Dreamcatcher

Nu știu unde mergeam, dar eram într-o zonă aridă, o amestecătură de mâl, zgură și nisip, cam cum arată haldele de steril ale zonelor miniere sau ale combinatelor siderurgice când ratează șarjele, acele gropi pline de un praf roșiatic, toxic, ca-n The Martian, al lui Ridley Scott; mă gândeam că, dacă ar fi crescut copaci acolo, aceștia ar fi înfrunzit tot roșu, precum corcodușii sălbatici, cum îi știu eu, prunus cerasifera. Numai că în mijlocul ei se afla un lac plin de banchize. La una dintre laturi, deși nu îmi dau seama de ce ar fi trebuit să aibă așa ceva câtă vreme acesta avea o formă oarecum ovoidală, dar numai ca o părere, unde mă așteptam să fie o coamă, era un ghețar care avea un capăt undeva în adâncurile acelui lac, iar celalalt, spre cer, nu se mai vedea de cât era de înalt. Sau nu puteam eu privi atât de departe. Și-ți spuneam: uite un lac, hai sa vedem pescarii, de parcă am fi fost în câmpia mea, unde bălțile astea sunt pretutindeni și le știu atât de bine, pe fund au numai cioate și mâl de cele mai multe ori mirosind a sulf. Într-adevăr, erau doi pescari, într-o barcă, dintr-acelea unde totdeauna trebuie sa ai un vas de cositor la tine, de cele mai multe ori, pentru a scoate apa care intră printre scândurile cu rosturile dilatate, necălăfuite, unul ținea o lansetă extrem de fragilă și aproape că era la capătul puterilor, icnea și se opintea. Nu-l lăsa să-ți scape, nu-l lăsa, tot striga celălalt pescar. Ți-am zis, aproape conspirativ, să stăm să vedem ce pește uriaș are la capătul firului, mă așteptam să fie un crap uriaș, bătrân, mai bătrân decât orice baltă din tot cuprinsul câmpiei, că numai unul d-ăsta te chinuie atât și face ca drilul sa fie unul plin de emoție, corpul îți este inundat de adrenalină și, într-un târziu, picioarele încep să-ți tremure de atâta efort, de emoție aproape primitivă. La un moment dat, s-a învolburat tot acel ochi de apă și, printre sloiuri, agățat de capătul acelei lansete, într-un cârlig uriaș, la fel de bătrân precum peștele din închipuirile mele, era un urs polar. Țipa și se zbătea. Țipa, țipa. Se tot chinuia să se elibereze, iar urletul lui se auzea și mai puternic câtă vreme se simțea prins în acea capcană deloc sofisticată, care i-ar fi adus, în cele din urmă, moartea. Priveam fascinați și îngroziți, dar și oarecum indispuși că ne-am abătut să privim o asemenea oroare, îmi aruncai ocheade încărcate de reproș, câtă vreme ne-am oprit să privim acea scenă, deși noi mergeam să facem dragoste, într-un loc atât de secret că nici noi nu-l știam, iar eu te-am silit, mânat tot de o curiozitate la fel de primitivă, să ne abținem și să privim toată scena asta, cu acel urs polar, alb-alb și aproape fosforescent, zbătându-se și urlând de frică și de frustrare, cu acel cârlig pescăresc, uriaș, înfipt în cerul gurii, care-l făcea să sângereze în jurul botului. Azi, în schimb, am visat-o pe Rilă-Rilă Iepurilă. Eram pe un câmp plin de combine, într-o vară nedefinită, una ca oricare alta, dar nu din acestea noi, moderne, care pot fi programare și-ți treieră aria la milimetru, pe GPS. Erau dintr-acelea vechi, Sema 410, roșii, unele erau și galbene, ceea ce mi se părea neverosimil câta vreme combinele de acest tip sunt întotdeauna de un roșu cărămiziu, niciodată de altă culoare, un fel de praf toxic, arid. Treierau lungi fâșii din câmpia plină cu lanuri de grâu. Înaintea lor, căpiați, îmi ziceam, ar trebui să fugă gușterii, iepurii, fazanii și mai ales șoarecii, căci după ce se treieră ogorul, se pune foc, să fie curățat, primenit pentru următoarea recoltă, așa se aprinde câmpia, pâlcuri-pâlcuri, după recoltat, vara și toamna târziu, părând căpiată. Și-așteptam șoarecii. Nu veneau în haită, ici-colo fugea câte unul, speriat, chițăind descreierat, se oprea brusc în fața mea și se făcea ghemotoc, ca un fetus în urma unui raclaj, mă lăsa să-l iau în podul palmei, îl apropiam și abia atunci îmi dădeam seama ca era hamster, nu un șoarece oarecare dintr-acela gri, de arie, de pătul, colorat în fel si chip, viu, în maro deschis cu pete oranj, în diferite nuanțe de maro deschis și-n diferite nuanțe de oranj, în toate nuanțele de maro și-n toate nuanțele de oranj, niciunul nu era colorat la fel și niciodată desenele de pe blănurile lor nu erau identice; cum îl luam în podul palmei și-l apropiam spre față, devenea, brusc, roșu, apoi îi creșteau aripi și se transforma într-un fluture de un sângeriu intens. Îl lăsam să zboare, cântând ca tâmpitul: gărgăriță-riță, zboară-n poieniță, dar nu se depărta mai mult de 3-4 metri, cădea înapoi prin ogorul treierat, printre tulpinele de grâu secerat și se transforma într-o floare de mac... Și Rilă-Rilă Iepurilă se minuna: cu tine aș fi văzut toate fantasmele lumii! O lăsam și pe ea să facă același lucru: venea câte un șoarece fugind speriat din fața combinei, ne vedea și se chircea brusc; la momentul la care îl ridica, cu infinită grijă, în podul palmei, el se transforma într-un fluture cu aripile de un roșu intens, zbura 3-4 metri, se transfigura într-o floare de mac și apoi, la rându-mi, mă minunam: cu tine aș fi văzut toate fantasmele lumii! Îmi spuneai să-ți scriu. Numai ție. Și mi-am zis să fac asta spunându-ți despre visele mele din somnul rem, câtă vreme cele din celălalt somn, cel conștient sau în care îmi închipui că sunt conștient, îmi imaginez că trăiesc cu adevărat și că mă aflu într-o zona în care realitatea mușcă din noi precum iedera din zidurile prăbușite, sunt de o banalitate copleșitoare, asta mi-am zis atunci, după ce am intrat, întins și cu mâinile lungite de-a lungul corpului, ca un mort perfect și frumos, în acel aparat care zumzăia de parcă urma fie să mă facă să levitez, fie să mă teleporteze în realitatea celuilalt, să nu îți fie frică, marțianule, știu că ești îngrozit de tot ceea ce crezi că ți se întamplă și că nimic nu e drept pe lumea asta, cu atât mai puțin ce ți se întâmplă ție, atât de îngrozit nu ai fost niciodată, deși ai văzut suficiente lucruri la viața ta, ție nu ți s-au părut atroce și le-ai trăit, le-ai consumat ca pe fapte banale dintr-o realitate a celorlalți și care nu te poate afecta, câini sălbăticiți de înfometare sfârtecând cadavrul stăpânului, începând de sub stern, sfâșiind acea parte moale a corpului care duce spre organele interne, mult mai suculente, mai apetisante, mmm, mmm, copii pietrificați după ce au căzut în cazane cu smoală călie, înecându-se acolo, pe tine, mâncând boabe de mătrăgună, în loc de struguri, așa-i știai, strugurii ursului, poate ai acelui urs polar care sângera tot în jurul gurii din cauza acelui cârlig uriaș, de care stau spânzurate leșurile vitelor, în abatoare, aruncat de un amețit care s-a apucat să pescuiască într-un lac apărut în mijlocul unui ghețar, adormind ulterior pe marginea unui șanț unde, de regulă, se hrăneau porcii, deveniți și ei câini sălbăticiți prin înfometare, din gospodăria din aria vecină, aoleo, s-au lamentat mama și surorile, ajungeai mâncare de porci, urâtule, că așa se întâmplă când mănânci otravă, te înfulecă dihăniile și ajungi, pe lumea cealaltă, căcat, acum, după atâta timp, nu mai ai habar dacă toate acestea s-au petrecut cu adevărat sau sunt alte fantasme, unele din multe altele care încă te bântuie, când fie ți se pare că levitezi, fie că urmează să fii teleportat direct pe lumea cealaltă, în realitatea celuilalt, încărcat până la refuz de iodul introdus, pe post de narcotic, direct în una din venele de la încheietura brațului stâng, în aia cubitală sau în aia cefalică mediană, căci așa pot fi evidențiate tumorile interioare, alea pe care nu le poți expectora, apoi pe tânărul acela, căruia i-ai uitat chipul și numele, dar nu și indiferența, lipsa de empatie care ți s-a transmis aproape instantaneu, în timp ce ținea, într-o mână, o bidinea fără coadă, fluiera și murdărea cu un var de o culoare incertă pereții sălii de mese de la infirmerie, iar cu cealaltă mână, aproape inconștient, spasmotic, își storcea furunculii, apăruți aproape unul lânga altul, pe toată fața, pe tot corpul, pe pulpe, pe burtă, pe piept, pe gambe, pe fese, la pulă, iar el îi storcea pe cei din zona pulii, îl priveai ca și cum nimic nu ți se părea mai firesc, bubele alea cu un moț uriaș, albicios-gălbui, pocneau între degetele acestuia, uite cât a ieșit din ăsta, cât sânge și cât puroi, încerca să te facă atent, în cele din urma priveai ca și când i-ai fi reproșat doar că te bârâie, te plictisește cu astfel de rahaturi, nimic nu ți se părea mai firesc decât un vlajgan, gol-pușcă, suit pe o masă care se clătina în toate direcțiile, cu o bidinea în mână și storcându-și bubele infecte, în timp ce mâncai, mai departe, niște piure de mazăre decorticată, de un galben fosforescent. Sau să-ți spun despre celălalt vis, de pe vremea când încercam să-ți înlocuiesc absența, nici nu mai știu dacă a avut loc în somnul rem sau chiar s-a petrecut cu adevărat, în realitatea celuilalt, într-un timp la fel de nedefinit, într-o vreme când lipsa ta era atât de pregnantă că încercam să găsesc orice fel de surogat, îmi spuneam că oricare altă femeie poate fi, măcar pentru un moment, un spasm, un urlet, o imitație a ta, o forma a ta, a gustului tău, a mirosului tău, a felului în care înțelegi să nu vorbești atunci când eu tac, a felului în care înțelegi să zâmbești atunci când eu nici măcar nu mă prefac să fac asta, ursuzule, îmi tot spuneai, ești atât de urâcios că semeni cu un urs polar, eșuat pe o banchiză și care tot urlă, nu mormăie, speriat că e captiv, rănit, agățat de cerul gurii, de unde sângerează, de un cârlig uriaș al unui pescar lovit de catalepsie la momentul la care a realizat ce fel de monstru are prins la celălalt capăt al firului, unul care-i poate invada barca aia care ia apă prin toate rosturile, îi poate invada intimitatea, îl poate sfâșia cu ghearele acelea semănand cu niște seceri, dintr-un lan de grâu din care toți șoarecii, deveniți hamsteri colorați în toate nuanțele de maro și-n toate nuanțele de oranj, se opresc brusc, de frică, se ghemuiesc precum fetușii, după raclaj, în timp ce tu-i iei în podul palmei, se transformă în fluturi de un roșu aprins, zboară trei-patru metri și cad, printre paiele alea secerate, sub formă de flori de mac. Și ea era frumoasă. Era inteligentă. Mânca dintr-o prajitură cu vârful buzelor, de teamă să nu-și strice sideful rujului care-i înconjura gura, privindu-te, când și când, pe sub gene, în timp ce tu te prefăceai preocupat de ceea ce încerca să-ți comunice, însă știai, în mintea ta, că surogatul acela de femeie, care-ți inspira nu neapărat frică, doar o imensă lehamite câtă vreme realizai că încearcă să-ți capteze atenția prin fluturarea unghiilor atat de aranjate, de lungi, de conturate, de precise, că pe tine te speria acest fapt, prin felul în care încerca să-și așeze, când și când, într-o mișcare îndelung repetată, șuvițele rebele care o luau razna în vântul ușor, văratic, care traversa malul Marelui Fluviu, când tot încerca să-ți vadă privirea oprindu-se, fixându-se în dreptul sânilor ei, uriași, uriași, iar ție nu ți se păreau deloc sexi, ci doar monstruoși, ghicindu-se dincolo de cămășuța care-i acopereau și pe care ți-o afișa tot ostentativ, răsuflând adânc, parcă avea climax, în vreme ce tu nu vedeai toate astea, doar mușcatele înflorite și cu ghivecele prinse de un pervaz, pânzele de păianjen țesute printre florile alea ca niște mici explozii, mici excrescențe-n plămâni, dar care pot fi puse în evidență numai pe baza substanțelor de contrast, dar și felul în care apa iriza, în acel vânt domol, văratic, dacă strângeai ochii cât să nu-i închizi definitiv, ca un mort, prin acele pânze crescute printre tumorile alea de mușcate înflorite. Surogatul acela a văzut orice altceva, numai un lucru atât de banal nu. Și știu că tu l-ai fi văzut. Tu și nimeni altcineva. Treceai, în înserările alea de învărare, prin dreptul blocului ei, aveai deja traseul bine întipărit, era cel uzual, folosit de tine între liceu și școală, cu un rucsac atârnând de umărul drept, fapt ce te făcea să mergi oarecum ciudat, de parcă aveai platfus, îți era teamă să calci simplu, ca și când pământul s-ar fi surpat și te-ar fi înghițit cu totul, așa că simțeai nevoia ca talpa ta să cuprindă o arie de sprijin cât mai mare, ți s-a spus că mergi ca un scafarog, n-ai știut nici atunci, nu ai habar nici acum ce înseamnă asta, oricum, nu e ceva de bine, mai târziu, All, pe care tu ai botezat-o Rilă-Rilă Iepurilă, pentru că abia când ai realizat că, de fapt, în tine înmugurea un fel de ciudățenie, un fel de lentoare, un fel de bizarerie pe care unii au poreclit-o dragoste, călca aidoma ție iar tu nu făceai altceva decât să o imiți fără să realizezi că destinele voastre, mai târziu, aveau să se împletească într-un mod pe care nici acum nu-l pricepi, iar ea a fost cea care te-a abordat, se tot întindea pe o bară de bătut covoare, se rotea, se învârtea, încerca să se dea peste cap sau numai se chinuia să-ți atragă atenția cu felul ei de a fi, extrem de flexibil, urâtule, ieși, mai târziu, afară? Ai ieșit, în cele din urmă, mânat de o curiozitate care făcea să te doară stomacul, parcă un boxer de categorie grea îți aplicase un upercut direct în burtă, făcându-te să vomiți nimic altceva decât role de celuloid pe care erau înșirate imagini dintr-un viitor pe care nu ți-l puteai închipui la acel moment, din realitatea celuilalt, așa că, mânat de toată această ardoare pe care nu știai cum să o potolești, te-ai dus, iar ea te-a luat de mână, așa ai făcut mereu, le-ai iubit până la ștergere pe toate femeile din viața ta care au știut să-ți îmbrățișeze mâna, te-a condus într-o parcare unde foarte rar erau autotursime, cele mai multe niște rable dormind pe jante, visand bulevarde largi mărginite de castani și catalpe, nu te-a mirat nimic, nici felul în care își țuguia buzele trăgând, atât de matur, dintr-o țigară lungă, neagră, subțire, cum tu nu ai mai văzut până atunci, îți cerea să deschizi gura și să tragi aer în piept, în tot timpul ăsta te săruta și îți expira fumul acela mai mult albăstrui în plămani, tu trăgeai cu nesaț, apoi îi simțeai limba cum îți invada cerul gurii, iar senzația aceea era una care te făcea să plutești, levitai întins, ca un mort perfect și frumos, într-un computer tomograf care zumzăia intermitent; mult mai târziu, într-o dimineață, spre un octombrie încă vesel și blând, ți-a cerut să mergeți pe malul privalului, lângă niște copaci, știa ea acolo un loc secret, ai călcat în urma ei, ai urmat-o ca un câine credincios și sălbăticit prin înfometare, v-ați ascuns în niște tufe de ambrozie atât de înalte și de bătrâne că nu mai puteați vedea dintre ele decât o fărâmă anemică de cer, un rest de ram dintr-un plop crescut până la capătul lumii, în vreme ce ea și-a ridicat rochia, și-a dat chiloții jos, iar tu nu ai observat corpul ei subțire ca o beldie, de copilă abia intrată în adolescență, nu sânii ei ca niste ciuperci abia mijite printre rădăcini de copaci îngălbeniți, nu părul atât de negru, de sârmos dintre picioare și care-i ascundea ceea ce credeai tu, scafarogul, că este începutul tuturor lucrurilor, ci urma scorojită de menstră de pe bucata aia de cârpă care-i ascunsese, până la acel moment, goliciunea. Apoi a venit un fel de întunecime peste partea aia de pădure de la marginea orașului, iar lumea nu a mai fost la fel. Niciodată! Din somnul de după-amiază, deșteptarea se petrecea, de fiecare dată, în același mod, ca un fel de ritual, dar unul perfid, diavolesc, în dreapta patului meu se afla ușa de acces în dormitor, mie mi se părea imens, cum și ușa aceea părea mai degrabă un fel de portal, tot la fel de uriaș, prin care pătrundeau la noi ființe ciudate, târșiindu-și papucii, tușind și bodogănind, care nu aveau alt scop în viață decât să-i chinuie pe ceilalți, să-i facă să le fie frică, o frică teribilă, căci și teama are palierele ei, de la cea care te chircește, până la aceea care te paralizează, când nu te mai poți mișca iar creierul tău se transformă într-o masă gelatinoasă fără nici un fel de utilitate practică. Mai târziu aveam să descopăr că există, în lumea asta, mult mai multe încăperi de acest tip, care îndeplinesc aceeași funcție, te duci, pui cornul în pernă, și aștepți, acolo, de parcă totul e programat, iar tu ești un simplu robot, să dormi, să treci în modul off line, în mod obligatoriu, să faci acest lucru pentru a demonstra, din punct de vedere științific, beneficiile somnului de amiază, reface organismul, reduce nivelul de stres, te face mai frumos, mai înalt, toate celelalte prostii împrăștiate de unii care nu l-au cunoscut pe Știroiu sau pe toți ceilalți copii care nu înțelegeau că trebuie să dormi iepurește, cu un ochi în permanență deschis, cu singurul rol de a te atenționa când se trântește ușa aceea, ca un portal uriaș, de perete, apoi să auzi târșiitul papucilor, tusea tabagică a îngrijitoarei și vocea ei semănând cu lătratul vulpilor lovite de rabie, ce pizda mă-sii pute iar, aici, bă, scularea, care te-ai mai căcat pe tine? Și tu faci asta, imediat, ca un gest reflex, arunci restul ăla de cârpă care îndeplinește rolul de pătură, îți tragi pantalonii de pijama până în dreptul genunchilor, pipăi împrejurul tău, între picioare, sub pernă, într-un mod frenetic, după care poți răsufla ușurat, eu nu, doamna, eu nu. O astfel de reacție motorie se educă în timp, după ce, cu mult înainte, erai și tu tot un gen de Știroiu, dormeai dus și total indiferent la urletele supraveghetoarei, la reacțiile ei de cele mai multe ori necontrolate, trecea de la un pat la altul, iar nasul ei parcă era un organism diferit, separat de celelalte părți anatomice ale corpului, era absolut independent și îndeplinea o singură funcție: aceea de a-i detecta pe cei care, după somnul de după-amiază, la momentul la care ea a trântit ușa aceea imensă, din dreapta patului meu, defecau instantaneu. Știroiu o făcea de fiecare dată. Și alți câțiva, după care se apucau să plângă, iar pereții dormitorului acela imens rostogoleau unii în alții tânguiri de-a valma, țipete amestecate cu vocea tabagică a îngrijitoarei, cu urletele ei de animal prins într-un cârlig uriaș, al unui pescar alienat, pierdut printre banchize, cu zgomotul palmelor date peste față, în moalele capului, în stânga, în dreapta, la grămadă, vinovați sau nevinovați, băăăi orfanule, d-aia te-a lăsat curva aia de mă-ta aici, că nu ești în stare să faci altceva decât să mănânci și să te caci pe tine, nenorocitule! Aceeași scenă aveai s-o regăsești, cu ușoare variații, în diferite etape ale vieții tale, de fiecare dată bruscându-ți memoria, agresând-o într-un mod tulburător, aproape fizic, un fel de coșmar din care nu reușești să te mai trezești, deși tu ești ăla care dormi iepurește, cu un ochi permanent lăsat deschis, ca și când ar apărea de undeva, dintr-un vis care parcă niciodată nu a avut loc, pe o banchiză a unui lac de câmpie, niciodată adânc și cu mâlul puțind a sulf, o barcă plutind în derivă și doi pescari chinuindu-se să scoată, cu ajutorul unei lansete fragile, un urs polar prins, de cerul gurii, cu un cârlig imens, ruginit, care îl face să sângereze de peste tot, din bot, pe nas, pe urechi, din ochi, pe cur, târșiindu-și papucii, mormăind în cele din urmă precum o îngrijitoare care nu are nici un chef, dar absolut nici un chef să-i schimbe pe toți pripașii aceia care iar s-au căcat pe ei. Ultima dată senzația asta copleșitoare de deja-vu ai avut-o într-o clădire parcă fără sfârșit, fără început, denumită Pavilionul B, cu coridoare semănând cu galeriile de mină, luminate, noaptea, de opaițe imaginare, numai că aici procesul era diferit, era cel în sens invers, ușile, tot albe, semănând tot cu niște portaluri uriașe, erau deschise brusc și date de perete de niște ființe lobotomizate, niște roboți echipați, toți în alb, cu bonete, tot albe, pe cap, reușeau cu greu să articuleze fraze care abia târziu, după ce plecau, le pricepeai sensul, trebuie să te-ntorc, cartofule, altfel faci escare, cartoful ăla părea încremenit de frică, o eternă catalepsie se prelingea pe toți pereții secției de neurologie, infirmiera, ajutată de brancardier, se apuca să-i rotească pe fiecare în parte, de cele mai multe ori pe burtă, vezi pe fișă de când nu s-a mai căcat ăsta, de trei zile, baga-mi-aș pula-n el, trebuie să-i facem o clismă, futu-i gura mă-sii de paralitic! Și era tot Știroiu sau un altul asemenea lui, cel pe care-l știai tu, din visele tale cele mai timpurii, mai fragede, dar de data aceasta nu mai plângea, cu sughițuri, când primea pumnii aceia direct în moalele capului, sudalmele, privea năuc, era tot el, un copil mare, bărbos, cărunt, care întreba din ochi de ce toți sunt supărați, în viața asta, pe el, ba că se cacă, ba că nu, când e bine să faci asta și când nu e bine, câte paliere are frica, până la urmă cine dracului să-i înțeleagă pe toți ceilalți și, în fond, ce pizda mă-șii tot vor de la el, aruncat în mizeria aia de spital, în mizeria aia de pat, învelit cu mizeria aia de pătură, taman el, care nu a fost niciodată om, ci un sac de cartofi, așa le spuneau infirmierele, e 11:00, fato, hai să-i întoarcem, până nu le putrezește carnea pe ei și până nu începe să miroasă, tot, a mortăciune, futu-i în gură! Îmi spuneai să-ți scriu. Numai ție. Mă gândesc că și asta e tot o formă de egoism, dar unul de o cochetărie contrară cutumelor, specifică tuturor femeilor care iubesc instinctiv, crezând, în mod absolut fals, că forma normală de dragoste e aceea când celălalt nu trebuie să aibă capacitate de exercițiu, reacționează numai la stimulii concepuți, de cele mai multe ori, în mod diabolic, de acestea, devine o ființă de laborator, un fel de hamster colorat în toate nuanțele de maro și-n toate nuanțele de oranj, se chircește în fața pericolului, atunci când frica este una patologică, apoi este luat în podul palmei, ridicat în aerul cald, devine un fluture cu aripile de un roșu sângeriu, zboară câțiva metri, prăbușindu-se printre resturile de grâu proaspăt treierat, în toate acele cioturi de plante, câtă vreme el însuși e tot o vietate vegetală, transformându-se într-o floare de mac, iar ființa asta de laborator nu are alt rol decât acela de a fi studiată, zi de zi, pas cu pas, pe măsură ce corpul îi este umplut cu substanțe de contrast, de stimuli dintre cei mai diverși, cei mai mulți de natură erogenă, convise că numai astfel îl pot controla pe deplin, îl pot păstra numai pentru ele, ca un secret teribil și care, dacă ar fi dezvăluit, lumea s-ar prăbuși precum un joc de lego, iar acest fapt nu e altceva decât un instinct matern deviant, o formă extremă de dragoste, în vreme ce el e o insectă păstrată în formol și ascunsă, printre rafturile dulapurilor de bucătărie, în pahare de unică folosință, între cutia cu condimente pentru ciorbă și între cea cu cafea solubilă, păstrată pentru musafiri. Cum te poți dezmetici dintr-un astfel de vis construit extrem de atent, cu migală, dar într-un mod greșit, câtă vreme o astfel de realitate nu poate transcede în realitatea imediată a celuilalt, iar modul tău de reacție este să refaci acea călătorie de fiecare într-o singură formă, de parcă ai levita, cu ajutorul unui computer tomograf care identifică frica, astfel te miști, traversând câmpia, apoi ținuturi mărginite de ușoare ridicături argiloase, totdeauna tămăduitoare, îți pot vindeca orice tip de rană, orice tip de psihoză, de la dragoste la ură și vicisitudine, acoperite cu mărăcinișuri pe care nici caprele sălbăticite nu le mai acceptă drept hrană, îți imaginezi că în acele dune sunt oameni trăind într-o formă de abrutizare perpetuă, fără vise, fără culori, un mod de existență lipsit de orice norme de constrângere și de o liniște care nu poate fi cuantificată câtă vreme nu-și pot conștientiza micul lor univers dezolant și gregar; îi vezi ițindu-se din mici crăpături de la baza acestora privind în tine și dincolo de tine, cel care alergi tot timpul de parcă ai fugi de toți ceilalți și de toate nimicurile lumii, de tot ceea ce te-a făcut, în cele din urmă, un lac mirosind puternic a sulf și pe fundul căruia stă ascuns un urs polar așteptănd să fie pescuit și ucis, în cele din urmă. Nu ai habar de ce îți trec prin cap toate acestea, cât timp, într-o căldură înceată, aproape leșinată, privești într-un punct care nu există decât în imaginația ta, pe o stradă pietonală, dintr-un oraș care există tot în imaginația ta, parcă te-a înstrăinat, nu-l mai recunoști, nu-ți mai aparține și nu-l mai înțelegi. Și cum te poți trezi dintr-un astfel de vis, unul care se continuă în ceea ce tu numești realitate, una de proximitate, când nu mai ai habar ce e adevărat și ce nu, ce e reverie și ce nu, ce e coșmar și ce nu, ce e închipuire și ce nu, la dracu, îți spui, câtă vreme iar te trezești într-un oraș care nu face altceva decât să te alieneze prin modul său atât de lipsit de empatie de a te primi, nu te-a așteptat vreodată, iar prezența ta nu e altceva decât o grefă nereușită. Din gară, traversezi un drum național, urci o coamă și-n față ți se deschide un parc de o formă pe care nu o poți nici măcar intui, fără maluri, fără cer, fără aer, o dună în care trăiești o abrutizare perpetuă, totdeauna mimând veselia, dincolo de el se ghicesc tiroliene spânzurate printre brazi argintii și paltini la fel de vechi precum păcatele capitale, vânzători ambulanți de vată de zahăr, de alviță, de limonadă, menestreli care au uitat versurile cântecelor, totdeauna de o tristețe sfâșietoare, rostogolindu-se pe pietrele cubice cu care sunt pavate străzile acelui orășel, totdeauna întortocheate, fără nici o noimă, pe care te plimbi fără țintă, cu Rilă-Rilă Iepurilă ținându-te de mână, printre alți oameni rămași împietriți și cu un ten de o culoare neversoimilă, nepământeană, urâtule, să nu-ți fie frică, voi fi totdeauna lângă tine, ca un fel de aură invizibilă, un fel de cremă protectoare, un înger care îți poate vindeca fobiile, îți tot repetă în vreme ce tu ai grijă să-ți fixezi repere din spațiul acela necunoscut și ostil, un colț de lume pe care-l fixezi în memorie, în aia afectivă, să ai cum face drumul înapoi în cazul în care totul nu se dovedește decât o rătăcire, o alterare a simțurilor, a realității, un coșmar nesfârșit, așa că lași în urma ta mici bucăți de pâine, din loc în loc, în dreptul unei stații de autobuz, sub balconul unei case unde a înflorit, pentru prima dată, o tufă de magnolii, în dreptul unei intersecții în care tu nu ai habar încotro să o apuci, e una a destinului și ăsta totdeauna e pus pe feste și pe harță, asta faceți, vă plimbați în neștire, într-o liniște atât de apăsătoare încât, atunci când vă sărutați, când și când, zgomotul făcut de atingerea buzelor, deși extrem de timid, pare un iureș, un cataclism în acea tăcere care aproape că vă copleșește. Și asta realizezi, peste ani: în viață, dragostea e doar un bonus, atât și nimic mai mult. Aceeași senzație de irealitate o ai și mai târziu, peste ani, înțelegi că ți s-a mai întâmplat asta, nu ai habar când, dar iar te trezești în acea gară, iar traversezi drumul acela național, fără să pricepi ce e cu tine și cât din exterior este doar o proiecție a nebuniei tale, a închipuirilor tale bolnave și extrem de molipsitoare, același parc mimând veselia, apoi mergând tot la stânga, trecând de stația de autobuz, de intersecția aia a destinului în care nu ai habar pe ce drum să o apuci, te trezești în fața unei ușițe și dincolo de ea, într-un spațiu ca un fel de dormitor, unde poți levita, încărcat de toate visele celorlalți, sunt mormane de cărți așteptând să fie scuturate de praf, atinse și iubite precum fetele pubere, cu trupul ca beldiile și cu o urmă scorojită de menstră pe chiloți, cărți scrise de autori încă nenăscuți, cărți nescrise ale unor autori morți demult, abia mirosul podelei, de motorină arsă, te șochează, făcându-te să pricepi că ai mai fost acolo, în locul acela, denumit Puterea Florilor, dar sub o altă configurare, una curgătoare, care putea lua forma tuturor spațiilor, Rilă-Rilă Iepurilă era tot cu tine, dar sub conturul unei alte femei, vorbea prin ea, cu gura ei ce te acoperea cu săruturi, prin felul ei de a te ține de mână, nu atât de strâns cât să te jeneze, nu atât de moale cât să nu te rătăcești, urâtule, parcă am mai fost aici, nu? Abia atunci ai înțeles că acel orășel nu există nici măcar în închipuirea ta și a nimănui altcuiva, era un element de decor dintr-un film mut, menestrelii, vânzătorii de drăcovenii, de eșarfe, de ilustrate, de apă îndulcită, trecătorii puțini și părând că merg fără o țintă anume erau toți, dar absolut toți manechine, biete obiecte neînsuflețite și colorate neverosimil, până ce tu însuți ai devenit, la un moment dat, tot un fel de manechin făcând parte din obiectele de inventar ale acelui spațiu care imita un alt spațiu în care cândva te-ai simțit extrem, dar extrem de împăcat nu numai cu toți ceilalți, ci și cu tine. Tu când mori, se arată, extrem de curios, Leucemie, dar nu atât de mult cât să nu pricepi că întrebarea nu are nimic amenințător în ea, ci reprezintă un simplu pretext pentru a intra în vorbă și a-ți cere o țigară, nu așteaptă să-i răspunzi deși tu te pregăteai să mimezi neștiința, să ridici din umeri, pula mea, nu atât de repede pe cât își doresc alții, că tot el continuă, sunt aici de două ierni și mai am de așteptat una singură, apoi mama îmi va face pomeni, așa mi-a promis, tu-i întinzi țigara, a dracu, se laudă de fiecare dată când vine să mă vadă, din ce în ce mai rar, ce pomeni o să-mi facă, va da fiecărui copil din jurul bisericii sau care bântuie prin cimitire, sub formă de stafii vorbitoare, sub formă de lumânări aprinse în bostani scobiți, biscuiți cu gem, ciocolate cu cremă de vanilie și bucăți de turtă dulce, mere d-alea care-mi plac mie, pistruiate, toate bunătățile lumii, dar numai după ce mor, iar eu i-am promis că o să fac asta cât mai repede, că parcă e dornică și i s-a urât să mă vadă așa, și-și arată brațul drept unde are pus perfuzorul, nu-l mai asculți, sunteți refugiați pe o casă a scărilor, te uiți în sus, nu vezi tavanul, te uiți în jos, nu vezi podeaua, stați amândoi suspendați în spațiul acela îngust și secret, nu ai habar cum reușești să faci asta, să te situezi totdeauna într-o zonă care nu-ți asigură nici un fel de protecție, folosit în mod uzual ca loc de băut cafeaua, de fumat, de scuipat și de plâns totdeauna pe interior, bate doar vântul și mișcă tablele de pe acoperișul Pavilionului B, zornăie toate ușile alea metalice care dau din holurile alea luminate de opaițe umane, spre scări, e nașpa dacă ne prind infirmierele, ne vor spune domnilor doctori și aștia sunt în stare să ne facă să murim mult mai repede, ceea ce nu e rău deloc, îți spun eu, care am mai murit de câteva ori, dar m-au trezit ăștia, după ce mi-au făcut epinefrină, tu eziți să-l întrerupi, nu mai simțeam nevoia să fumez, nici acum nu simt nevoia, dar te-am văzut pe-aici plimbându-te ca și când te-ai afla într-un oraș străin, care nu vrea să te primească, m-am gândit că dacă o să te întreb cât mai ai până mori, nu vei mai privi cu atâta înfrigurare în jur, ca și când ai aștepta, în fiecare clipă, să se producă sfârșitul lumii, stai liniștit, dacă mori, va veni totdeauna o altă primăvară de care tu nu vei avea habar și nimănui nu-i va păsa de asta, nu-l mai asculți, cauți în memorie fereastra din salonul tău care dă într-un fel de câmp, de zonă aridă, o amestecătură de mâl, zgură și nisip, de-acolo privești când și când, iar numai când se destramă negura, aia din afară și aia pe care o porți în permanență cu tine, ca un fel de armură protectoare, ca o aură, în zilele scurte de lumină și atât de năuce, ghicești siluetele a trei coșuri de fum, nu suficient de înalte, nu suficient de groase, doar simple păreri din realitatea celuilalt și despre care crezi că ție nu-ți apaține, tot aștepți să vezi ridicându-se un fum subțire din ele, la fel faci și noaptea, când nu reușești să dormi, te zvărcolești și simți că vorbești singur, privești și tot aștepți să vezi cum se înalță, prin ele, siluetele tuturor acelora care nu au mai avut ce să facă și nici de ce să suporte o astfel de lume. Tu când mori, te întrebi, din ce în ce mai rar și parcă cu un soi de indiferență care nu te mai contrariază, nu îți mai pasă, ești iar într-o librărie, dintr-un oraș străin și vindicativ, podeaua toată miroase a petrosin, a cărți nescrise, necitite, roase de toți șoarecii câmpiei care s-au transformat în hamsteri colorați în toate nuanțele de maro și în toate nuanțele de oranj, deveniți, ulteriori, maci blânzi absorbind lumina, toți de un roșu sângeriu, iar ea e în stânga ta, ținându-te de mână, o altă Rilă-Rilă Iepurilă, un fel de lanternă care-ți introduce substanțe de contrast în vena safenă mare, aprinzând toată întunecimea din coșmarul în care te trezești perpetuu și pe care unii au numit-o realitate, îți zâmbește și își face, în cele din urmă curaj, spunându-ți că nu are cum să păstreze acea parte din tine câtă vreme o simte străină, o grefă nereușită și nimic altceva, un accident, tu vezi acea parte din tine ieșind, sub forma unui abur, pentru ea e un alt raclaj, pe cele trei coșuri concomitent, din lateralul spitalului, toți știu că acolo este crematoriul, numai tu nu ai habar, pe-acolo se va ivi, în primăvara viitoare, și Leucemie, după ce va mai fuma o ultimă țigară, luată cu împrumut, stai la acea fereastră și spui nu suficient de încet, ca și când ea ar fi de față și nimeni altcineva, nici un fel de manechin cu tenul de un alb înspăimântător, nepământean, nici un fel de robot lobotomizat, mișcându-se printre saci de cartofi plini de escare, faci ce vrei, du-te-n gura mă-tii de curvă! Te uitai, mai ales dimineața, la ore mici, prin LOTA, era mai simplu de spus așa decât lunetă de ochire terestră și antiaeriană, transportoarele se aflau într-o anexă îngrădită situată în spatele dormitoarelor, și acestea prevăzute cu uși, câte una la fiecare capăt, un fel de portaluri prin care te puteai teleporta într-o lume pe care ai fi reușit s-o accepți, să te accepte, să o înțelegi și să te înțeleagă, în cele din urmă, dar mai ales să o admiți, în toate formele ei de manifestare, dar ajungeai la ele de fiecare dată sâmbăta, ca un fel de compensație a faptului că, de cele mai multe ori, ca orice t.r.-ist care se va libera mult mai devreme, trebuia să desfunzi grupurile sanitare de la parter, apa, de fapt tot un fel de mâzgă semănând cu haldele de steril, din zonele miniere, toxice, pentru exploatarea de suprafață a metalelor rare, băltea dincolo de rotulele picioarelor, un amestec, de-a valma, de urină, hârtie și căcat, iar tu, semănând cu un flamingo, călcai extrem de atent, ca și când n-ai fi vrut să-ți sperii prada, păreai un balerin pe poante executând un pas de deux cu un partener imaginar întruchipat de coada retezată a unei măturii, cu care tot încercai să desfunzi mățăraia aia care întruchipa tot sistemul de canalizare din toate dormitoarele de deasupra, așa te-a prins ofițerul, în timp ce făceai reverențe, de parcă ar fi urmat ca un public, la fel de imaginar, să te aplaude frenetic, a emis mai degrabă un fel de lătrătură, ce execuți aicea, soldat, iar tu, din reflex, ai răspus nimic altceva decât că servești patria, servești pe pizda mă-tii, a venit și replica lui, după care și-a văzut de treabă, iar astfel de întâmplări i le scriai lui Rilă-Rilă Iepurilă, în puținele pauze sau în momentele de după stingere, pe niște hârtiuțe nu mai mari decât o bancnotă cu o singură cifră, singura formă de comunicare pe care o aveai la îndemână și care nu-ți folosea la absolut nimic câtă vreme epistolele tale, din acea realitate a celuilalt, nu au fost expediate vreodată, din locul acela unde tot timpul era un ger cumplit, părea un lac glaciar, în mijlocul câmpiei, unde pescari din ce în ce mai uluiți aveau agățați, în niște cârlige mari, ruginite, precum cele din abatoarele părăsite, direct de bolta palatină, urși polari cu sângele șuroind în jurul botului, urletele lor, de spaimă și de surprindere, scorojeau tot aerul din jur, rarefiat și înfrigurat, oamenii păreau de tablă, băteai în ei și sunau a gol, mișcați, de o mână imaginară, după reguli neînțelese, pe o tablă cu pătrățele albe și negre, dispuse simetric, cerul nu se ridica niciodată mai sus de umeri, blocurile pe care le vedeai în depărtare păreau de jucărie, lumina era taciturnă, iar tu erai mai tot timpul nimic altceva decât exact ce erau toți ceilalți, un robot lobotomizat, fără aură, fără surâs, fără afect, la stânga, la dreapta, soldat, doar la orele mici ale dimineților de sâmbătă, când ajungeai la LOTA, te transfigurai preț de câteva momente, redeveneai om, roteai de manetele turelei și priveai, prin lunetă, orice fereastră luminată și care dădea un semn că dincolo de aceasta se află un crâmpei de viață, de mișcare, de fâlfâire, îți imaginai că dincolo de pereți, în spatele acelor ferestre luminate, sunt oameni care trăiesc într-un alt ritm, unul armonic, unul în care femeile miros a câmpuri întregi de lavandă, într-o normalitate pe care tu nu aveai să o descoperi vreodată, într-o stare firească a lucrurilor pe care tu nu vei reuși vreodată să o dobândești, e și asta un fel de deprindere, iar jocul acesta aveai să-l redescoperi, într-o stare de năuceală absolută, tot peste ani, într-un oraș mai vechi de când lumea și-n care toate străduțele se prăvăleau în valuri, cu care, în sfârșit, ai reușit, în cele din urmă, să găsești o cale de comunicare și de acceptare, când tot ea, Rilă-Rilă Iepurilă, luând chipul altei femei, o altă fantasmă din visele tale nesfârșite, vorbind prin gura ei și sărutându-te cu toate sărutările ei, ți-a spus că nu e nimic mai interesant decât să ghicești ce fel de oameni se află în spatele zidurilor, ce aspirații au și cât de înalte, ce respiră și dacă e suficientă iubire în jur cât să fie împărțită și acelora care au nevoie de ea, o invocă, de cele mai multe ori mecanic, fără să știe ceea ce tu ai înțeles cu mult timp înainte: în viață, dragostea e un bonus, atât și nimic mai mult.