simțuri îți sunt iremediabil alterate, până la dispariție, nu mai e activă decât dorința de a supraviețui, câtă vreme ajungi să te comporți exact ca ea, spui că iei numai ceea ce ți se cuvine, iar acest lucru îl faci într-un mod instinctiv, asta face dragostea din tine, astfel te transfigurează, într-o persoană de o cruzime greu de imaginat. Și ea știe asta, în momentele sale pe exaltare ponderată exact asta îți reproșează, nu ea e ființa nepământeană de o atrocitate bestială, ci tu, iar ea nu a făcut altceva decât să-ți copieze reflexele de asasin absolut, prin anamorfism, regrupându-și prioritățile, felul de a gândi, trăind într-o realitate pe care toți ceilalți o consideră alienată. Și are dreptate, ajungi să te raportezi la formele materiale într-un mod diform, elimini tot ceea ce consideri că este inutil, tot balastul de peste zi, care caută să-și facă loc, într-un mod intruziv, peste ceea ce consideri tu că are o însemnătate capitală în ceea ce te reprezintă, în destinul tău, în modalitatea prin care înțelegi să conservi partea aceea care deopotrivă te înalță și te deformează, concomitent. Te străduiești să păstrezi, din tot acest lung șir de angoase venite din banalul cotidian, țipete și mișcări dezordonate, zgomot de frâne și furnicarul uman pe care ajungi să-l detești, grija zilei de mâine, a celei de ieri, toată neliniștea legată de viitorul totdeauna incert, pe care ți-l proiectezi și care reușește, în continuare, să te tulbure, ca o consecință a vremurilor când astfel de frământări îți acaparau tot modul de a te comporta, luminile chioare din înserare, peste asfaltul umed, disconfortul material care se perpetuează organic și te sufocă, nu ești altfel decât toți ceilalți, un om rapace și care nu se mai satură, iremediabil viciat de astfel de deprinderi, toate acele stări, senzații, excitanți pe care îi consideri de o importanță fundamentală, încerci să te raportezi la aceste mici nimicuri în aparență, dar care ție îți dau senzația de utilitate, de sens al întregii tale existențe, nu altfel decât de o banalitate exasperantă, care te fac nu altfel decât un om obișnuit, gândind că tu ești cel care a văzut orașe mai vechi decât oamenii, construite de ființe supranaturale, cetăți dispărute levitând ca niște baloane cu aer cald, viu colorate, lila și albastru bordo, coral și coapsă de nimfă, fucsia și mastic, turcoaz și verde anis, de primăvară, lime și sapin, în roșu Ferarri, precum haina ei 88 la sută poliester, 10 la sută vâscoză, 2 la sută elastan, deasupra unei ape nesfârșite, un fel de ochean întors, doar pentru că ea se afla acolo, în valuri, un fel de far de avertizare pentru viitoarele tale eșuări și lamentări, adunând roci metamorfice, ferlampixuri, gresii și calcar fosil, bazalturi grosiere, poroase, nu mai mari decât un inel de logodnă niciodată oferit, cochilii de melci pagodă, bivalve cardiide, celelalte fantasme dintr-o lume la care nu aveai acces, în vreme ce tu, animal de pradă, ucigașul perfect, o urmai mecanic, pas cu pas, biet biped frivol ca o zi de marți, în primele luni ale anului, bestie aflată în perioada de rut, la fel de incert ca o ploaie ușoară de vară, un fel de închipuire, dislocând partea de aer pe care o traversa doar pentru a nu o atinge, pentru a nu denatura singura clipă, decupajul acesta perfect din anosta ta existență, în care te-ai simțit cu adevărat fericit. Ce fel de dragoste e asta, una care te urâțește și te înăbușă, deopotrivă, ce fel de furie încerci să maschezi? Și cât este ea de Alien, Mugler Alien, un amestec ezitant de jasmine și inele de creștere din secțiunile transversale ale copacilor din partea ta de lume, și cât ești tu de monstruos? Nu mai știi, ai fost în locul acela pe care unii, nesăbuiți, îl numesc dragoste sau e vorba de un altul aidoma lui, totul petrecându-se în închipuirea ta, așa crezi acum, într-un vis pe care l-ai avut într-o altă viață de-a ta, pe care abia acum o deslușești, fărâmă cu fărâmă, strop cu strop, o realitate paralelă pe care ți-o construiești ca o formă de apărare la nimicurile zilei, uzuale, forma ta de a te proteja de ceea ce încerci să înțelegi și nu o poți face, încerci să te adaptezi acestora și de fiecare dată te simți la fel de înstrăinat, un intrus prin destinele altora, un intrus prin propriul tău destin, într-un mijloc de toamnă ostilă, când ard miriștile, ca de sfârșit de lume, într-un ritual primitiv, alungător de molime, de duhuri necurate, de adversități și alienări. De fiecare dată locul e altul, suferă mutații pe care nu mai încerci să le pătrunzi semnificația, niște celule înmulțindu-se dezordonat, ca-n bolile capitale, un fel de râu grabnic care se sfârșește în el însuși, curgând în sens concentric, înghițindu-și coada și întorcându-se pe dos, ca sosetele desperecheate și cu toate intestinele scoase pe-afară, de un cuțitar simbriaș, aruncate la marginea patului, cum faci de fiecare dată înainte de a cădea în starea asta de stagnație psihică, o apatie pe care nu mai încerci să ți-o explici. La ce bun? Îți spui că atât de mult te-ai consumat până ce nu a mai rămas din tine decât un vis care se visează pe el însuși, tot într-un mod concentric, ești râul ăla care se înghite pe sine, câtă vreme din amintirea ei nu a mai rămas decât o dâră de parfum nesăbuit, pe care încerci permanent s-o detectezi în mirosul altor femei, în dâra de feromoni lăsată de acestea, le strigi cu numele ei, Alien, Mugler Alien, pe care le săruți cu săruturile ei, Mugler Alien, pe care le iubești ca și când ai iubi-o pe ea, Mugler Alien, ea e cea care, răsfirându-și degetele, îți răscolește destinul de fiecare dată la fel, totdeauna într-un mod care te contrariază, asta ai înțeles, într-un final, e un reper la care te raportezi permanent, îți spui că e factorul declanșator al unei tulburări al propriului tău echilibru interior și care, în cele din urmă, a reușit să te alieneze complet. Îți e frică? Te simți copleșit? Sau e doar o stare de prostrație pe care o accepți și te suportă, ai ajuns la o înțelegere cu ea, te macină într-un mod care deja îți este indiferent, un fel de bacterie care-ți devorează trupul de la interior, pe dedesubt, mycobacterium ulcerans, câtă vreme, până la urmă, tu ai fost deja acolo în timp ce alții nici nu s-au gândit să o pornească la drum, acesta devine ceea ce este numai ca urmare a faptului că ai trecut tu pe acolo, dacă tu nu îl vezi, te va vedea el pe tine, asta îți tot repeți, fericiți ei, prevăzătorii, care nu și-au asumat o astfel de nesăbuință, o astfel de cutezanță, de a te pricepe, de a te cuprinde, de a-și îmbiba trupul în această exaltare a aromei de iasomie sambac și lemn frânt de ger, în noapte, când luminile cerului sunt fragile precum pruncii născuți de femei cașectice, fericiți ei, care au înțeles că asta e o cale fără întoarcere, rotativă, fericiți ei care nu au înțeles că dragostea e o tulburare intruzivă, inadecvată și care, în final, ajunge să te obsedeze, Alien. Pe afară, semăna cu un bloc de nefamiliști din orașele în curs de industrializare, din zonele de câmpie, numai praf și cenușă, întotdeauna gri, sub un cer apăsător, de tinctură de iod aplicată pe comprese medicale acoperind răni purulente, proaspete, o tăietură de bisturiu suturată stângaci, traversai un drum intens circulat de automobile cu forme dintre cele mai ciudate, cap-tractor, câini cu burțile supte alergând spre ținte numai de ei știute și văzute cu ajutorul unor ochi crescuți la capătul unor tentacule flasce și fosforescente, fluturând în briză, colorate cel mai adesea în lila și verde turcoaz, cum e marea, când nu o privești, înainte să te sinucizi, nu frânau niciodată, aveau modul lor propriu de deplasare pe care tu nu-l înțelegeai și nu mai încercai să-i pătrunzi sensul, parcă alunecau, erau aspirate printr-un tub nevăzut. Circulau după reguli pe care nu ți le puteai explica, cu farurile luminând puternic, un fel de jeturi de lumină alunecând de-a lungul benzilor reflectorizante care marcau ecartamentul, se auzea numai foșnetul roților pe asfaltul umed, iar trecerea lor dintr-o parte în alta, spre destinații la fel de imprecise cum sunt gândurile când devin amestecate și obsesive, semăna cu impulsurile electrice descărcate instantaneu și toate deodată, ca-n crizele epileptice, ca în atacurile de panică venite pe neașteptate, în timp ce ești amorf ca o stană de piatră folosită drept suport de porumbei voiajori, erau carapace pe roți clipind timid, fâstâcit, din faruri încărcate cu mascara, tot lila și verde turcoaz, precum femeile când le spui că sunt frumoase și ele știu că nu e adevărat și nu-și mai găsesc cuvintele. În ele își duceau traiul artiști stradali veșnic beți și vorbind fiecare într-o limbă încă neinventată, precum cea a opioidelor inhalate din niște pipe puse pe un suport metalic, la marginea patului, așa erau administrate, direct printr-o canulă introdusă în fața dorsală a mâinii, în artera radială. Când și când, câte o asistentă, semănând cu o libelulă, zbârnâind și dând din aripi aproape transparente, doar tăind aerul, feliindu-l într-un fel extrem de intim, de tandru, îți ajusta volumul de tetraspan învârtind dintr-o vană imensă, poticnindu-se și icnind la fiecare răsucire. Știai că trebuie doar să traversezi acea stradă fără capăt, un fel de rază laser curbată după forma povârnișurilor din acea zonă calcaroasă, pe care parcă o știai de când lumea, părea că traversează un defileu mărginit de angoase, nu aveai habar de unde pornea și unde avea să se poticnească, însă dincolo de ea, după ce străbăteai o grădiniță lăsată în paragină, încărcată de ceapa ciorii, muscari comosum, toată înflorită în același omniprezent lila și cu frunzele tot de un verde turcoaz, ca deznădejdile când devin dominante, cu tufănici și căldărușe, trompete și măselăriță, scaieți și ricin, salvie, zorele și floarea pasiunii, știai că trebuie să se afle blocul acela gri, dreptunghiular, cu balcoane scheletice din metal forjat, ca niște negi, crescute nefiresc, toate părând abandonate. De-acolo știai tu că ieșeai, la asfințit, să privești un capăt de lume în care te simțeai străin și îngrozitor de bătrân, precum Noe, în ziua potopului, păreai o așchie într-un deget care nu-ți aparținea sau care crescuse în plus, o invadare a unei realități din care tu nu făceai parte, totdeauna cu un gest de jenă care îți marca întreaga ființă. În furnicarul acela făcut de vâjâitul roților pe asfalt, pe drumul acela atât de intens circulat că nu putea fi străbătut decât pe deasupra, cu ajutorul tirolienelor, plăteai câteva monede făcute dintr-un metal oxidat, unor oameni despuiați, cu pielea precum lemnul de nuc, după ce se învechește, gesticulau tot timpul, dizarmonic, așa ceva ai mai văzut că se întâmpla pe un perete dintr-un restaurant uitat de lume, dintr-o altă realitate, la fel de aparentă, în timp ce te aflai tot într-un oraș străin și care nu te lăsa să-l invadezi, erai tot un intrus și-n vreme ce ea îți era iubită, deși nu recunoștea asta, era un zid era plin cu ornice, erau crescute acolo, nefirești, niște tumori vechi, metastatice, toate arătând alt timp, altă întunecare, o aglutinare a sentimentelor, frică și furie, ură și vină, deznădejde și neasumare, ceasuri rusești, brutale precum atacurile cerebrale din mijlocul unei înserări liniștite, pe care o petreci în liniștea caldă a dormitorului, ceasuri efeminate, elvețiene, încremenite, ceasuri regale, de aur calp, arătând tot timpul nordul și îndoielile, ceasuri anxioase, ca în depresiile recurente, după o ablație a endorfinelor, ceasuri care ticăie numai pe interior, ca oamenii care s-au decis să se sinucidă și nimic nu-i mai poate face să se răzgândească, ca-n stările crepusculare. Nu puteai țipa sau, dacă o făceai, nu te auzea nimeni, nu înțelegeai ce ți se întâmplă și de ce nu poți ajunge în locul acela pe care tu îl numeai acasă, zona ta de confort, spațiul tău interior în care nu îți mai era frică, întunecat ca un cămin studențesc în perioada restanțelor, niște cenote ivite după colapsarea bruscă a dorinței de a supraviețui, acea cameră cu pereții întotdeauna prea strâmți, un fel de cămașă de forță pe care o îmbrăcai de fiecare dată când îți doreai să agonizezi fără ca nimeni să nu știe, un loc de refugiu care îți dădea un fals sentiment de siguranță, ca o tristețe nouă și care abia se lăsa deslușită. Mureai într-un mod atât de firesc că acest fapt pur și simplu te uluia, mureai, asta ai realizat că ți se întâmplă, câtă vreme furnicarul acela de culori distorsionate uneori și atât de simetrice alteori, ca-ntr-un caleidoscop prin care încă reușeai să privești faruri lichide, acoperite de iedere pline de praf și alge marine încărcate de garizi, zgomote de fond venite din niște difuzoare uriașe amplasate la marginea patului, botezate life-support machine, din care se auzea vocea nazală a Patriciei Kass, mademoiselle chante le blues, soyez pas trop jalouses, buruieni vorbitoare, fugite direct din câmpia aia a ta pe care te-ai decis, într-un final, să o abandonezi, cu toate alienările ei înmagazinate în magnolii risipite pe marginea șleaurilor, toate apeirophobice, oase calcifiate de cai sălbăticiți și uciși de seceta pedologică și fotografii vechi, făcute prin ambrotipie, îl vedeai de undeva de sus și tot cadrul era răsturnat, văzut în oglindă, precum sălciile care se leagănă în buza lacului, când apele sunt liniștite definitiv, iar ele își văd reflexia direct în cer și nu au habar de care dimensiune aparțin. Dac-ai ști de câte ori am rupt începutul acestei scrisori, cu siguranță ai zâmbi. Așa cum doar tu știi să zâmbești: chinuit. De parcă să zâmbești îți este interzis, iar ție nu îți place să faci lucruri interzise. Nu-mi pasă dacă ai să spui ca așteptai o altfel de scrisoare. Eu scriu cum și ce simt, așa cum faci și tu. Și ăsta este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat cu tine. Sau de la tine, naiba mai știe! Tu ești cel atât de atent la detalii. Așa ești tu și am încercat și eu să fiu așa, atât cât s-a putut sau atât cât mi-a permis temperamentul. Astăzi e o zi frumoasă de octombrie. O zi ca atunci! Doar că acum e o zi în care taci! Încerc să fac la fel, dar îmi este peste putință. Cum spuneai tu: sunt o femeie care își exteriorizează emoțiile foarte ușor. Tu faci din mine o femeie transparentă. În fața ta nu pot purta măști. De tine nu mă pot ascunde. Uneori îmi place vulnerabilitatea asta, alteori mă intrigă. Azi ți-aș fi făcut tort. Ți-aș fi luat un cadou. Am fi celebrat. Așa cum o fac oamenii normali. Ăia liniarii, cum îi numești tu! Ți-ar fi plăcut?! Nu cred! Poate că am fi plecat undeva. Nu știu. Poate la mare. Dar poți tu să-mi spui că ăsta ar fi fost un cadou pe care l-ai fi așteptat? Nu cred... Mi-ai spus că îți dorești dragoste! E logic ceea ce spui, pentru că, de regulă, îți dorești ceea ce îți lipsește. Doar că dragostea nu este un lucru material, nu poate fi dăruit. Eu așa cred. Dragostea se simte. O ai sau nu. Punct! Nu există cale de mijloc. Ea vine din tine, din interiorul tău, independent de tine și de voința ta. E vie. Se naște, crește și poate muri. Poate să facă din tine un om viu sau să te ucidă pe nesimțite. E alegerea ta! Dragostea se hrănește cu sacrificii, în vreme ce tu încerci să te hrănești cu dragoste. E un paradox, nu-i așa? Pentru că, de fapt, tu te hrănești cu tine, ăsta e adevărul. Nu știu dacă înțelegi. Sau cât de coerentă am reușit să fiu. Poate că mă vei certa. Iar! Poate că vei zâmbi. Iar! Nu dragoste ar trebui să-ți dorești, pentru că ai în tine mult prea multă. Tu m-ai învăluit cu ea și ai făcut din mine o femeie frumoasă. Sau aproape frumoasă, cum spui tu. Nu dragoste ar trebui să-ți dorești, câtă vreme toate diminețile mele încep cu tine. Nu dragoste ar trebui să-ți dorești, pentru că toate zilele mele sunt pline de întrebări cu și despre tine. Nu dragoste ar trebui să-ți dorești, pentru că nopțile îmi sunt pline cu vise cu și despre tine. Nu dragoste ar trebui să-ți dorești, ci un alt timp în care noi doi vom fi capabili să redescoperim drumul acela care ne-a adus împreună, dragul meu... Traversai canalul acela printr-un loc folosit de toți ceilalți, acolo malurile se îngustau și deveneau tasate cu fiecare zi care se încăpățâna să dispară de parcă nici nu ar fi fost, formând o podișcă naturală, din mâl bătătorit, cioate, amintiri, blocurile din plăci prefabricate, trasate după o linie imaginară, cea a orizontului, mirosind a mucegai și a apă stătută, de canalizare, abia se mai ghiceau, toate cărămizii, în spate, imediat cum treceai în partea cealaltă a lui, unde creștea o pădurice de plopi argintii, adolescentini, se făceau nevăzute, parcă nici nu ar fi existat. Agitația orașului dispărea, deși, la marginea lui, cum te ascundeai printre trunchiurile tinere, printre tufe de urzici înalte cât o sperietoare în plină agitație psihomotorie, prin iarba crescută tăios, uscată de arșiță, înțelegeai că ritmul natural al acestuia era unul extrem de plat, timpul era răbdător cu oamenii și extrem de îngăduitor cu tine, în vreme ce descopereai lumea, așa ți se părea, reperele deja fixate de tine erau pe cât de simplu de identificat, pe atât de certe. La calea ferată, lângă triajul locomotivelor cu aburi, toate scoase la casare, inclusiv fochiștii, transformați și ei într-o parte componentă a acelor mecanisme uriașe de care încă îți era frică, una patologică, balauri fumegânzi pe drum de fier, erau cei doi duzi, îi vizitai la amiază, mestecai în neștire fructele dulci și zemoase, una după alta, treceai din ram în ram cu dexteritatea unei maimuțe capucin în timp ce era alergată, cu sarbacanele pregătite, de nativi, prin pădurea amazoniană, addaraias și caxarab, yuma și mialat, guaretegaj și rama-rama, poyanawa și ipotevat, pe râuri cu nume de cântece de catifea, Cacoal, Rio Moa, Anaris și Machadinho, buricele degetelor luau culoarea vânătăilor și a asfințitului, după furtună, în jurul gurii se forma o crustă, tot violacee, semănai cu un urs panda dintr-un negativ fotografic. Râdeai acolo, printre frunzișuri, gonind muștele și viespile, venite să se înfrupte și ele din fructele atât de coapte, de dulci, precum coaja bubelor de varicelă, în vreme ce graurii, mai puțin îndrăzneți, ciuguleau fructele căzute între terasamentele mirosind a ulei ars, învechit, precum podelele din magazinul acela în care, mult mai târziu, ai dus-o pe ea, și-a ales pulovere, bluze, șaluri, v-ați refugiat într-un oraș în care adulterul era permis, iar dragostea nu era văzută ca o nesăbuință care nu putea fi îngăduită, întotdeauna te-a primit ca pe un intrus, nu-i înțelegeai cadența, nu puteai respira în același ritm cu el, te sufoca, erai tot un copil cu creștetul abia atingând mânerul ușii, speriat de tot ceea ce se afla dincolo de ieșire, țigani lingurari care fură copii, îi schilodesc, bătându-le piroane în podul palmelor și-n rotule, mici isuși de teracotă veșnic flămânzi, și-i pun să cerșească, atârnând pe la porțile străinilor și cântând jeluitor, nesfârșitul lan de porumb care te putea înghiți, ca o apă adâncă, odată intrat în el, te rătăceai definitiv, urmând să fii găsit abia când dădeau primele zăpezi, descărnat de șacali, de corbi și de vulpi, de porcii mistreți tot timpul înfometați până la psihoză, lutăria care, dacă te prindea ploaia în timp ce-i căutai prin cotloane, după prigorii, te putea aspira în malul abrupt, mestecându-te până deveneai clisă de tule și urcioare ciobite, vechea gârlă, mai mult un mâl bolborositor, unde erau înecați pisicii abia fătați și lipsiți de trebuință, bostănăria care se spărgea de fiecare dată când miezul pepenilor devenea ațos și deșirat ca un adolescent, triajul crescut direct în fața ferestrei, printre ciurciuvele, dincolo de el fiind drumul asfaltat care ducea spre nicăieri și oriunde și canalul de irigații în care se aruncau fetele fără bărbați, rămase borțoase. În spatele duzilor, în partea de nord a orașului, era pușcăria, se ghicea dincolo de un câmp lăsat pârloagă, un fel de arătare cenușie, un contur îndoielnic, prin gardul de sârmă ghimpată făcută sul, un fel de ciuf care nu a mai știut să se oprească din creștere, nu aveai curajul să-l atingi, credeai că este electrificat, se ghiceau două movile pătrățoase, erau numite blocul comun, cu niște ferestre extrem de înguste și zăbrelite, care refractau lumina, așa era și ea pedepsită, apoi foișoarele și-un platou betonat pe care încă mai puteai ghici umbrele celor închiși acolo, niște momâi aliniate înainte de apelul de seară, nu aveau voie nici să vorbească fără a fi întrebate, le cântai cât te ținea gura, în batjocură, la pușcărie, viața e pustie, Ceraseloo, nu îndrăzneau să te privească, rar de tot, câte un gardian, cu fața mâncată de lues, te înjura printre dinți, marș, mă, în pizda mă-tii de pripas, atunci era momentul în care îți luai figura aceea nevinovată, de înger fugit din tablourile lui Raffaello, dar tu de ce ești închis, nene, e adevărat că ți-ai violat copiii? După care fugeai cât te țineau picioarele. Dincolo de privalul acela pe care aproape că-l săreai, atât era de îngust, după ce traversai păduricea aceea argintie, se afla alt canal, mai lat, mai adânc, o băltoacă ascunsă printre sălcii, trestii și papură, încărcată de mătasea-broaștei, bancuri de nuferi, trifoiște, cornaci și iarbă roșie, locul în care pescuiai, cu o ață înfășurată pe un mosor de care legai o îndoitură de bold direct de la gămălie, burtă-verde și bibănei, porcușor, obleței și regină, lepomis gibbosus, peștele care-ți putea îndeplini trei dorințe, să nu mai bea tata, să învie mama și să fie permanent vacanță, l-ai botezat, în mod ironic, La cherhana, te uita Dumnezeu acolo, cu o mână de râme scoase dintre rădăcinile de ambrozie, extrem de preocupat să-ți asiguri masa de seară. Spre lateralul blocurilor gri, care abia se ghiceau, niște fantome descărnate în mijlocul stepei, treceai rar și cu frică, acolo se afla cealaltă pușcărie, o clădire înaltă de trei etaje, colorată toată în verde otrăvitor, ca pielea gușterilor noi, dar era cea pentru copii, pentru cei necuminți și fugiți de-acasă, sătui de atâtea bătăi primite din senin, stăteau strânși ciorchine la gard, și el tot niște zăbrele ruginite, cerându-ți pâine, chiștoace și zahăr cubic, respirând pe gură și cu mucii atârnându-le lumânare, toți le spuneau palalila, nu-ți răspundeau la întrebări, priveau țintă spre o lume numai de ei știută, în care frica era un concept absolut necunoscut, te apropiai tiptil și loveai, cu o jordie, gardul acela metalic, zdrăngănitul puternic îi trezea din visare, plângeau toți ca la comandă, iar urletele lor trezeau tot cartierul acela uscat de secetă de la marginea acelui oraș autist. Devenise o rutină, iar acest fapt te speria, e forma perversă prin care dragostea este ucisă de obișnuință și devine mai mult o corvoadă, o modalitate disimulată a ei în care familiaritatea se suprapune acesteia, puțin câte puțin, până când o bagatelizează. Îți spuneai că nu mai ai nimic de descoperit la ea, nici felul în care adoarme de-a curmezișul, toată despuiată, în timp ce tu o privești de pe limba îngustă a balconului, fumând preocupat țigarete lungi și subțiri, ca primele zile din învărare, nici felul în care îți zâmbește în timp ce tu mormăi, ești un urs abia dezmeticit din hibernare și care înțelege, din ce în ce mai clar, că încă e iarnă și că e prins într-un uriaș bloc de gheață, o capcană a emoțiilor care se sting pe nesimțite, puțin câte puțin, precum fitilul lămpii după ce aerul se rarefiază, din camerele înguste și închise ermetic, în care se retrag sinucigașii lipsiți de curaj. Ce mai aveai de descoperit? Felul în care cuvintele, tot mai rare, care se pietrificau între voi doi, se prăvăleau domesticite, urmându-vă oriunde, ca niște câini ascultători, prin piața insalubră din orașul acela stingher, printre lădițele cu piersici încă verzui, acrișoare și tari ca o carne de adolescentă la prima menstră, printre stivele de țoale la mâna a doua atârnând pe sârme zincate, de-a latul tarabelor, într-un miros de lapte fermentat și plevușcă intrată în putrefacție? Faptul că înțelegeai, din ce în ce mai pregnant, că nu mai aveați nimic să vă spuneți, nici vouă și cu atât mai puțin celorlalți, nu mai era nimic de cercetat, nici felul în care îți strângea, cu putere, umerii, în plin climax, lăsându-ți semne adânci, cu unghiile, făcându-te și pe tine să țipi, nici forma șoldurilor sale lunguiețe de care te agățai cu disperarea celui care se prăbușește direct din al nouălea cer, biet înger răzvrătit de atâta deprindere ajunsă o formă de plictis absolut, înainte să te destrami tot mai adânc în interiorul ei, până la contopire, așta o tot întrebai, te nedumerea, țuguiato, ce se va întâmpla cu noi în momentul în care ne va ucide obișnuința, această otravă a afectului? Tăcea de fiecare dată, ca și când ea ar fi fost cea vinovată și nu tu, cel preocupat să descopere lucruri noi, totale și uluitor de repede, dintr-odată, brusc, definitiv, ca un fel de eliberare care vă unea iremediabil și atât de intim și lasciv deopotrivă, un mic semn pe sânul ei stâng făcut de lama unui bisturiu dibaci, gâtul fragil de lebădă care a uitat să fugă din calea viforului, căutând cu disperare ochiuri de apă neînțepenite de ger, palmele sale pline de striuri demascându-i multiplele angoasele, felul în care știa să tacă atunci când, cu gesturi simple, îi masai degetele de la picioare, botezându-le pe fiecare în parte, Arțăgosul și Nedumeritul, Cinzeacă și Bostan, Aiuritul, Hapciu, Norocel, Mititelul, Diluviu și Infinit, joaca voastră cu pernele cu care vă acopereați ochii de fiecare dată când nu vă mai puteați stăpâni voluptatea, felul în care știa să adoarmă agățată efectiv de tot trupul tău încordat, un fel de iederă otrăvitoare care te făcea să levitezi înainte să te ucidă. Vă plimbați pe străduța aceea pavată cu limestone, iar partea voastră de oraș vă integra perfect, două mogâldețe descumpănite și viciate, captive una-alteia, ținându-se de mână și privindu-se, când și când, pe furiș, de parcă acest fapt ar fi fost o imprudență care vă putea deconspira destrăbălarea. O iubeai? Asta te întrebi acum, când te plimbi pe aceleași străduțe întortocheate care se prăvălesc totdeauna în mare, care nu e altceva decât forma abisală a plânsului, sprijinind, când și când, zidurile vechi al unui imobil construit direct de la etajul al doilea, nu-ți explici cum se poate face una ca asta și ce arhitect nebun a putut concepe o astfel de grozăvie, cu ea de mână, îmbrățișându-te uneori în timp ce tu mormăi, surprins de fiecare dată de acest gest încărcat de afectivitate, cu care nici până acum nu te-ai deprins, de parcă nu ai merita așa ceva, acea clădire ar fi pornit direct de sub pământ, atât erai de rațional, ca un număr prin care nu se poate divide decât cu sine și numai la 1, forma absolută a egolatriei. Rațional până la absurd. Nu meriți o astfel de viață, una în care reperele tale să fie atât de blazate, farfuria cu cartofi prăjiți și ouă ochiuri, cea cu murături scoase direct din butoiul din debara, drept cină, drumul la magazinul de la scara blocului, La Ginuța, după tampoane și cafea solubilă, sare și ardei iute, concedii făcute cu ajutorul bonurilor de vacanță primite drept compensație a unei munci extrem de anoste, care să te și mulțumească, ceea ce ar fi absurd, râgâitul după paharul cu bere răsuflată și la mâna a doua, bășinile nedisimulate și sforăitul cu gura deschisă, mucii lăsați pe marginea chiuvetei și stive întregi de oale lăsate la spălat, pentru a doua zi. Nu. Nu meriți tu. Nu merită ea. Niciunul dintre voi nu merită așa ceva, o astfel de viață frivolă, anostă, ați fi ajuns să vă urâți unul pe altul, să vă ucideți, puțin câte puțin, prin indiferență și dezgust. Și asta îți spui: o iubești într-o formă cu care și ea să se mândrească, una în care îi simți pregnant lipsa și totuși accepți să se întâmple așa ceva, una în care distanțele dintre voi sunt, de cele mai multe ori, doar simple bariere fizice de care te poți debarasa oricând, doar chemând-o, doar chemându-te, deși nu e nevoie de fiecare dată și prea des, aveți amintiri dintr-o lume inventată special pentru voi, una în care priviți răsăritul printre stabilopozi și care nu e altceva decât o nouă zi în care cu aceeași uimire vă redescoperiți, iată, vă mulțumiți că încă existați și că vă știți legați sufletește cu niște fire știute doar de voi și care se pot electriza oricând. Din ură. Din frustrare. Din așteptări exasperante. Din prea multă iubire pe care puțin îmi pasă dacă o îngăduiți și o înțelegeți, lua-v-ar dracu!