Bizanț Boutique - 1

L-ai simțit încă de la intrare. Te-a izbit, ăsta e termenul corect. Imediat după asta te-ai așteptat să te oprească cineva, una dintre rude, să te întrebe: Băă, de ce sângerezi? De ce ai ochii vineți? Și de ce plângi? Dar tu nu faci asta, doar arunci o privire scurtă prin ușa bucătăriei, e pe hol, mai întâi este ușa unei debarale, acolo își ține el sculele, să nu intrați acolo, mă, vă atenționa în fiecare dimineață, că vă ia mama dracu, mistrii, canciocuri, vreo două tesle, ciocane, o toporișcă, o roabă, niște găleți cu fundul spart, toate metalice, câteva undițe de stuf, și pe astea le cunoști foarte bine, au numai firul și plutele, nu au cârlige, improvizai așa ceva din bolduri, fugeai pe canal și prindeai cărășei, la râmă roșie, le găseai răscolind prin bălegar, cizme de cauciuc, obiele, știi asta foarte bine, cât ai stat la el, câteva luni, ai râcâit prin toată casa, iar imediat după încăperea aia strâmtă, întunecată, este locul unde e sursa acelui miros pătrunzător, difuzat în fiecare ungher al apartamentului, e peste tot, sub pat, în haine, în paharele din vitrină, toate cu picior, stă pitit, din cauza lui, în casa aia nici mucegaiul nu creștea, deși pereții erau tot timpul umezi, de la ploaie, de la indiferență și teamă, miroase a gaz-metan, crezi că orice scânteie poate provoca o explozie în toată regula, poate pune la pământ blocul ăla, cartierul, întregul oraș, a untură râncedă, a cartofi prăjiți în atât de multă grăsime că, la un moment dat, se transformau într-o pastă, era momentul în care puneai deasupra câțiva căței de usturoi, era masa de prânz, mâncați așa, fără pâine, micul-dejun însemna apă fiartă, două lingurițe dintr-un praf dubios botezat cacao și cât mai mult zahăr, era suficient cât să ai și tu burta umflată, să te simți sătul, ieșeai afară și băteai mingea în fața blocului, deși picioarele le aveai în gips, de la rotule până la jumătatea femurului, alergai așa, erai șchiopul de la bloc, care n-are nici un loc, îți știai diagnosticul, tatăl tău nu-l putea pronunța, boala Lannelongue-Osgood-Schlatter, ți-a plăcut handbalul, te simțeai înalt, suplu, extrem de puternic, veneai din spate, dincolo de linia de 9 metri, un-doi-trei pași și salt, te puteai undui în aer, picioarele tale se duceau în stânga, restul corpului în dreapta, zidul din față devenea mic, îi vedeai pe ceilalți pitindu-se, pur și simplu, cu mâinile agitate în aerul dens, cum e în Aprilie, mingea pleca cu o forță uluitoare, se oprea în vinclul porții adverse, de bucurie schițai un zâmbet strâmb, bravo, Birtalan, dar acum nu mai puteai îndoi genunchii, la capătul fiecărei tibii, în partea superioară, aveai o umflătură osoasă, mai apăsai acolo când și când, până să ajungi pe la doctori, asta ca să vezi cum este să te strâmbi de durere, mersul îți devenise ciudat, pășeai lent, un picior, alt picior, fiecare pas îți smulgea o grimasă, nu aveai tu liniște, nu știai nici să urăști, așa a trecut primăvara aia cât ai stat la el, când și când răsfoiai într-o carte, singura pe care o aveai, ai luat-o de pe holul școlii, erau stive acolo, fusese săptămâna în care trebuia să aduceți de-acasă cât mai multă hârtie să fie dată la reciclat, 5 kilograme de fiecare, tu nu aveai de unde, singura hârtie din casă erau niște foi dintr-un ziar vechi, Sportul, îl cumpăra în fiecare zi de sâmbătă, erau folosite la împachetat șunca luată la pachet, pe șantiere, de tatăl tău, te-ai strecurat și ai furat cartea aia, Nicolai Ostrovski, Așa s-a călit oțelul, Editura Cartea Rusă, București, 1954, uite cum te-au năpădit amintirile încă de la intrare, cum îți fug prin interior, cum simți o furnicătură în capul pieptului, ca un fel de lipsă de aer, ca un fel de foame permanentă, cumplită, endemică, patologică, el e dincolo de ușa care dă în sufragerie, stă în mijlocul camerei, e pe masă, îl privești o secundă, ultima oară a fost la tine în oraș, într-un fel de călătorie de rămas-bun, a vrut să-ți vadă copilul, a găsit adresa până la urmă, ai aflat asta când a venit mama acestuia, în ziua de leafă, să-ți ceară bani, și eu cu ce-l cresc, nenorocitule, mă, a fost tac-tu pe la mine, a zis că băiatul îi seamănă lui, i-a dat și o monedă, cică să-i iau un pachet de biscuiți, apoi a plecat râzând, e țeapăn, are gura deschisă, i se văd dinții din față, rupți la jumătate, abia îl recunoști, pomeții sunt extrem de pronunțați, nu mai are carne pe el, una dintre surori se bucură când te vede, râde de tine, mă, uite-l pe tac-to, Dop-în-Gât, cancerul i-a mâncat laringele, îi face semn văduvei, de fapt a nu știu câta soție, voi îi spuneți Ciocănitoarea Woody, hai, fă, plângi, să te auză și Marian cât de mult suferi și cât rău îți pare că a murit. Și aia plânge de se scurge varul de pe pereți. Crezi că va pica la pământ dintr-o clipă în alta. O aștepți să-și rupă hainele, de fapt o rochie, o ghicești îmbâcsită, neagră, lucioasă de la atâta purtat, plânge de ți se sfâșie inima, un moșulache o apucă de talie, habar nu ai cine e, tu îi vezi doar basca, tot sora aia guralivă îți spune ce e cu el pe-acolo, e amantul ei, o fute de vreo 3 ani, dă-o-n pula mea! O privești, nu-i răspunzi, dai din mână a lehamite, e mai mare decât tine dar nu o suporți, s-a măritat la 15 ani, înainte de asta a fugit de la casa de copii, a rămas gravidă și a vrut să scape de sarcină, s-a dus la o babă, într-un sat din mijlocul câmpiei, la Drajna Nouă, aia a înroșit pe foc niște andrele, le-a tot împins, dar degeaba, a născut până la urmă, copilul avea piciorele înțepate din loc în loc, în tălpi, în gambe, în pulpe, nu a putut merge niciodată, așa a născut un băiat extrem de tăcut, că prea mult a plâns în burtă mă-sii. De ciudă. De durere. De ură. Așa te-ai născut și tu, tot extrem de tăcut, ai uitat și cum este să plângi, ai făcut asta în urmă cu câțiva ani, după ce te-ai dus să-ți vezi mama, te-ai suit în tren și, până să pornească, ți-ai aprins o țigară, Snagov cu filtru, erai în ultimul an de liceu, nu mai știi dacă de la emoție, de la nemâncare, de la privarea de somn, de la duhoarea vagonului, devenit veceu pentru navetiștii fugiți cu foamea-n gât de la sate spre orașul de pe linia fluviului, de la ritmicitatea cu care te lovea în urechi zgomotul roților, tac-tac-tac, pe linia aia care duce în nord, în pustietate, fier pe fier, ți s-a făcut rău, ai vomitat numai fiere și ură, direct pe fereastră, ai vomat și pe restul de drum pe care l-ai făcut de la gară până spre margine, pe unde începeau câmpurile de știr, de ciulini și de mătrăgună, din boabele ei gustai când și când, ziceai că-s afine, maică-ta se lua cu mâinile de păr, mă, ce-ai făcut, săriți, oameni buni, că ăsta vrea să mă bage în pământ, fugea cu tine în poală până la dispensar, pe tot drumul te simțeai amorțit, doctorița o punea pe asistentă să îți bage un deget pe gât, te gâdila pe beregată, făceai același lucru, vomitai până scuipai din tine toată ura, grămezi întregi de ură, mormane întregi, stive, după care simțeai că nu mai ai nimic care să fie al tău, numai al tău, erai gol pe dinauntru, erai gol pe dinafară, ți-ai zis să o vezi, o știai acasă, nu te-a șocat nimic, aria nu mai avea gard, era tot un fel de câmp, doar că în mijloc se ghicea o grămadă de lut, niciodată nu ai aflat când anume s-a prăvălit casa aia, deasupra grămezii erau două table sprijinite una de alta, ca un fel de adăpost pentru câini, mama ta era acolo, bolborosea, ai reușit să înțelegi, nu există Dumnezeu, nu există Dumnezeu, părul îl avea tot în coadă, cum îl știai, doar că de data asta avea în el scaieți, era plin, nu ai știut cum să te apropii de ea, a venit Diavolul, a venit Diavolul, începutul ăla de vară era ftizic, urla de se auzea în jumătate de sat, ai găsit un băț și l-ai băgat în cușca aia de animal rănit, de animal bolnav, de animal turbat, nu ai putut să o scoți afară, în cele din urmă te-ai strecurat tu înăuntru, târâș, tu, Diavolul, te-ai întins lângă ea și ai luat-o în brațe, ai stat așa mult timp, ea tremura, abia îi ghiceai ochii, taci, mămico, eu sunt, i-ai mângâiat părul până când acesta s-a topit sub palmele tale. La numai o săptămână, la liceu, când te pregăteai de balul de absolvire, când îți spuneai că Al, fata cu palmele precum hârtia mototolită, fata care te lăsa să o săruți și să-i muști lobul urechii, va dansa cu tine, v-ați pomenit în clasă cu o echipă medicală, vă punea să vă ridicați cămașa, să vă vadă burta, apoi erați căutați în cap, la tine a scos asistenta aia cotrobăitoare prin firele de păr o exclamație, uite, dragă ăsta are păduchi, instantaneu ai știut de unde îi ai, a fost ultimul dar făcut de mama ta, înainte să fie dusă într-un spital de boli psihice, avea să moară acolo, răpusă de pneumonie, nu atunci ai plâns, nu avea de ce să-ți fie rușine, erai bucuros că ai reușit să o îmbrățișezi preț de câteva clipe, asta aveai în memorie, imaginea asta plină de lumină, deși ea nu știa că asta vrei să faci, să o protejezi o fărâmă de timp, cât intervalul dintre două bătăi de inimă, tic-tac, nu există Dumnezeu, la bal te-ai dus, ți-ai luat inima în dinți, acolo ai observat că toți ceilalți colegi aveau cravată, costum și pantofi, ploua în seara aia, ploua molcom, tu erai în cămașă, într-o pereche de pantaloni de stofă, culoarea cafelei cu lapte, pe drum te-ai oprit în dreptul unui cais, dintr-o curte, ai smuls câteva din fructele alea necoapte, acre, îngrozitor de acre, ai mâncat câteva, aveai șosete albe și espadrile, ai observat într-un târziu noroiul de pe ele, te-ai uitat spre tălpi, șosetele aveau culoarea schimbată, era un fel de pâclă, un fel de melancolie, un fel de amărăciune, atunci ai realizat că nu poți rămâne mai departe, ai plecat pur și simplu, te-ai plimbat ore întregi prin ploaia aia căzută prin ciur, atunci ai plâns, dar de ciudă, nu ai dansat cu ea, nu i-ai spus nimic din tot ce aveai de gând să îi șoptești, te iubesc, copilule bun, atât de mult te iubesc...