Oameni și iepuri

Îți propui să scrii, cu mâna pe ceas, ten minute. Este 13:52. Și numeri: un mort, un mort, un mort. Procurorii au declarat doar trei. Și faci un bilanț, pe repede-înainte. Cazul a explodat sâmbătă. Locul? Un sat de câmpie, cândva nod de cale ferată. Tot cândva, de la o fereastră cu gratii, priveai triajul și cocoașa de deal unde se legau vagoanele de marfă. Cum spui tu: își legau sufletele. Dacă aveai în mână și o bucată de zahăr-candel, se chema că ești un copil fericit. Și tot pe repede-înainte: un sat, un sat, un sat. Zeci de oameni cărați pe la spitale. Au început să se rărească doar de câteva zile. Alții și-au luat catrafusele, de pe lumea asta, încă din urmă cu două luni. Iar polițiștii acum s-au prins că e o intoxicare în masă. Derulată în mod constant. Adrenalină, nene, adrenalină! Ți se umflă vena, îți spune Ia, cu i lung, un fel de Iia. Abia aștepți să ajungi acasă și să bați în tastele PC-ului tău, Lenovo. Ai stat cu ochii pe ceasul afișat de telefonul tău Nokia X1, un fel de dinozaur al telefoanelor mobile. În fața ta, la coadă, 8 persoane. Un singur ghișeu deschis. Oficianta, adipoasă, o chinuie tiroida, respiră greu, tastează și mai greu. Să pleci, să nu pleci?! Alte trei oficiante își fac de lucru. Una leagă niște plicuri. Alta își dă cu cremă. Să-ți dai cu Hemorzon, fă, îți vine să-i scuipi. Facturi la Distrigaz. Cel ce plătește numără de două ori restul, bate bancnotele de ghișeu, le împăturește, niște mărunțiș, în fața ta un nenișor trimite mandat poștal printr-un sătuc din Suceava, Vicovu de Sus, el spune Vicocu, doamnă, aia tastează, abia tastează, poate o să și fete între timp, îi ia banii, se uită pe mandat, domnule, ați greșit. Cum așa?! Păi ai scris destinatarul la expeditor și invers. Cine dracu să priceapă, ăla?! Într-un final, ajungi față în față cu oficianta. Îi întinzi cuponul, ai un plic venit prin Prioripost, aia se apucă să scotocească prin cele de format A5, doamnă, vedeți că e un plic A4, aa, de ce nu spuneți așa, de-al dracului, smulgi plicul, o întrebi de ce nu se mai deschide un ghișeu când e atâta lume la coadă, nu mai asculți ce bâiguie, marș, fă! În plic, Dominican Selection, Balmoral Since 1989, țigări de foi, venite de pe lumea cealaltă. Sau, cum spui tu, dintr-o altă realitate. A ei. Mesaj: Ești un fel de Eros Ramazzotti (el scrie cu un singur z), un Claiderman (Clayderman!) al poeziei dunărene, dar cu multe Artificii (cu a mare) kalașhnikov (cu c și fără h etc.) spre eternitate, puritate proprie deșănțată la superlativ... Era să-ți stea părul pe moațe! Mesajul e de la Nespălatul. În gură are o adevărată carieră de calcar. Poate asigura necesarul României pe următorii 10 ani. Poet, spune el, doctorul certifică altceva: schizofrenie. Se tunde la aceeași frizeriță, tu îi spui simplu, Frizerița, asta se plânge că doar ce a divorțat. O vară de-a ei a turnat-o masculului că stă noaptea pe site-urile de socializare și că agață bărbați. Ãla, normal, a luat foc. Iar ea are fața lungă. Și plină de pistrui. Nu te atrage. Îți explică. A dracu, ea vorbește?! Lucrează la un restaurant, îți spune numele, e rău famat, ea vorbește, care pleacă cu clienții și le face sex oral, apoi vine și servește la mese cu muia-n păr? Tunde și-i merge gura. E revoltată. Și bărbații ăștia o fac pe proștii. Te invită la un ceai. Fă, mergi cu mine la un ceai? De ce să mă invite la un ceai când ei nu vor altceva decât pizdă? Ce, nu e așa?! Vrea s-o aprobi, așa că dai afirmativ din cap, dar cu grijă să nu-ți facă ditamai cărarea pe creștetul capului, mașina de tuns bâzâie, Frizerița bâzâie și ea. E tânără, e supărată că până și vecinul de spațiu comercial a aflat că ăla a băgat divorț. Cică e bodyguard, pe nou. Paznic, pe vechi. Am ajuns țară de paznici. Iar vecinul e un croitor bătrân, specializat în tivit fuste. Și-i place să bârfească. Frizerița se învârte în jurul tău, îți aranjează perciunii, tu stai cu mâinile-n poală, nu vrei s-o atingi când se împinge pe lângă mânerele scaunului. Și-ți murmuri: păcat că-i proastă... Ești certat cu Ia. Exact, cu i lung. De două zile. Ți-a spus că pleacă, seara, cu 8, așa-i spui tu, deși la fel de bine-l poți numi Misionarul. 8 o iubește, ea nu. El e clar că trece prin criza vârstei a doua. Midlife crisis. Ai trecut și tu prin asta. Te-ai vindecat. Și ce vrei să fac, ți se lamentează, când și când. După un timp, o întrebi unde a fost, 8 n-a vrut să-i spună unde o duce, ea îți răspunde repezit: De ce vrei să știi asta? Insiști. Îți răspunde la fel. Mi-ai spus că pleci cu 8, acum e firesc să fiu curios să știu unde te-a dus. O țineți un timp în felul ăsta. Până izbucnește: De ce vrei să știi unde am fost să facem dragoste?! Contabilizezi: cu 8, Ia, cu i lung, face dragoste. În schimb, tu și cu ea din cealaltă realitate, vi-o trageți. Așa spune Ia. Ultima oară ați fost la Venezia. A very stylish and elegant executive hotel, which provides the independent traveler with maximum comfort. Ați mâncat, pe fugă, câte un sandwich cu carne de vită, la Subway, după care ați fugit în cameră. Cu ochii sticloși. De la ger. Sau de la nerăbdare. Înainte, ai avut grijă să cumperi gel de duș, Nivea, suc Orange Juice Concentrate, Raffaello (tot îți spune, hei, vreau Raffaello, îmi iei Raffaello?), apă carbogazoasă, perii și pastă de dinți, rahat turcesc, Hacizade, Turkish which provides the, rose and lemon. Ați dormit puțin. Extrem de puțin. La un moment dat, te-a trezit: Hei, sforăi! Te duci în baia îngustă, stai și fumezi acolo, sorbi dintr-o zeamă cu gust de cafea, o lași să se liniștească, arunci ocheade prin ușa întredeschisă, ea doarme de-a curmezișul. Cum spui tu: e un cocon în cearșafuri. Aseară, ai adormit repede. Te-ai uitat la televizor, de fapt mai mult ai ascultat, asta până când, pur și simplu, te-a luat somnul. Niște unii vorbeau despre Muc cel Mic, care urmează să vină neapărat anul ăsta. Și estimau ăia: Va avea între 6,4 și 7,8 maxim, pe scara Richter. Ai mai prins un Muc cel Mic, în '77, aveai aproape 8 ani, tot așa, erai adormit la ora aia, a fost undeva după 21:00, vinerea. Ai tăi se uitau la film, Dulce și amar, producție bulgărească. Și se purtau de parcă anterior nu se întâmplase absolut nimic. Tatăl avea, totuși, o față de vinovat etern. Cu două zile în urmă, fusese program de apă caldă. Iar verișoara ta, Lina, venită la voi, la oraș, a avut chef să se bălăcească în cadă. Și ți-o amintești: puțin plină, cu 6 ani mai mare ca tine, față rotundă, pulpe groase și degete ferme, puteau curăța un știulete de porumb uscat cât ai bate din palme. Iar el băuse vin, vin de masă, Perla, 12,5 lei sticla, te-a luat de ciuf, mergi fuguța și ia două sticle, a băut ce-a băut, ați rămas doar voi în casă, Lina era în cadă, se auzea apa curgând, stăteai sub masă și-ți făceai temele, Ana are mere, apoi a început tărăboiul, ai auzit strigăte din baie, te-ai dus repede să vezi ce se întâmplă, Lina țipa, unchiule, ce vrei să faci? Unchiul, adică tata, avea pantalonii în vine, vara tremura toată, sărise din cadă, avea sfârcurile negre, avea un smoc de păr între picioare, tot negru, cârlionțat, plângea, a reușit să-l împingă, s-a dezechilibrat și s-a prăvălit peste chiuvetă, Lina a ieșit pe hol, despuiată, te-ai tot uitat la ea, de ce dracului are păr între picioare? Și de ce nu are puță?! Și de ce țipă?! Citești în Biblie, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, București - 2005, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Luca 3 - Și Iisus însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,..., fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, Fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Casa noastră e cea mai frumoasă dintre toate. Are candelabre și seamănă cu un palat. În ea se ascund iepurii, atunci când vor să moară. E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă că trebuie să se aprindă câmpia și să vină și păsările, să te ia la ele, definitiv. Numai așa poți zbura: când sufletul îți este purtat în spate, de păsări. Sufletul e un fel de abur, care-ți crește în burtă. Cu cât ai burta mai umflată, cu atât înseamnă că și sufletul vrea să iasă și să zboare mai repede. Nimeni nu știe unde pleacă păsările, atunci când pleacă. Cică în țările calde. Iar țările calde sunt dincolo de oceane. La ele poți ajunge doar cu racheta. Casa are două odăi. În prima dormim noi, băieții. Patul e în dreptul ferestrei și, printre giurgiuvele, când somnul stă tot cuibărit, ca un câine de arie la amiază, poți vedea gârla, undeva în dreapta, dincolo de triajul vechi. Prin triaj, trec trenuri. Dacă te calcă trenul, nu e ca și când ai cădea din liliac. Din liliac, atunci când cazi, îți julești genunchii. Și coatele. Până vine toamna, semnele se fac tot mai mici și, în cele din urmă, dispar. Trenul ăsta e un balaur uriaș. E tot un fel de sat, dar pe roți. Are vagoane, ca niște case lipite unele de altele. Casele astea mici au ferestre prin care nu poți vedea decât fețe care zâmbesc tot timpul. Sunt fețe de sinucigași. Trenul se plimbă pe unde vrea nenea ceferistul. Dacă nenea ceferistul vrea să te plimbe pe Lună, el doar dă un semnal, cu un steguleț roșu. Atunci se pune în mișcare capul balaurului, care e negru și pufăie pe nas un fum gros, precum focurile de Urlalia. Trenul poate pleca în Lună. Sau în America, unde trăiesc americanii și de unde vin capitaliștii, care sunt niște porci. Mai poți pleca și la nemți. Nemții ăștia sunt niște gunoaie, care au vrut să stăpânească lumea. Cum ar veni, ar fi vrut să fie șefi peste gârlă și să le cerem lor voie dacă vrem să ne bălăcim. Deși e un palat uriaș, casa noastră e făcută din tule. La fel au și iepurii case, tot din tule. Când intră tata, trebuie să se aplece, altfel ar putea sălta tavanul cu capul. El așa spune, că poate fugi cu tavanul în cap, dacă se forțează puțin. Iar noi am rămâne fără acoperiș. Și-ar însemna că am putea vedea cerul direct de lângă plită. Doar ai sălta privirea și gata, s-ar vedea norii, stelele și toată negura nopții. Ai putea zări și sufletele morților, când sunt luate de păsări. Iarna, aici ne jucăm: lângă plită. E mai cald și, când lumina este la fel de transparentă ca un pui de vrabie abia ieșit din ou, începe să miroasă a ciocălăi. Focul de ciocălăi nu e ca ăla de tezec. E iute și face ca apa pentru mămăligă să fiarbă mai repede. Iar mămăliga e bună. E cleioasă și are gust de pământ. Numai așa te poți sătura, mâncând mămăligă cu gust de pământ. Căci pământul este cel care ne satură pe toți. Tot el e cel care ne rabdă. Așa spune și mama. Așa a citit ea în Biblie. Așa spune și pastorul și tot la fel spun toți ceilalți oameni, atunci când se duc la adunare. La adunare mă duc și eu. Se ține sâmbăta, într-o altă casă, care are numai o singură cameră, dar care e mare cât o bostănărie. Aici, mama cântă. Și se roagă la Isus. Lui îi mulțumește pentru tot ceea ce are: pentru casă, pentru copii, pentru mămăligă. Dar și pentru cartofi, atunci când avem. Când nu avem cartofi, mama nu-i mai mulțumește lui Isus. Îi mulțumește, în schimb, Vetuței, care e mătușa noastră. Da, Vetuțo, nu mai aveam ce să le pun în oala, mulțumesc, așa spune mama. Iar cartofii sunt buni. Cei mai buni. Cartofii vin și ei din patria cartofilor. Patria asta e și ea departe; de-acolo vin oameni înalți și albaștri, cu saci întregi de cartofi. Îi dau la schimb pe porumb. Așa se face: un sac de cartofi la un sac de porumb. Noi avem mult porumb, în vreme ce ei au mulți cartofi. Lor le place porumbul de la noi căci, cum v-am mai spus, acesta are gust de pământ și numai așa te poți sătura. Când îți este cel mai foame, poți lua, în joacă, vreo două-trei bucățele de pământ, pe care să le mesteci. Apoi trebuie să scuipi neapărat, altfel pământul se amestecă cu scuipatul și devine tule. Și dacă înghiți tule, ușor-ușor, în burtă îți poate crește o casă. Casa din burtă nu e bună, căci nu-i poți pune acoperiș. Dacă nu ai acoperiș la casă, atunci când dormi pot veni păsările și-ți pot răpi sufletul. Cum ar veni, ai putea să mori definitiv. Te luminezi: Adam a cunoscut iarăși pe Eva, femeia sa, și ea, zămislind, a născut un fiu și i-a pus numele Set, pentru că și-a zis: Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain. Biblia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, nedatată: Adam s'a împreunat iarăș cu nevastă-sa; ea a născut un fiu, și i-a pus numele Set; "căci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain". Esența e aceeași. Și te duci la Sfânta Evanghelie după Luca, pur și simplu. Citești acolo că, pe locul denumit Căpățânii, Iisus a fost însoțit, printre altele, de trei femei: Maria Magdalena, Ioana și Maria lui Iacov. "Și era acum ca la ceasul al șaselea, și întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea". Îți imaginezi un tablou: Iisus, în plin supliciu, bătut în cuie pătrățoase, vechi, ruginite, cu coroana de spini pe cap, un INRI pe o tăbliță deasupra și pe Maria Magdalena făcându-i sex oral. Eli, Eli, lama sabachthani? Iadul te mănâncă! Te gândești că-ți batjocorești credința cum și alții batjocoresc credința altora. Și sunt împușcați pentru asta. Mama ta nu te-ar fi împușcat. S-ar fi mâhnit. Ceea ce ar fi fost cu mult mai rău. - Ia, ce îți dorești de ziua ta? - O inimă. E clar, iar are tensiune. Nespălatul te roagă să-l ajuți, mâine, cu o mașină. Se duce să-și ia ajutoarele primite de persoanele defavorizate. Ulei, x litri, făină, x kilograme, macaroane, biscuiți, paste, conserve de carne. Și altele. Nu le poate căra până acasă. Adică la camera lui de nefamiliști, transformată într-o garsonieră confort 3. Sau 4. Ai stat și tu în ceva asemănător. Hol de 1 metru pătrat, o baie, adică grup sanitar și chiuvetă cu apă care curentează, o cameră de 7 metri pătrați. Încă nu ai uitat ce înseamnă să-ți fie foame. Nemâncat, cel mai mult ai stat câteva zile. În cele din urmă, te-ai dus pe prival și-ai prins doi pești. Doi carași ca palma. I-ai înfulecat cu tot cu oase. Îl mai suni și tu din când în când. Ceva de genul de Paște și de Crăciun. Atunci îi duci vin, Motonel, un lichid de o culoare îndoielnică, ambalat la PET, polietilenă tereftalat, oase garf, de cele mai multe ori afumate, orez și pâine. El te invită, așa spune, în casă. Refuzi de fiecare dată. Dacă el pute ca o hazna, la el în casă nu are cum să miroasă a apă de trandafiri. Ai mai fost în case sărăcăcioase. Ai dat peste una tot într-un sătuc uitat de lume. Prima odaie, vorba vine odaie, ceva construit din cartoane, din prelate electorale, ți s-a spus că e bucătăria. Un aragaz, câteva oale, un pătuț. Acolo dormeau, spunea mama, băieții. Adică doi mucoși. Cel mare merge la școală, clasa a III-a. Blond, pistruiat, cu șosete din praf. Ha! Îl cunoști atât de bine! În cealaltă odaie, tot mică, tot întunecată, abia încap un pat, un televizor conectat la o antenă satelit și un dulăpior plin cu boarfe. Numeri: un copil, un copil, alt copil. Sunt șase. Fetele dorm cu părinții. Deci, în patul ăla, cu arcurile sărite, se înghesuie patru copii și doi adulți. Ea e casnică, el e cioban. Până să-ți faci curaj să pătrunzi în ceea ce femeia aia-i spune casă, o guralivă, cu mâinile în șolduri, îți urlă de peste un gard: Băăă, nu intra! Te umpli de păduchi! Dai roată prin sat și te oprești la școală. Asta ți-a rămas în minte, ce au scris copiii pe un perete: Ardei umplut cu întuneric. Îi întrebi ce au mâncat de prânz. Cartofi prăjiți. Cu carne. Tocană de cartofi. Cu carne. Ciorbă de legume. Cu carne. Și-l crezi pe Nespălat când ți se plânge că nu a mâncat de zile întregi. Și că știe ce are să facă. Se duce la spital, poate se îndură careva să-i facă o perfuzie. - Și ce zici că avem la cină?! - Ceva extrem de bun! - Ce?! - Glucoză. - Câtă? - Două flacoane. Tot în sătucul ăla uitat de lume ai ajuns, cândva, și pe la miezul nopții, în același timp cu procurorul. Știi că se făcuse vinul. Încă mai puteai merge în cămașă cu mânecă scurtă și în bermude și papuci. Până acolo, ai privit prin parbriz cum se însera. Și cum ardea câmpia, din loc în loc. Că nu mai stă nimeni să adune paie. E o cheltuială inutilă. Cel mai simplu e să pui foc la aria unde ai treierat grâul sau de unde ai adunat porumbul. Ai ajuns greu. Ea încă zâmbea din fereastră, ca o gutuie. De fapt, numai capul ei. Restul corpului era la câțiva metri, prăbușit pe podea. În întunericul ăla ireal, ai redescoperit stelele. Ai privit în sus, iar ele erau acolo. Mari. Ude. Pulsau. Ți-ai spus că printre ele e și Dumnezeu. Un mic punct. Un mic cap zâmbind de la o fereastră. Ca o gutuie. Oamenii au nevoie de Dumnezeu pentru că: 1. fără el devin anxioși; 2. au nevoie de un complice; 3. trebuie să fie cineva vinovat. Așa a vrut Dumnezeu! Șofer 2. - Șefule, orașul ăsta e de căcat. Unde dracu sunt oamenii? Te uiți pe străzi, din goana mașinii. Cenușiu, cenușiu, cenușiu. Nu e cer. E o pâclă. Apăsătoare. Și-așa e: nu sunt oameni. Nici umbre. Primești date de la instituția care se ocupă cu protecția copilului. Anul trecut, aici, s-au cumpărat 121 de teste de sarcină. Contribuabilii au scăpat ieftin: dacă se achiziționau prezervative?! Și de ce nu-i învață pe adolescenți metoda coitului întrerupt? Sau a calendarului? Tot aici ai prins o poveste ciudată. O fată, luată de asistentul maternal de la câteva luni de la naștere, la sfârșitul lunii trebuie dată altcuiva în plasament. Fata, între timp, s-a făcut adolescentă. Motivul e unul cât se poate de cinic: asistentul maternal, de care copilul s-a atașat emoțional, a ieșit la pensie. A împlinit vârsta legală, așa că trebuie să iasă din sistem pentru a face loc altor asistenți maternali mai tineri. Cum ar veni, fata respectivă poate fi plasată oricui, important e ca ăla să nu fie ieșit la pensie. Că și fata aia e un fel de unealtă, poate fi dată de la o generație la alta, în funcție de cine rămâne salariat. Te-ai dus să vorbești cu fata. I-ai cerut să-și ridice mânecile. Nu avea urme de tăieturi. Nu-ți mai dai seama de ce aveai în cap faptul că a încercat să se sinucidă. Telefoane. Drumuri. Ai ajuns la tutore, adică la directoarea care crede că protejează copiii abandonați. Doamnă, aveți o atitudine greu de înțeles. Mă mâhniți. A dat din umeri. Ai fi vrut să-i spui altceva: Pe lumea asta, oamenii mai și îmbătrânesc. În 16 ani, unii îmbătrânesc berechet! Că așa sunt oamenii, cretino! Se nasc, copilăresc, învață alfabetul, devin adolescenți, tineri, maturi, fac copii, cresc copii, ajung la vârsta a doua, îmbătrânesc și mor, în pula mea, în cele din urmă! Nu reușești să-ți amintești ce ți-a cerut Dia: Să nu te... Să nu te ce?! Asta nu reușești să-ți amintești. Au trecut câțiva ani de atunci. A folosit un termen din dicționarul urban, unul ciudat, nu înțelegi de ce nu l-ai reținut. Știi că înseamnă să nu te transformi în ceva comun, într-un individ ca toți ceilalți, anost, cu o privire de om viclean, care nu are nimic, dar absolut nimic de spus. De transmis. Te gândești că vorbești cel mai mult mai ales atunci când taci. Tot așa: nu reușești să-ți amintești numele unei plante perene, care crește peste tot prin câmpie. Nu e golomăț, scai tătăresc nici atât, nu e măcriș, nu e pălămidă, nu e știr, nu e căpriță. Crește mică, atât cât să poată ascunde o vrabie, cu frunze în formă de limbă de gușter. Face semințe albicioase, apoi verzui, prin iulie, cafenii puțin mai târziu. Când erau verzui, le adunai în pumn. Erau cât o boabă de piper. Una, una, una. Până făceai de-o îmbucătură. Apoi mestecai cu furie. Sora ta cea mare aduna și ea. Mai vrei? Mai vreau! Acelor semințe le spuneați pâinici. Și mâncai multe. O groază de pâinici. În loc de pâine. Mama știe cel mai bine să spele. Vinerea spală. Adună cămășile tatei, pledurile, nădragii, fețele de pernă și perdelele. Perdele nu avem decât două, câte una la fiecare fereastră. Prin ferestre poți vedea aerul. Iar aerul e la fel de bun ca pământul. Însă nu-l poți vedea decât dimineața, fie între giurgiuvele, fie cum se ridică din malurile gârlei. Cum ar veni, pământul este cel care respiră. Din ferestre și din gârle. Apoi, dacă nu știți, pământul respiră și din fântâni. Cu cât fântâna e mai adâncă, așa respiră și pământul mai greoi. Îi poți auzi șuieratul până departe, cam prin dreptul triajului. Parcă e un moș de o mie de ani pământul ăsta: respiră greu și, câteodată, tușește. Sau horcăie. Când tușește pământul, se dilată ferestrele, gârla dă pe margini, fântânile încep să bolborosească. Fără aer e la fel ca și cum te-ar lua păsările. Mama spală întâi albiturile, așa le spune, adică fețele de pernă. Cămășile tatei, în schimb, sunt colorate. Una e galbenă, parcă a dat în spic, în vreme ce ailaltă e ca un ochi de vrăjitoare sau ca iarba, când năvălesc greierii. Le clăbucește cu săpun de casă, după care le freacă bine-bine, până le iese sufletul. Spală într-o albie pe care o pune pe prispă. Căci așa e casa noastră. E un palat uriaș, dar care are prispă dată cu var. Și casa are suflet, așa cum au și rufele. Numai că sufletul casei e purtat de un șarpe, în vreme ce sufletul rufelor îl știe doar vântul. Dacă mama spală, asta înseamnă că noi trebuie să fim cuminți. Adică să stăm sub liliac și să numărăm petalele florilor. Căci eu știu să număr: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Cine găsește o floare de liliac cu trei petale, asta înseamnă c-o să aibă noroc și că e foarte cuminte. Norocul ăsta e ca o boală: unii îl au, alții nu. El crește în frunte și poate fi văzut de ceilalți oameni. Mătușa mea, Vetuța, știe cel mai bine cine are noroc. Eu nu o să am, așa mi-a spus, cică sunt încăpățânat. În schimb, mama a avut noroc. Of, Getuțo, ce noroc ai avut și tu! După ce spală rufele, urmăm noi la îmbăiat. Întâi este săpunit fratele meu mai mic, Mihăiță. Lui îi e frică de apă, așa că urlă cât poate. Dar nu poate scăpa din mâinile mamei. Cel mai rău este atunci când mama te spală pe cap: clăbucul îți intră în ochi. Dacă îți intră în ochi, te ustură și rămâi orb tot restul zilei. Dar eu știu că trebuie să strângi tare din pleoape. Tare de tot, până când fața ți se încrețește și începe să te înțepe, ca un ciulin. Pe Mihăiță, mama îl spală cel mai bine la cur, căci pe-acolo iese mizeria de care sufletul nu are nevoie. În fiecare zi, sufletul începe să te doară în burtă, iar asta înseamnă că vrea să rămână curat. Cine mestecă pâine în vreme ce sufletul se curăță, înseamnă că mănâncă viermi. Când mama spală, tata nu e acasă. E pe la unchi și vorbesc amândoi de toți ceilalți care au avut noroc. Și sunt mulți care au avut noroc: au acasă găini, rațe și porci. Le țin într-un coteț și, câteodată, stau de vorbă cu animalele. Sau le numără, mai ales dimineața, de teamă să nu fie furate de hoți: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Tata și unchiul fură găini. Ei spun, însă, că fac fapte bune și că nu-l mânie pe Dumnezeu, căci și omul ăla din ceruri vede că a împărțit prost norocul. Adică ăla de ce să aibă și noi nu? Le fut morții-n cur! După ce ne spală, mama ne așază părul cu pieptenul de păduchi. Pieptenul ăsta are dinți lungi-lungi, e alb și e făcut din oasele morților. Păduchii sunt niște gândăcei care îți cresc din cap, de foame. Cu cât îți e foame mai tare, cu atât ai mai mulți. Iar mie îmi e foame tot timpul. Apoi se apucă să lipească pe jos. Înainte de asta, adună mizeria care iese din sufletul cailor. Apoi o amestecă cu apă și cu paie. Paiele cresc pe câmp și sunt fluierele din care cântă sperietorile. Când mama lipește pe jos, noi trebuie să stăm în pat și să spunem Tatăl nostru: Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe Pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, amin. Mihăiță nu știe Tatăl nostru. El nici măcar nu știe că mai avem un tată, pe bunul Dumnezeu, cel care are grijă de fiecare copil și la care ajung sufletele când sunt luate de păsări, atunci când mori de-adevăratelea. Satul nostru se numește Dropia. De jur-împrejur nu mai e alt sat. Mai găsești un altul tare departe, numai dacă mergi câțiva kilometri pe jos. Iar câțiva kilometri înseamnă mult, foarte mult, cale de nouă mări și nouă văi. Cam cât e până în America. Poți să mergi și cu șareta, cum are nenea pândarul, care se plimbă printre bostănării. Dar asta înseamnă să ajungi într-o mie de ani. Iar nenea pândarul nu vrea să ajungă-n America și nici în celălalt sat. Pândarul păzește pepenii, căci altfel am lua noi câte unul și ne-am face felinare. Cu o lamă, scobești bine-bine pepenele, până când rămâne numai pielea de el, apoi faci niște găuri în formă de ochi de vrăjitoare, înăuntru pui un muc de lumânare, după care-l aprinzi. Când vine noaptea, te plimbi cu felinarul făcut din pepene. Felinarul luminează până pe lumea cealaltă. Cel mai mult se bucură morții. Eu nu știu de ce satul nostru se numește Dropia. Dropia asta e o pasăre care, atunci când clocește, se-apucă să latre. Latră ca un câine, când năvălesc hoții. Iar hoții năvălesc foarte des pe-aici, dar nu mai sunt dropii care să latre, ci doar câini. Dropiile au plecat demult, pe lumea cealaltă, așa spunea mamaia, când trăia. Ea e cea care a văzut dropiile. Cică sunt niște păsări mari, mari de tot, care se ascund în grâu. Stau acolo și așteaptă până se usucă pământul. Abia după ce se usucă pământul se-apucă și ele să latre, cât să vină ploaia. Acum, însă, ploaia nu mai vine, căci nu mai sunt dropii, ci numai câini. Iar când latră câinii, cum vă spuneam, nu se întâmplă altceva decât că năvălesc hoții. Tata e un hoț, așa spun vecinii. E cel mai mare hoț. El și cu unchiul, când ceilalți dorm, sar gardurile oamenilor și le fură găinile. Ei cred că oamenii nu bagă de seamă, că și-așa au prea multe și nici nu știu să numere bine. Nici tata nu știe să numere bine. El știe doar până la o sută, în vreme ce eu știu să număr până la un catralion. Asta înseamnă că sunt mai deștept ca el. Tata fură găini împreună cu unchiul, care e bărbatul Vetuței, mătușa noastră de la care mama se împrumută de cartofi, atunci când nu mai avem. Se duc noaptea, dar după ce au băut, căci numai așa au curaj să intre în cotinețele oamenilor. Găinile se fură tare ușor. Le prinzi și le sucești gâtul, ca să tacă. După care le bagi în sac. Iar găinile sunt tare bune. Cele mai bune. Au carnea albă și din ea se face ciorbă, care nu e ca aia de ștevie. Dar tata vrea numai carne friptă. Pune pirostria în mijlocul ariei, bagă o mână de ciocălăi dedesubt, iar pe o tablă frige carnea. După care la noi în curte începe să miroasă ca în Rai. Miroase bine-bine de tot. Și atunci nu îmi mai este foame. Tata mănâncă și plescăie. Așa face, plescăie. Sucul de carne friptă i se prelinge pe bărbie. Eu mă uit la el. Se uită și Mihăiță. Așteptăm cuminți până se satură el. Atunci ne vine și nouă rândul. Tata mănâncă numai carnea, în vreme ce nouă ne lasă oasele și zgârciurile. de pe ele. Zgârciurile sunt cele mai bune. De ele te saturi atât de tare că nu-ți mai este foame niciodată. După care vine nenea milițianul și se uită prin curte. Se uită și în privată, unde ne ducem noi când sufletul vrea să se curețe. Iar în privată miroase tare urât și e și întuneric. Nenea milițianul, în schimb, are cu el o lanternă nichelată, de care o să-mi iau și eu, atunci când o să mă fac mare. O aprinde și lanterna face o lumină mai puternică decât cea de la opaiț. Sau ca aia din felinarele făcute din pepeni. Lumina de la lanterna milițianului nu e văzută numai de morți, ci și de nenea judecătorul, care e un om mare, de la oraș. Judecătorul e mai mare chiar și decât Dumnezeu. Nenea milițianul, însă, nu găsește nimic. El, de fapt, caută fulgi. Când și când, se mai uită și după oase, dar nu are de unde să știe că le-am mâncat noi pe toate. E prost de bubuie. Pe mine mă întreabă primul: - Păduchiosule, ai mâncat, bă, pui? Dau din umeri, adică îi spun că nu știu. Mihăiță, însă, îi răspunde repede, așa cum l-a învățat tata: - Nu papa pui, nu papa pui. Milițianul se enervează și începe să țipe. - Dar ce-ai mâncat, măi? Iar Mihăiță îi recită imediat, fără să se încurce, așa cum face când spune Tatăl nostru: - Am mâncat pe pizda mă-tii. Te sună Boschet. E săritor, mereu te întreabă: Nu ai nimic pentru mine? Adică ceva de lucru. Să dea cu o cârpă pe caroseria mașinii. Să-ți ducă gunoiul. Să-l trimiți la cimitir, să dea cu sapa în locul unde o să dormi tu mult și bine. La nesfârșit. Până la învierea morților. Unde ai de gând să plantezi și un liliac alb. Ai pus deja trandafiri cățărători. Ce zici?! Și Boschet zice să-i dai măcar câțiva bănuți, să-și ia pâine. Tu știi că minte, își cumpără un lichid ciudat, cu gust metalic, vândut prin bodegi și botezat vodcă. Un pahar, un pahar, alt pahar. Sună și cere pe unde poate. De când l-ai văzut plin de bube, el a spus că sunt făcute pe stres, de nemâncare, de sărăcie, că așa a zis și doctorul, eviți să mai dai mâna cu el. Nu se spală. Nici nu are cum. Stă la ultimul etaj, într-un bloc vecin, are pături puse în loc de geamuri, niște cartoane, la el nu ajunge apa curentă, nu ai habar la ce gătește sau dacă gătește. Are și barbă, deasă, nu o dă jos pentru că și o lamă costă suficient de mult pentru el. Nu-și permite să-și cumpere un aparat de ras câtă vreme costă cât un pahar din lichidul ăla cu gust de metal ruginit. Când ai spart prin casă, l-ai pus să care saci întregi cu moloz. Se opintea, cobora scările în viteză, le urca la fel. Spune că în zilele alea a fost și el sătul de-adevăratelea. L-ai căutat și tu. I-ai spus să mai ia câțiva băieți la fel ca el. I-ai îmbrăcat ca de carnaval. Le-ai dat fluiere. Suflau în ele și râdeau cu gura până la urechi. Le-ai dat și pălării, cu borul larg. Viva el Mexico! Viva la Revolucion! Besame Mucho! Cuba Libre! Și ai avut grijă să-i îmbeți. Le-ai pus o barcă gonflabilă în brațe și i-ai dus în mijlocul unei mulțimi furioase. Care spunea că, la votul următor, trebuie să iasă partidul cu doctrină de stânga. Și te simți vinovat de atunci. Nu-i uiți figura speriată. Băă, vă omor! Să-i omorâm! Liderul celor de stânga se lăsase plimbat într-o barcă gonflabilă, într-o apă până la glezne, prin satele prinse de viituri. I-ai ofensat. Dacă e întuneric, e simplu: poți să-ți subțiezi ochii până când aceștia devin un fel de brici care emite lumină. Și stai așa și te concentrezi: se va face lumină, se va face lumină. Sau te crezi pisică și-ți spui că tu poți vedea și noaptea. Așa că te concentrezi iar: poți vedea sau nu? Dar nu mai aștepți să te dumirești care e adevărul. În fond, și cu pisica asta, futu-i morții-n cur, ea are nouă vieți, pe când tu ai numai una. Și mai iei un gât de bere, Skol, să ți-o scol, e normal să te apuce râsul, iar Laura să te privească mirată. Așa simți tu, că te privește mirată. Până și Dumnezeu, care e mai mare decât o pisică, avea șapte biserici, chiar dacă se dădea el cel dintâi și cel de pe urmă. Deci: avantaj pisica! Sau, și mai simplu, prin podea, auzi televizorul vecinului de dedesubt. Sunetul înseamnă neapărat și lumină. Ca fumul și focul. Precum cioara și parul. Ca sărăcia și păduchii. - Ei, ia te uită, Ovidiu și Miruna!... Ce țară mică!... Câteva mese. Ah, fantastic de bine arătați amândoi! Mai rar în zilele noastre un cuplu atât de reușit! Pe această replică, iată, vezi cum se luminează camera. Sunt patru pereți, plini de umbre. Așa îți place să crezi, însă tu știi foarte bine că e mucegai. Evident că te apucă tusea. Și tușești așa, vreme de două minute. O ghicești pe Laura cum stă chircită într-un colț. Îi e foame. Și ție îți este foame, dar nu atât de tare, ai burta umflată, e bună berea asta, Skol, să ți-o scol. - Domnule Puiuțu, îmi pare rău, nu pot să merg mai departe, e sub demnitatea mea. - Demnitatea ta?! La banii tăi, tu-ți permiți să ai demnitate? Și-ți faci socotelile, rapid-rapid, să vezi câți bani și câtă demnitate ai avut azi: câțiva lei de la vărzar, că l-ai ajutat să descarce un camion de varză, e bună varza, era de Dâmbovița, omul s-a oferit să-ți dea și ție două, dar nu ai vrut să te cari cu ele, la așa ceva îți trebuie și ulei, dar și pâine, că doar nu o să mănânci varză crudă, că nu ești iepure. Însă, uite, era bună acum, Laura nu mai se strângea de burtă și nu ți se mai agăța de pantaloni, tată, mi-e foameee, ai răbdare, fă! Și-apoi, la ce o găteai?! Și cine dracului stătea să gătească, la ora asta, varză, chiar dacă aveai aragaz? Și-aragazul ăla cu ce merge, cu aer? Bați din palme și îți vine, direct pe geamul de la bucătărie, un duh cu o butelie-n brațe. Câțiva lei înseamnă doi litri de bere și câteva țigări, luate la bucată. Cum ar veni, dimineața a fost nemaipomenit de bine. Așa simțeai tu atunci, că ziua asta va fi minunată! După care ai dormit până spre amiază, iar Laura s-a jucat în camera cealaltă, pe salteaua unde a bolit mă-sa, fut-o-n cur moartă! Mare ștoarfă! Abia spre seară ai coborât scările, cu fetița agățată de tine. E frumoasă broasca! Dai ocol pe la magazinele din cartier, bună-ziua, doamnă, să vă mătur prin față? Doamna, plictisită, îți face semn că nu. Insiști: Nu vreau bani, măcar un pachet de biscuiți, pentru asta mică. Aia, doamna, se uită acru: Scutește-mă, bă! Dar Laura știe lecția: Doamlă, tata face lună, vă log. Proasta pune botu', cine vrea să vadă o fetiță de o șchioapă cum se milogește? I-ai cerut mătura și ai ridicat tot praful, cale de două scări de bloc. La schimb, ai primit un borcan, Arovit, dulceață căpșuni, fondat 1942, expiră la 9 septembrie, adică săptămâna trecută, dar e taman ce are nevoie Laura la ora asta, că tot se smiorcăie ea că nu mai poate de foame. Deci atâta demnitate ai avut, azi: câțiva lei. Plus sticla asta de bere, Skol, să ți-o scol, dată de vecinul de sub etajul tău, ăla cu televizorul cu sonorul dat la maxim, e băiat deștept ăsta, știe că sunetul înseamnă și lumină, e ca fumul și focul, i-ai spălat mașina, ți-a pus o cârpă în brațe, ți-a dat o găleată cu apă, Filipe, să fie lună, bă, iar îți subțiezi ochii, poate se face lumină, cum stai așa, pe o parte, pe preș, așteptând să nu mai chițăie asta mică și să poți dormi, să vină o altă zi în care totul va fi altfel. Și broasca prinde curaj. Tu îți dai pantalonii jos. Îi arunci în cealaltă parte a camerei. - Și zici că ți-e foame, fă? Cine are cel mai bun tată? Broasca spune că ea are. Desfaci borcanul cu dulceață expirată, te freci ușor pe coapse, mai iei un gât de bere, bună berea asta Skol, să ți-o scol, și chiar ți se scoală, bagi degetele în borcan și te ungi bine-bine de tot, îți dai și la coaie, după care-i faci semne Laurei că poate să vină și să lingă absolut tot. Ia, cu i lung, aproape de miezul nopții: Mi-e rău, am tensiune și atac de panică. Folosește ceai de valeriană în loc de Xanax, tu-i spui pe denumirea științifică, Alprazolam, iei și tu, jumătate din doza minimă, 0,25 împărțit la 2, nu trebuie administrat în monoterapie, ci în combinație cu un depresolitic, îți dă dependență, tu folosești cu Fevarin, comprimate de fluvoxamină. Scrie așa: acționează prin inhibiția specifică a recaptării de serotonină în neuronii de la nivelul sistemului nervos central. Îndrăgostiții au nivelul de serotonină cu 40 la sută mai scăzut decât al subiecților normali. Mai puțină serotonină, mai multă dragoste. Strigi și tu: Inhibați serotonina, băă! Dacă dormi pe saci de cânepă umpluți cu paie, e ca și când ai dormi direct pe câmp. Iar pe câmp dorm numai iepurii. Ei, însă, nici nu dorm de-adevăratelea, ci doar se prefac, căci trebuie să fie atenți la tot ceea ce se întâmplă împrejur. Iepurii sunt atenți, mai ales, la sperietori. Le păzesc să nu fugă. Tot așa doarme și Mareșăleasa. Stă într-un bordei, are pe jos un preș de iută, iar toată ziua nu face altceva decât să se privească într-o oglindă. Mareșăleasa a fost cucoană mare. Vecinii spun că a fost nevasta Mareșalului, dar a fost deportată, după ce s-a terminat războiul, asta ca să-i fie învățătură de minte. Eu, în schimb, îi zic baba Maria, iar ea nu se supără. De fapt, nu zice nimic, stă în bordei și se chiorăște în ciobul ăla de oglindă. Vede acolo fel de fel de năluciri. În oglindă miroase a parfumuri aduse din Franța. Bag seama că este o oglindă fermecată, căci în ea nu se pot vedea ridurile. Numai tata, în schimb, râde cu toți dinții, de câte ori o vede. Auzi, fă, ce zici, vin americanii? Baba nu spune nimic, doar dă din mână, a lehamite. Dacă nu știți cine a fost Mareșalul, vă spun eu: el a fost un om mare, dar foarte rău. Însă a fost și deștept, pentru că le-a futut legionarilor morții în cur. Apoi s-a bătut cu rușii și, în plus, i-a futut și regelui morții în cur. Căci țara noastră a fost condusă de un rege, care stătea într-un castel mare și plin de servitori, iar el toată ziua nu făcea altceva decât să bea cafea și să se scobească între dinți. Acum, ăsta a fugit în altă țară, ca să nu fie prins de popor și să-l pună să secere grâul. Eu nu știu ce e aia cafea. E tot un fel de vin de masă, zic eu, dar ceva mai bun. Dacă bei vin de masă, începi să râzi și-ți vine să te freci la puță. Viața devine tare frumoasă. Cea mai frumoasă! Și nici nu-ți mai este foame. Îți vine să vorbești continuu și să te joci. Tata face așa. După ce bea vin de masă, ne aleargă pe noi prin arie. Mormăie ca un urs și noi trebuie să ne ascundem, fie după liliac, fie după ușa de la cameră. Ãsta e, de fapt, un loc secret. Nimeni nu-l știe, nici măcar tata, iar mama nici atât. Acolo mă ascund eu când vreau să fiu singur sau de câte ori mi se face frică. Iar mie mi se face frică foarte des. Mai ales atunci când tata tot urlă că nu mai are nevoie de încă un căcat la masă, că-i ajung doi și că te ia dracu, făi femeie, dacă nu faci avort! Mama nu vrea să facă avort, că cică-l mânie pe Dumnezeu. Dacă se supără Dumnezeu, în câmpie vin lăcustele și fac prăpăd, mănâncă tot ce întâlnesc, iarbă, șarete, cai și pepeni. Mihăiță nu știe de ce tata o aleargă pe mama prin arie. Habar n-are ce e ăla avort. E un fel de plantă pe care, dacă o mănânci, ți se umflă burta. Planta asta nu crește decât în dormitor și are niște semințe mici-mici, din care se fac copiii. Mama a mâncat o astfel de plantă. I-a adus-o tata, de la oraș, într-o sâmbătă. Ca să faci avort, trebuie să te alerge tata prin arie, cu un polonic în mână. Dacă îți dă cu polonicul în cap, asta înseamnă că faci avort, cazi la pământ, te tângui și strigi la vecini să vină să te scoată din mâinile nebunului. Săriți, oameni buni, că mă omoară! Pe Mareșăleasă n-are cine s-o alerge prin arie. Ea nu are nici măcar saci de cânepă umpluți cu paie, pe care să doarmă. La ea în odaie e doar oglinda aia fermecată, preșul de iută și un opaiț. Mai e și o poză cu Sfântul Gheorghe, în vreme ce ucide un balaur. Ea nu vorbește cu nimeni, nici măcar cu mine, când o întreb dacă americanii i-au adus ceva de mâncare. La ea mai vin bănățenii, care și ei au fost deportați. Îi lasă câte un ștergar în fața ușii, pe care pun o felie de mămăligă și un castron cu lapte proaspăt. Să nu moară de foame, săraca. Așa spun bănățenii. Ãștia sunt niște oameni veniți de la marginea țării. Și ei au fost pedepsiți pentru că aveau pământ mult și slugi pe care le biciuiau. Sunt mulți deportați la noi în sat. Noi, însă, am venit de bunăvoie, căci nu aveam unde sta. Mama a primit un lot de casă de la nenea primarul, iar nenea primarul l-a avut de la partid. Partidul ăsta are tot ce trebuie. Are zahăr, are avioane, are străzi. El împarte la lume uleiul de candelă și pâinea. Tot de la el vin și banii cu care tata cumpără salam și vin de masă, iar mama doar sodă și gaz de lampă. Partidul e cel mai puternic. El e cel care spune că Dumnezeu nici măcar nu există și că e doar o tâmpenie capitalistă. Iar capitaliștii sunt niște gunoaie. Spun numai minciuni și vor ca toți ceilalți oameni să plătească și dacă se joacă, dacă vorbesc sau dacă dorm, fie și cu ochii deschiși, așa cum fac iepurii, atunci când păzesc câmpia să nu fugă cu tot cu sperietori. La tine, depresia a venit în urmă cu milioane de ani. Nu știai ce e aia. Credeai că e ceva care te întristează, ca pe fetele mari părăsite de iubiții plecați în armată. Și rămași pe-acolo. Și, pur și simplu, dintr-o toană, te apuci să-ți secționezi venele. Pe lung, ca să fii sigur. Măcar să fi fost atât de simplu. Mergeai pur și simplu și, preț de o fracțiune de secundă, creierul tău afișa off. Closed. Shutdown. Caput. Nula la nula. Realizai că în clipa aia n-ai mai fost prezent. Nicăieri. Te mirai că rămâi în picioare. Și plecai mai departe. Te-ai întrebat, dar nu insistent: ce dracu e asta? Apoi ai început să te simți din ce în ce mai obosit. Citeai. Literele fugeau din carte, de pe monitor, de pe ziare. Nu realizai când te fura somnul, nu îți dădeai seama dacă ai dormit. Sau dacă ai dormit vreodată. Primul medic a zis că e anemie. D, B12. Calciu. Al doilea medic, neurolog, ți-a dat Betaserc, un medicament pentru vertij, i-ai spus că ai stări de amețeală, uneori de leșin iminent. Ai stat, înainte, să aștepți. În fața ta, un cuplu, la vârsta a doua. El avea față de spășit. De vinovat etern. Ca taică-tu. Așa arătai și tu. Ea, în schimb, avea gușă și mărgele. Au intrat și ai ascultat, din sala aia mică de așteptare, cei dinăuntru vorbeau destul de tare, era suficientă liniște ca să poți auzi. Cucoana plângea. Plângea în hohote. Ți-o închipuiai cum îi tremură gușa, cum îi saltă mărgelele. - Domnule doctor, nu i se mai scoală pula! Lucrezi în neștire. Scrii, așezi, trimiți pe e-mail, la tipografie, ceea ce tu numești Bălăria. Bălăria asta îți asigură traiul zilnic. 500 de exemplare, cu vânzări de care îți este rușine. Nici nu-ți mai amintești când ai mai făcut o ediție care să se vândă în 20.000 de exemplare. La începutul presei libere, se tipărea orice. Se citea orice. Se vindea orice. Publicații cu denumiri șocante: Țâțe, I love you, Șic, Silicoane, Balcoane, Prostituția. Infractoarea. Scoteai o ediție și-ți luai televizor color, Telecolor 5601, fabricat la Electronica. Mai scoteai una și-ți luai și video player. Cum ar veni, ajungeai la standardul de viață al fotbaliștilor de top din campionatul intern. Se tipărea cu litere Times, cu corp 8. Uneori și cu corp 6. Spovedaniile unei prostituate. Se inventau povești, se decupau fotografii din reviste deocheate din Occident, dacă puneai un sfârc pe prima pagină, succesul comercial era garantat. Sau anunțai că publici lista cu foștii colaboratori ai serviciilor secrete. Puneai un titlu de acest gen, cu litere mari, cu corp 36. Sub el, cu litere de 6, scriai așa: Amănunte în numărul viitor. Se înghesuiau berbecii să cumpere maculatura. Se prindeau târziu că au luat plasă. Așteptau cu sufletul la gură numărul viitor. Scriai nume la întâmplare, luate din cartea de telefoane. Se făceau scenarii. Popescu. Ion Popescu. Fiecare avea un vecin care se numea Ion Popescu. Adrenalină, nene, adrenalină, vorba Iei, cu i lung. Tu zici invers: bagă-i în draci! Nu-ți pui întrebări. Nici cum te-a găsit, dar nici de unde știa că azi e zi de salariu. Ești la masă, în zețărie, și-ți turuie gura. În față, ai un teanc de șpalturi, de pe care citești cât poți de repede, șeful e în dreapta, lângă scaunul tău, și se uită pe manuscrise. Sunteți de rând, la corectură. Și, normal, nu te întrebi cum dracului se face că, de la un timp, numai tu și șeful sunteți de rând, la corectură? Citești și, în același timp, bați în masă, cu vârful pixului, semnele de punctuație: virgula e o singură ciocănitură, două puncte sunt două ciocănituri, punctul și virgula înseamnă o ciocănitură scurtă urmată de o alta, oarecum prelungă. Apoi intră Jeana, zețăreasa, grasă, asudată, și-ți strigă: Vezi că te caută tac-tu! Mai apuci să arunci o ocheadă fetei de la linotip, e dincolo de geamuri, acolo e sector periculos, se lucrează în mediu toxic, așa că toată secția unde sunt puse mașinăriile, vechi de 50 de ani, rusești, e înconjurată cu un perete de sticlă. Lângă ușă, e agățată o tablă: Laptele se dă la ora 10:00. Îi faci un semn șefului, ca și când i-ai spune s-o lase moartă. Mesaj: Accident rutier soldat cu o victimă încarcerată, DJ201B. El n-a intrat în curte. Poate că știe și de ce. Și tu, când ai pătruns prima dată dincolo de gard, n-ai apucat să faci trei pași că te-ai trezit apucat de glezna dreaptă. Javra te-a mușcat fără ca măcar să latre. Dar au lătrat ceilalți. Marș, fir-ar mă-ta dracu! În ziua aia ai mers șchiopătând. Așa că ieși dincolo de poartă și te uiți prin el. Simplu, fără nici un fel de întrebări. În fond, ce sens are?! Nu-ți spui că au trecut 10 ani de când nu l-ai mai văzut. E mic, e slab, atâta distingi, parcă îl suge pământul. Ce faci, băiete? Nu-i răspunzi; privești așa cum ai obiceiul, de la un timp: prin el, prin lucruri, prin pereți, prin toți ceilalți oameni. Se apucă să-ți îndruge o poveste, cum că vremurile sunt grele, că nu are de treabă, că ar vrea să-și facă pașaport și că va pleca să lucreze undeva, prin Ungaria. Că a auzit el că acolo se câștigă bani frumoși. Turuie și el, iar tu, atent, în timp ce vorbește, apeși pe capătul pixului, vârful pastei iese-intră-iese, ca și când ai bate semnele de punctuație din propozițiile care-i ies pe gură. Înțelegi, într-un final, că vrea bani. Mai precis, câteva mii. Asta înseamnă să mai rămâi tu cu niște sute, două, și că urmează să te descurci, toată luna, cu o astfel de sumă. Dar nu îți pasă. Vrei doar să nu-l mai vezi, să plece, să dispară așa cum a făcut-o și pe vremea când încă erai un copil. Și când singura masă, pe zi, erau două felii de pâine cu brânză. Bagi mâna în buzunar. Îi vezi doar palma întinsă. Tremură. Și-i numeri. O sută, două sute și tot așa, până la suma pe care ți-a cerut-o. Să n-ai grijă, vin și ți-i aduc! Și-și îndeasă ghemotocul de bani în buzunarul de la spate al pantalonului. Acum te uiți că flutură pe el. Te uiți la el în timp ce-ți întoarce spatele și calcă repezit. Da, uite, semăn la mers cu el. Și iar nu-ți pui întrebări. Oare la ce mai semăn cu el? Oare la ce?? După care apare șeful și te ia pe după umeri: Puștiule, hai să mâncăm. Înțelegi vag că sunteți invitați la o colegă acasă, stă aproape, puștiule, zice că are mâncare de cartofi, cu sos. Adică fix ce mâncai tu, când erai mic, pe timpul când te țineai de poala mă-tii, în vreme ce ea deretica prin spitalul ăla de psihiatrie, din mijlocul câmpiei, cum încă te minți tu. Mâncare de cartofi, cu sos, înainte sau după Haloperidol? Asta n-ai reușit să știi nici acum. Cum e mai bine, antipsihoticul se ia înainte sau după masă? Mesaj 1: Și-am cumpărat cutia aia cu atâta bucurie. Îmi imaginam mirarea ta și nerăbdarea cu care desfăceai plicul, curiozitatea și plăcerea cu care le-ai mirosi, așa cum am făcut și eu. Mesaj 2: 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult... Te uiți pe cutie: Balmoral - Dominican Selection. Cigars for connoisseurs who appreciate authentic quality and on adventurous spirit... Tutunul dăunează grav sănătății. Fumezi două pachete de țigări pe zi. Kent 8. Scurt. Și tușești. Folosești Ventolin, un bronhodilatator, două pufuri seara, înainte de culcare. Și-ți amintești că ai văzut bolnavi de cancer. În plină metastază. O astfel de vecină folosea un aparat de respirat, conectat la priză, Respironics. Stătea așa, de câteva zile, aproape nemișcată, într-un pat a cărui saltea îi luase forma trupului. Când și când, scotea un geamăt înfundat. Aveai două lumânări în mână. Neaprinse. Tu. Un vecin, un vecin, alt vecin. În final, a venit și băiatul acesteia. Un hăndrălău. Amețit de bere. Și n-a mai răbdat: - Ce dracu nu moare, că deja pute a cadavru! Ajungeți la colega de redacție. E brunetă, râde cu gura până la urechi la orice glumă făcută de șef. El, când intră în apartament, cântă: Adio, dragă Nela, eu plec, se face searăăă... Ea, evident, râde. Hai, intrați! Mă scuzați că sunt singură. Tu ridici din umeri: adică de ce să o scuzăm că e singură? Dacă era și soțul, care era problema?! Mergeți direct în bucătărie. Ea cotrobăie după farfurii, apoi, brusc, se întoarce aproape speriată. Tu crezi că a atins vreo blană de șoarece, îți spui că trebuie să aibă șoareci în apartamentul ăla vechi, cu mobile grele, dar uimirea îi trece extrem de rapid, într-o fracțiune de secundă. Râde iar, cu gura până la urechi. Se speriase că și-a dat seama că nu are ceapă, că mâncarea de cartofi, cu sos, nu poate fi înfulecată altfel, iei o lingură de cartofi, înmoi pâinea în sos, apoi muști din ceapa căreia i-ai tăvălit vârful prin sare de masă. Ei, da, asta problemă! Dar există soluții pentru orice. Puștiule, dă o fugă și vezi pe unde găsești niște ceapă! Așa că tragi ușa apartamentului după tine, oh, ce bine, îmi cer scuze, soțul nu e acasă, apoi revezi întreaga scenă cu uimirea ei că nu are ceapă, vezi și când îi face șefului cu ochiul, iar ție nu-ți mai rămâne decât să pleci, agale, spre tipografie. Te gândești, pe tot drumul, la fata de la bibliotecă. Și ea râde când te vede. Dar nu râde cu gura, râde din ochi. Are ochi de vrăjitoare, sunt de un albastru nebun. Te-ai fâțâit pe la ea, i-ai tot cerut colecțiile ziarelor vechi, să vedem ce scriau dinozaurii, cum le spui celorlalți colegi de redacție, dai filă cu filă și găsești pagina culturală, Omagiu Părintelui Iubit. Te apuci să citești fiecare rând: Din neam ales, de viță strămoșească, / E omul care e erou între eroi, îți vine să verși, dar bibliotecara, cu ochii nebuni, e în spatele tău, râde din tot albastrul din irisuri. Îi vezi obrazul de un alb ireal, îi simți parfumul și-ți spui că trebuie să fie levănțică, da, fata asta doarme sub pernă cu flori de levănțică. Apoi, curajos, îi vezi buclele, cu păr sârmos. Te gândești că tot așa trebuie să-l aibă peste tot, da, și jos trebuie să aibă părul la fel, sârmos, creț, negru, ea îți pune mâna pe umăr și te întreabă cu un aer nevinovat: N-ați obosit, domnule reporter? Mesaj: Unde e ciucalata mea?? Într-un târziu, după ce tu ai terminat de corectat toate șpalturile din fața ta, se întoarce și șeful. Fluieră șmecherește și are fermoarul, de la pervaz, desfăcut. În spate, e și colega de redacție. Încă e roșie în obraji. Iar tu, discret, îi faci un semn șefului să fie atent la nădragi. În fond, face ceea ce faci și tu. Și tu rămâi nopțile la o colegă, are ea grijă să-ți dea niște vodcă înainte, tu înghiți băutura cât poți de încet, stomacul ți se face ghem, apoi realizezi că ea e ba sus pe tine, ba cu capul între picioarele tale și că dincolo de ușă, pe niște scaune, doarme o soră de-a ei. Evident că nu-ți pui întrebări. La ce bun?! Sora aia chiar doarme sau ascultă cum gâfâie asta, cum îi plescăie buzele în timp ce tu stai pe spate și ea își face limba morișcă? Iar toate istorioarele sunt la fel, numai că tu ai noroc. Îți dai seama că șeful nu mai știe cum să se descurce. Nu că a aflat, să mă scuzați, nu e acasă, soțul ăleia, că tu te duceai după ceapă și ei și-o trăgeau și te foloseau drept pretext, în cazul în care apărea ăla intempestiv, apoi nu mai țineau cont de nimic, dar colega s-a apucat, într-o criză de moralitate, chiar în redacție, să bea, din laboratorul fotografic, o sticlă întreagă de revelator, a ajuns la urgențe, apoi a inventat o poveste cum că a crezut că e apă, și-a luat tălpășița din redacție, acum și-a deschis un magazin cu prostioare și cică-i merge foarte bine, ba chiar a mai pus niște kilograme pe ea, deh, nu mai e atât de stresată. În schimb, colega la care înnoptam eu, avea alte idei. Spunea oricui era dispusă să o asculte că mă iubește. Din toată inima! Și are dreptate, abia dacă ațipeam că trebuia să fac ochii mari și să fiu atent cum se mișcă, languros, deasupra. Hmm, asta e nimfomană! Prima dată n-ai știut ce se întâmplă. Ați rămas peste noapte în redacție. Se dădea pudică. Se lăsa greu. Că e fată mare. Și abia te-ai descurcat că, la un moment dat, nu știai ce să crezi. Băă, ce se întâmplă?! Dimineața ai văzut bucata de bandă de scotch printre pliurile canapelei. Ai reușit s-o îndepărtezi, în cele din urmă. În momentul ăla, ea a țipat. Erai atât de pornit că n-ai realizat că i-ai smuls banda aia cu tot cu un smoc de păr. Negru, gros, cârlionțat. Iar dacă aia a băut soluție pe bază de fenidona-hidrochinona pentru prelucrarea manuală a hârtiilor foto alb-negru și a scăpat, nimfomana a luat 10 tablete de Lexotanil, apoi a căzut printre birouri, a venit salvarea și a dus-o direct la psihiatrie, cât să ajungă redacția de râs în tot orașul și ziarele concurente să bată apropouri cărora nu știam cum să le facem față. Că mă iubea ea, iar eu tot ce voiam era să se ducă dracului! I-ai trimis ciocolată. Noir Madagascar. Truffe Ecuador. ChocoLips. Katy: Uite atât de mult te iubesc. Și un nene simpăticuț arată: de la capătul ăsta de întuneric până la marginea asta de lumină. Iar 100 de kilometri mai puțin ar fi însemnat doar 3 ore de mers cu mașina, pe E85. Așa cum e acum, înseamnă 5. 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult... Acum, asta e, ispășim: suntem amândoi, săptămână de săptămână, de serviciu, la corectură. Nu avem nevoie de cap-limpede, și-așa terminăm târziu după miezul-nopții, când zețăresele se hotărăsc să ne dea prima perie, iar linotipista mea, care mă urmărește de dincolo de peretele din sticlă, e demult plecată. Nu mă gândesc că iar a trecut o zi fără să mănânc ceva, noroc că am pachetul de țigări fără filtru, aproape plin. Și-mi fac de lucru prin secție până când băieții de la rotativă toarnă plăcile. Nu am voie să plec decât în clipa în care sună rotativa, apoi se apucă să muște cu poftă din rolele de hârtie grele de câteva sute de kilograme. În fond, cu asta termin treaba, trebuie să le dau bun de tipar și gata, în zori, ziarul va fi pe piață, hârtia are un miros amețitor, cerneala se imprimă ciudat, se naște ziarul, se naște o nouă ediție, 30.000 de exemplare, golanilor, iar eu sunt tare mândru, numele meu e pe prima pagină, să dea dracu-n ea de foame și în cine a inventat faptul că omul trebuie și să mănânce! Și plouă încet. O iau, la 5 dimineața, pe urmele tatălui. Încă-i mai văd palma, îi tremură în timp ce înhață banii. Plec prin ploaia măruntă, e o toamnă gălbuie, gândindu-mă la ochii de o culoare nebună ai bibliotecarei. Și la parfumul ei de levănțică. Și am revelația: da, fetei ăsteia am să-i fac un copil. De ce? De chichi! Un sat, un sat, alt sat. Toate tăiate, de-a lungul burții, de asfaltul umed al străzii principale. Parcă au avut încurcătură de mațe și un chirurg începător s-a apucat să taie de sub stern și până la pubis. A tăiat și el cum a putut, când drept, când cotit. În iarnă, câmpia e părăsită până și de sperietori. Îți spui că și-au luat și ele lumea-n cap. Sunt prin Italia. Au ajuns menajere. La adunare, ne ducem numai sâmbăta. Mama mă ia numai pe mine, spune că Mihăiță e prea mic și că nu are astâmpăr. Și că nici nu vrea să stea de curul lui, ca să mânie pe careva. Pe celelalte femei sau pe pastor. Dar mamei îi este teamă cel mai mult că l-ar putea mânia pe Isus. Și mie îmi este frică de Isus, dar nu la fel de tare cum îmi este frică de câinele vecinului de lângă aria noastră. Ãsta e un câine turbat, tot încearcă să mă prindă când îmi bag mâna prin gard, să fur roșii. Iar roșiile sunt bune. Dacă le storci, încep să sângereze de parcă apune soarele și vine și grindina. Și Isus a sângerat, dar pe cruce, i-au bătut unii, care erau niște nemernici, mâinile în cuie, ca să nu mai poată face minuni cu ele și să vindece orbii sau să dea pâine la lume. Cum ar veni, Isus era un fel de sămânță care se transforma în pom, iar pomul făcea pâini, cu miile, ca să-i sature pe toți. Asta o știe oricine, că d-aici vine și vorba: nu v-ar mai sătura Isus! E frumos la adunare. Acolo se duc mai ales femeile. Ele au bomboane prin buzunare, pe care ni le dau nouă, copiilor. Ca să ne îndulcim, așa spun. Era mai bine dacă ne-ar fi dat și înghețată, care e tot un fel de bomboană, dar care crește numai la oraș, în niște magazine care au numai o ușă de intrare și niciuna de ieșire. Cine mănâncă înghețată, rămâne acolo pentru totdeauna. Și nici nu se mai fac mari. Rămân copii și îmbătrânesc așa, pe față urmând să le crească o barbă albă și lungă până la genunchi. Așa că bomboanele sunt mai bune. Unele sunt cu gem, altele numai de cacao, dulci-amărui. Și eu primesc bomboane, mai ales că mama are grijă să mă îmbrace frumos. Ca să nu se facă de râs, așa spune. Așa că sâmbăta am chiloți, nu ca în restul săptămânii, când stau sub liliac, care e locul nostru de joacă, direct în puța goală. Puța asta e un fel de carne pe care o ai între picioare și prin care poți face pipi, atunci când te doare burta. Tata, însă, spune că e un fel de țâță, care dă lapte. Îl ia pe Mihăiță în dormitor, unde eu nu pătrund niciodată. Văd în el prin geamul care desparte odaia noastră de odaia lui. Acolo, tata stă pe pat și-l întreabă pe Mihăiță dacă vrea lapte d-ăla bun. Mihăiță, însă, spune că vrea să asculte și o poveste în timp ce suge din puță, ca să iasă laptele. Și tata îi spune despre Ivan Turbincă, un nene care l-a păcălit pe ăla al cărui nume începe cu "D" și pe care noi nu avem voie să-l rostim, căci asta înseamnă să-l chemăm. Mihăiță suge cu poftă, puța tatei se umflă rău, după care țâșnește laptele și tata începe să geamă, de parcă îl doare. Eu știam că lapte au doar femeile. Când au bibici, femeile au lapte din țâțe. Și căprițele au lapte din țâțe, dar numai când au iezi. Dar căprițele nu se duc la adunare, ele trăiesc prin smârcuri și ciulini și behăie toată ziua. Dacă nu sunt cuminți, au și ele pe cineva care vor să le facă rău. Pe lup, care nu e altceva decât zmeul caprelor. Ãsta le fură și, după ce-și ascut dinții și-i fac tăioși ca un fierăstrău, se-apucă să le mănânce, hap-hap. La adunare, eu stau cuminte. Mă așez lângă mama și, când se ridică ea, mă ridic și eu de pe scaun. Mama se ridică numai atunci când cântă. Vocea mamei e subțire și abia se aude. Numai Tu m-ai văzut prăbușit, în păcat, de satan prăbușit, / O, Isus, rănile mi-ai legat; suferința cea grea mi-ai luat. Cânt și eu odată cu mama: M-ai găsit pe un drum părăsit, / în al lumii noroi prăbușit. Nu știu ce căutam eu în noroi. Așa că o întreb pe mama, iar ea mă repede: Taci și te roagă! Așa spune și pastorul, fiule, trebuie să te rogi pentru ca Isus să-ți ierte păcatele. Iar eu am multe păcate, dar cel mai mare dintre ele e ăla când m-am dus în grădini și-am vrut să fur un pepene. M-a văzut pândarul și m-a luat la goană, mama ta de păduchios, te prind eu! A fura e unul dintre păcatele pentru care Isus nu te iartă decât dacă te rogi mult-mult. Dacă Isus nu te iartă, ajungi în Iad, iar acolo arzi în niște cazane care sunt pline cu smoală. Și te ustură pielea de parcă ai stat toată ziua în soare, precum sperietorile din bostănării. Căci și sperietorile ajung în Iad. Altele ajung la balamuc. Și-ți dai seama de asta dacă te duci lângă ele și începi să le gâdili. Care sperietoare începe să râdă, înseamnă că e alienată definitiv. Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mâncare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul! Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și dă viață lucrurilor. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le îngheață palmele, zidurile încep să plângă din ferestre. Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că Soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el. Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule! După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite. Și începe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea străchinii o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă îndestulez eu, sunt hrăniți de mama. Îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă își înghite plânsul. Ai certat-o. Pe ea, din cealaltă realitate. Ai întrebat-o cum poate dormi cu ăla, așa i-ai spus, asta după ce face dragoste cu tine. Ți-o imaginezi privind spre colinele tăiate de Bistrița. De Siret. Stă aproape de fereastră. Privește și respiră. Privește și respiră. Tu nu ești. Chiar așa: unde ești când nu ești? Mesaj: Nu știu ce aștepți de la mine. De fapt, știu. Aștepți să-ți scriu cât de minunat e totul între noi. Știm amândoi că nu e așa. Nu e nimic minunat în a ne vedea extrem de rar și atunci să nu avem timp nici să respirăm, câtă vreme ne e foame unul de altul. Tare foame. Ce ne rămâne în orele astea decât eroticul, latura asta, singura în stare să vorbească, să ne acopere, să ne împlinească, să ne facă liniște în minte? Preț de alea câteva ore. Preț de alea câteva zile de după. Sau săptămâni. Sau luni. Sau dracu știe până când. Asta spuneam: fără erotic, nu suntem mare lucru. Nu ești aici, nu sunt acolo. Nu pot da o tură de oraș și să văd, cine știe pe unde, un pateu cu brânză și stafide, aburind, să pot veni într-o fugă și să-l împărțim amândoi. Sau să fie extrem de cald și să vin, pur și simplu, să-ți bat la ușă și să-ți aduc o sticlă cu suc. De soc. De ceai verde. Rrrece. Sau o înghețată. De vanilie. De fistic. De ciocolată și alune. Creme Glacee. Top Gun Cookie. Gun Cookie World. Sau să fugim sâmbăta, pe bălți, pe sub sălcii. La Podari. La Dârvari. La Benga. Să-ți urlu: iubito, vom pescui pești fără solzi, îmbrăcați doar în furoul tău cel negru. Vom face un foc, vom aprinde stufărișul. Tumulii. Ce zici, luăm la noi cartofi și-i vom mânca după ce-i vom azvârli în jarul din sângele meu? În veninul din sângele tău? Sau să te sun cu disperarea celui intrat în sevraj: heeei, nu am țigări și am rămas și fără bani! Ia-mi un pachet de Kent 8, cât mai repede, până nu deraiez! Ândrăgostita, cu "Â", are insomnii. Scrie așa: La ce sânt buni banii dacă i ai și nu ai lângă tine pe cineva care să te iubească cu adevărat? Mai bine sărac dar să simți că ai pe cineva alături tot timpul... Banii nu ânseamnă fericirea, uneori te fac să uiți de lucrurile care sânt cu adevărat valoroase. Te agasează. Îți spune că te iubește. Că te vrea. Corespondență, facturi, O.P.-uri, 1.041 kilograme de banane, pulpe pui - 5.739 kilograme, 1.126 kilograme de țelină, acte adiționale, de scris, de căutat asociați și adrese la firmele care livrează produse agroalimentare la centrele de copii, condițiile de livrare, numărul deceselor oficiale de pe urma băutului de metanol, de văzut cu primarul, de făcut ceva cu sprâncenele, de tuns, de cumpărat ultimul număr din ediția Eaglemoss Collections. Nu uita: de interesat ce număr de telefon mobil are Foca. Ia, cu i lung, un fel de Iia, răsfoiește. Ești tu manipulator, agresiv, inclusiv fizic, speculant, după cum te-a descris o aiurită, așa că o determini să facă asta. Și-ți trimite un mesaj mai vechi: Ce mă bucură, intrigă și mă topesc după: Curcubeul - stau și mă uit la el până dispare. Îl caut după orice ploaie. Fulgerele - le-aș privi non-stop. Ploaia - pe unii îi disperă, pe mine mă liniștește. Nu mă deranjează deloc. Furtunile, uraganele - caut mereu și citesc, privesc etc. Fenomenele astronomice, de orice fel. Mă toooopesc după. Vise: Să vizitez Petra și Londra. Să înființez o organizație de binefacere. Să locuiesc într-un castel (să nu mai spui la nimeni). Mesaj: Uneori mă port ca un copil. Pentru că sunt un copil. Dar tu știi asta și cred că și de asta mă iubești. Ca un copil aștept să-mi spui că fac bine ce fac uneori, să mă lauzi. Ca un copil vreau să te impresionez, uneori. Asta mă face să mă comport nebunește. Să mă enervez, însă doar pe mine, nu ești tu vinovat de asta. Iartă-mă. Dacă mă simt bine?! Nu mă simt bine... M-am simțit atât de fericită cu tine... Cum aș putea să fiu bine fără tine? Cum?! Paradoxul e că noi suntem nefericiți și fericiți în același timp. Suntem condamnați la asta... Mă întreb de ce vorbim atât de puțin când suntem împreună. Când sunt cu tine e suficient să mă uit în ochii tăi și am răspuns la toate întrebările, nu-mi mai trebuie nimic. Dar am nevoie să-mi vorbești mai mult când ești departe. Pentru că am și eu neliniștile mele, întrebările mele fără răspuns. Temeri. Înțelegi, dragul meu? Uneori mi-e frică. De tine. De mine. De trecut, de viitor. Și mi-e frică mai ales când taci. Când mă alungi; mă întreb dacă nu cumva ai dreptate. Dacă nu cumva mă înșel când îmi spun că îți fac bine, când îmi spun că îmi faci bine. Voi plăti cândva... Și mi-e frică atunci când încerc să mă rupt de tine, așa cum îmi ceri. Și mi-e frică atunci când rememorez vorbele tale: că sunt doar o febră care vrea să te invadeze, că mi-ai dat o carte și nu mai poți să-mi dai nimic altceva... Și mi-e frică atunci când înțeleg că viața e atât de nedreaptă, dragul meu... Orice zână, după ce îmbătrânește, se face mumă și se duce în pădure. Se transformă în Muma-Pădurii! Mesaj: Miss you! Mesaj: Voiam să-ți dau Timeline, nu Prisoniers, scuze. Timeline, Prizonierii timpului, cu Paul Wlaker și G. Butler. Un sf romanțios. Șareta cu pâine ajunge joia. Nu e trasă de un cal năzdrăvan, ci chiar de Isus. Căci Isus e cel care are pâine și tot el e cel care o împarte. Isus trage din greu la șaretă. Pufăie. Fornăie și asudă. Când și când, întinde mâinile în față, cât să-i vedem caiele în care au fost bătute. Sângerează mâinile lui Isus. Sângerează cu boabe de grâu. Altădată, când e prea cald, sângerează cu ploaie. Dar asta numai dacă fetele se adună în cete și încep să cânte atât de tare până se aude pe lumea cealaltă: Hai, ploiță, hai! / Udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai! În timpul ăsta, noi, cei mici, aprindem focuri și aruncăm în ele păpuși făcute din frunze uscate de porumb. Paparudă-rudă, / vino de ne udă! Ploaia vine numaidecât. Întâi se adună norii care, până atunci, au stat ascunși în scorburi. Sau în vizuinile iepurilor. După care încep să alerge pe cer și, în cele din urmă, ploaia coboară cu stropi mari și rari, de parcă ar boci babele. Șareta vine agale. Se leagănă în stânga și-n dreapta ca și când ar călca pe ape. Iar apele se mișcă și ele, ca bătute de vânt. Sunt ape pline de praf. Și se stârnesc de la un capăt al satului până la celălalt, care e cam în dreptul picioarelor. Căci și satul ăsta e ca un om. Dar ca un om mare. Are brațe pe care le ține pe lângă drumul principal. Nasul este clopotnița. Ochii, normal, sunt fântânile. Câteodată, acestea, de sete, fie fug, fie se usucă. Dacă fug fântânile, înseamnă că vine războiul. Dacă se usucă, asta înseamnă că satul rămâne orb. Iar întunericul din ochii satului se șterge numai cu gaz de lampă. Când nu există gaz de lampă, îl poți șterge cu opaițele de la icoane. Pastorul este cel care împarte pâinea. Două la Mareșăleasa, două la Piticu... La Bețivu, adică la tata, șareta de pâine ajunge ultima. E și normal, casa noastră se află chiar la marginea satului, între triaj și gârlă. Noi o așteptăm în dreptul porții, cam pe la amiază, când Soarele e atât de iute că te face să-ți usture pielea. Până atunci, ne strângem sub liliac și ascultăm cum vorbim din burtă. Când e acasă și ne aude, tata spune că se ceartă mațele. Mama, însă, crede că ne vorbește sufletul. Căci sufletul trăiește în burtă, chiar sub coaste. Iar din coaste, dacă nu știați, se fac femeile. Cine are nevoie de o femeie, își scoate o coastă, apoi așteaptă să se facă noapte, pentru ca stelele să poată sufla peste ea. Dacă peste coastă torni două firicele de zahăr, femeia va fi dulce. Dacă torni pământ, femeia va muri înainte de cântatul cocoșilor. Pastorul vorbește cu mama. O dojenește. Dacă tata era acasă, era mai simplu. Îl repezea cât se poate de repede: Îți fut morții-n cur! Pastorul nu are curaj să-i răspundă tatei. De regulă, pune capul în pământ. Apoi își vede de drum. De data asta, însă, tata nu e acasă. Pastorul prinde curaj. Femeie, dar copiii tăi n-au chiloți pe ei! Nu mai auzim ce spune mama, căci am și înșfăcat două pâini mari, rotunde, cu coajă care-ți crapă între dinți. E bună pâinea. Tare bună! Dacă mănânci pâine cu apă, rămâi sătul mult timp, cam două zile și încă două zile. Dar noi mâncăm pâinea cu dulceață. Știe și Călin lucrul ăsta. Călin e un băiat din vecini. Ai lui, normal, sunt bănățeni și au venit de la marginea țării. Vine repede-repede Călin. Se uită la pâine și apoi la dulceață. După care întreabă: Îi dai și lui Călin dulceață? Noi avem dulceață cât să împărțim la tot satul. O ținem într-un sac de rafie, imediat după ușă, unde e locul meu secret. Așa că apuc o mână de dulceață și încep să împart: puțină lui Mihăiță, puțină lui Călin, puțină mie. În final, vine și mama și se ia cu mâinile de cap. Mă, năzdrăvanilor, nu v-am spus să nu mai umblați la sacul cu sare? Sarea e cea mai bună dulceață. Ea crește în copac și se face din pietre care cântă. Mama nu știe asta, așa că ne lasă în pace. Dulceața din sare e mai bună decât orice. Dacă torni sare peste sperietori, acestea nu mai putrezesc niciodată. Dacă torni peste iepuri, aceștia se transformă în oameni. Tot nu te-ai interesat de numărul de telefon mobil. Nici ea nu te-a mai căutat. Nu ți-a mai expediat măcar un amărât de SMS, Short Message Service. De Crăciun. De ziua ta. E clar, ai dezamăgit-o. Ultima oară, s-a grăbit să se dezbrace, dar ție parcă atunci ți-a deschis cineva ochii, i-ai văzut fața, inexpresivă, lată, cu un zâmbet mai degrabă tâmp decât pudic, stătea cu pulpele extrem de apropiate, pline, extrem de albe, nu vreau, măi, să mă vezi, adică să nu-i vezi goliciunea, i-ai spus că se poate gândi la orice, dar tu nu mai poți face asta, pa-pa, ai deschis ușa și ai tras-o după tine. Adio, fă! Acum, iată, îți spui că era necesară, îi mai făceai o vizită, din când în când. Te mai înviora! Râzi de toate astea, între două drumuri. Un sat, un sat, alt sat. Mama e o iepuroaică uriașă, care face brânză. Nu știu cum vine asta, dar la mama prinde foarte repede brânza. D-aia e nemulțumit tata și tot bufnește. Că nu se mai satură de împuit. Fă, dar tu când te oprești din făcut copii? Căci noi am fost mai mulți, am mai avut o soră, pe Anca, a fost luată de păsări când abia se născuse. Doctorul a spus că a avut rujeolă și că a făcut complicații. Mama, însă, e de altă părere: A vrut-o Isus la el, a făcut-o îngeraș, iar acum e în Rai și aleargă pe căluți albi! Și nici nu-i e foame. Și nici sete. Iar mama mai așteaptă un copil. Dacă o să fie băiat, o să-l cheme George. Dacă o să fie fată, o să o cheme Alexandra. Dacă n-o să fie nici băiat și nici fată, atunci copilul nenăscut al mamei o să fie un păcat. Cel mai mare păcat. Căci nu ai voie să ucizi pruncii nenăscuți, câtă vreme ei sunt dați de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îți dă un copil, tu trebuie doar să te bucuri de el și să-l ajuți să crească mare. Adică să-l hrănești și să-l speli. Să-i dai cartofi și pâine și să-l freci pe cap și pe spate cu leșie. Dumnezeu vede dacă ai sau nu grijă de copiii lui. Dacă n-ai grijă, are el ac de cojocul tău. Te pedepsește când ți-e lumea mai dragă. Dacă se enervează rău, îți dă chiar și cu polonicul în cap, poc, iar tu, de durere, amețești și cazi la pământ, până vin vecinii și-ți dau cu apă rece pe față. Scoală, fato, nu l-ar mai răbda Dumnezeu de nemernic! Așa îi trebuie mamei dacă trăiește în păcat și nici nu ascultă de nimeni. Dacă ar asculta, și-ar întoarce Isus fața și către noi. Așa că preferă și el să se uite la alții. De cele mai multe ori, se uită cruciș: într-o parte vede copaci fără păr în cap, în cealaltă parte vede scorburi în care se ascund copiii atunci când se julesc în genunchi și se transformă în jumătăți de iepuri. Șofer 2: Șefule, da' Foca ce mai face? Tu: Mănâncă piept de pui cu sos gorgonzola. Șofer 2: A dracu, la Ion al ei numai așa ceva mânca! Niște parizer nu i-ai luat și tu!... Ți-ai zis s-o impresionezi, ai dus-o la o crâșmă selectă, asta a comandat ea, voia să mănânce delicat, îi urmăreai degetele butucănoase, păreau ale unui tăietor de lemne. Și tu fumai în tot timpul ăsta. Încercai să-ți amintești ce ți-a cerut Dia să nu devii. Să nu te... Să nu te ce?! Asta nu reușești să-ți amintești. Ea îți povestește de căsnicia ei cu Ion. Că o bate. Că nu dă bani în casă. Că nu știe decât de camionul pe care-l conduce. Că e casa lui și că ea muncește ca proasta. Că o poate da oricând afară. Că nu vrea să-l mai vadă. Că bea. Că fură motorină. - Și nici când a murit tata, javra, n-a venit măcar la înmormântare! Mai târziu, se suie pe tine. Gâfâie, în cele din urmă. Se mișcă precum un tâmplar. Nu mai e pudică, nu-și mai strânge pulpele. Are o rindea în mână și, când se trage înapoi, o lasă liberă, apoi se împinge cu toată puterea. Hârș-hârș, hârș-hârș. Patul scârțâie, ea are impresia că te simți nemaipomenit de bine, ah, iubitule, dar tu o oprești și-o întrebi pur și simplu: - Și unde i-ai spus lui Ion că ești?! - La mama. Și nu pare năucă. Plăți la stat, la Domnul Stat, cum îi spui, Șofer 2 e mai expresiv, o căciulă de bani dai, șefule, cam jumătate de Logan vechi de 3-4 ani, te-ai trezit cu o durere surdă de cap, parcă ai dormit pe el, ea, din cealaltă realitate, te simte morocănos, Sultane, ce ai? Îi spui. O cafea, o cafea, altă cafea. Rememorezi: Sunt depășit. Mă și mir că dinozaurul din mine nu este deja hidrocarbură. Prin Iran, în câmpurile Ahwaz și Yadavaran. Sau, mai aproape, în Câmpia Bărăganului, între Ileana și Tămădău. Măcar să mă simt acasă. Sunt atât de depășit încât, cu groază, mă gândesc: băă, tu deja ai artroză! Și nu mă opresc din cugetat: de fapt, eu am pozat pentru statuia individului ăla de la Hamangia. Stăteam așa, cuprins de cufureală. Și aveam crampe. Sunt din neolitic. La vârsta asta, crezi că le-ai văzut pe toate și că nimic nu te mai poate surprinde. Ei, pe dracu! Și recapitulezi ceea ce ai învățat în atâția ani de dormit prin tipografii, unde ai mâncat numai și numai șuncă tăiată cu lama, Gillette, dintr-un oraș în altul: hârtia e sub formă de coli, cel mai mare format pe standardul A e A0, dimensiuni 841 x 1189 mm. Hârtia se bate, dacă e pentru tipar plan. Adică se aerează. În tipar, hârtia suferă procesul de frecare. Se lipește, se electrizează, se rupe, se face ghemotoc. Se face pe dracu s-o ia. Dacă e sub formă de rolă, se stropesc marginile acesteia, până să dai drumul la rotativă. Pune, vere, apă din belșug! Până să ajungi la hârtia plană sau făcută rolă, procesul e anevoios. Întâi e manuscrisul. Asta înseamnă că ai nevoie de o dactilografă care să-ți descifreze cuneiformele. O dactilografă la fel de inspirată precum Champollion. Urmează mâna aspră a secretarului de redacție. Ãsta n-are mamă, n-are tată, e cel care masacrează, cu pixul cu pastă roșie, ceea ce ai debitat tu. La final, intervine și redactorul șef, care are și el o mulțime de observații de făcut pe marginea textului sub care te semnezi plin de importanță. Abia după ce se întâmplă toate astea, textul tău ajunge la tipografie. E dus, pe bicicletă, de portar. Te duci la Frizerița. E zâmbitoare. Și-a găsit deja un hăndrălău. - Și cu ăla vechiu' ce faci? - Dă-l în pizda mă-sii de prost! Îți povestește, în vreme ce-i merge mâna, dinții aparatului de tuns alunecă prin părul tău scurt, dar nu atât cât să te simți confortabil, că zilele trecute a fost pe la ea și Nespălatu. S-a tot scuzat că nu e spălat pe cap. Și Frizerița se lamentează: Nu intra aparatul în părul lui, atât era de jegos! Îhî. Și turuie: S-a scuzat, că știe că nu e spălat pe cap, dar nu a avut cum să facă asta, are uscătorul de păr stricat de vreo câteva săptămâni. Izbucnește într-un final, tu mustăcești: Al dracu, eu am crezut că nu are gaz în butelie să-și încălzească niște apă, nu că are el föhnul stricat. Sărăcia dracu, auzi la el, are föhn! Tipografia e în cealaltă parte a orașului. Sau a lumii. Sau a universului. Acolo, între două guri de lapte, îl așteaptă linotipistul. Are saturnism. Curând, se va pensiona pe caz de boală. Mai are câțiva dinți, e anemic, e totdeauna constipat. El îți culege textul. Să fie cu drepte, bă! Corp 8! Și textul tău se transformă, ușor-ușor, în rânduri întregi turnate în plumb. 3 și 1 pe 4 quadrați. Urmează șpaltul. Ca să fiu explicit, rândurile culese de linotipist se așează în coloană, se introduc sub o presă rotativă, manuală, acționată de zețar. Șpaltul se trage pe hârtie de 60 de grame, din ștraifuri. Corectezi ce-a cules linotipistul. Linotipistul corectează ce ai corectat tu. Într-un final, coloana de plumb ajunge la zețar. Și se paginează. În oglindă. Așa se nasc cărțile, așa se nasc publicațiile. Cărți despre zodii, cărți despre cine a inventat apa caldă, cărți cu rețete pentru gospodine. Cărți cu așa-zisa literatură de sertar. Cu versuri. Delicate. Versurile sunt totdeauna delicate. Cu proză. Dacă versurile sunt totdeauna delicate, proza, însă, e aspră. Ceea ce paginează zețarul, ajunge la calandrare. Nu înainte ca omul desemnat cap-limpede să mai citească, din nou, pagina. Se fac ultimele corecturi. La calandrare se toarnă paginile în plumb. Și calandristul are saturnism. Iar o placă de plumb, pregătită pentru rotativă, are 25 de kilograme. Asta dacă tragi pe format A2. Se trage prima coală, se semnează pentru bun de tipar, apoi rotativa poate să mestece sulul de hârtie. Unul, două, trei, zece. Dacă e vorba de ziar, acesta iese gata fălțuit. Adică gata pliat. Dacă e vorba de carte, fălțuirea se realizează de legătorese. Se adună coală cu coală și, cu ceea ce se numește pieptăne, adică o bucată de plastic gros, se îndoaie coala la formatul standard al unei cărți. De regulă, A5. Colile fălțuite se adună. Odată adunate, trec prin procesul de capsare. Sau de broșare. E simplu: folosești capse sau ață tipografică. La urmă, se pune coperta. Se folosește aracet. Sau, mai nou, termoclei. În cele din urmă, cartea e dusă la ghilotină. Ândrăgostita: Cf. Tu: Sex. Ândrăgostia: Iești cu capul. Tu: Adică? Ândrăgostita: Ai ân cap numai pizdă și sex. Tu: M-ai scris așa: Cf. Iar eu iau așa ceva ca pe o lipsă de respect. Ce dracu e aia Cf? Și, în sfârșit, versul tău delicat, proza ta aspră, de bărbat care fumează țigări fără filtru, capătă existență materială. O astfel de carte are un miros specific: miroase a sudoare, a saturnism, a cerneală. A cerneală tipografică, bă! Tot a cerneală tipografică miroase și dacă intervine saltul tehnologic. Adică folosești un PC 4.86, adio dactilografă, culegi textele în Word, adio linotipist, paginezi în PageMaker, adio zețar, folosești imprimanta, adio calandrist, tipograful folosește placa offset, care se imprimă la stereotipie, de pe coala de calc, se introduce în mașina plană și gata coala bună de adunat, fălțuit, broșat și totul strâns sub copertă. Cu versuri întotdeauna delicate, cu proză totdeauna aspră. Și ceea ce rezultă, iată, miroase tot a cerneală tipografică, M.A. Ecogloss Ink negru. Eu așa știu. Așa am învățat. Și e clar că sunt depășit. Sunt deja turbă. M-am descompus lent și sunt carbonizat parțial. Am o structură vegetală fibroasă extrem de pronunțată. Și mă uit la ceea ce se vrea Târgul de Carte Gaudeamus. Cărțile nu mai sunt cărți. Nu mai au parfumul specific. Nu mai miros a cerneală. A saturnism. A coală bătută. Aerată. A termoclei. Sau a aracet. Miros, băi-frate, a tipar digital. Iar ăsta e, în fapt, un aparat. Un nene apasă un buton. E un buton al unui copiator. Cartea se naște pe hârtie de copiator, luată de la Metro, 80 grame pe metru pătrat, Xerox Tranzit, hârtie albă, 500 coli/top. Cobori. Un amic vrea să-ți spună câteva vorbe. Să o lași mai moale cu scrisul despre achizițiile făcute la centrele de plasament. Și-ți dă și câteva argumente, într-un plic A5. Sunt bancnote de culoare roz. Multe. Nu ai timp să reacționezi. Dispare. Te trezești, duci plicul înapoi. Și-ți spui în gând c-o să scrii și despre cum ai ajuns într-un sat, la o șefă de post, care are o astfel de firmă și livrează banane și țelină. Mai mult țelină decât banane. Așa că nu mai e cazul să te miri de ce sunt cumpărate și teste de sarcină pentru cei aflați în plasament. Mănânci țelină ca să ți se umfle banana! Te-ai dus în satul ăla, un coleg a fost la milițiancă, tu ai rămas afară, să vorbești cu gunoierii. Își făceau de lucru cu ce aruncă ăia de la postul respectiv, la pubelă. - Șefule, rândul trecut, când am descărcat-o, aproape că era plină de prezervative. - Păi da, așa prevede Noul Cod Penal: milițienii nu se pot regula între ei decât cu prezervativ, să nu lase amprente! Coperta e făcută la același copiator, doar că s-a apăsat alt buton, cel cu opțiunea color. Și mă uit pe stand. Herta Muller. În coc locuiește o damă. Trasă la copiator. Cartea miroase a toner. Miroase a bășini digitale. Coala nu e umedă. Nu respiră. Eu mă simt un dinozaur. Vine unul și recită dintr-o astfel de chestie botezată carte. S-au dus dracului și versurile delicate, culese, ehei, pe vremea mea, cu litere cursive, care se numesc, acum, italice. Și spune ceva despre Udrea. Despre Becali. Despre pula lui. Asistența, pestriță, aplaudă. E în delir. Dinozaurul din mine se revoltă. Pula lui ca pula lui de poet cu ifose de Capitală, dar aici sunt standuri și de literatură pentru copii. Noroc că nu sunt pe-aici. Sunt acasă. Se joacă pe tabletă. Counter-Strike, Global Offensive. La 9:55, a venit Muc cel Mic. De fapt, doar a vrut să te facă atent: Băă, sper că nu ai uitat de mine, sunt și eu pe-aici! A avut 4,7, o nimica toată, doar s-a zgâlțâit puțin scaunul pe care stăteai, ai crezut că trece vreun camion de mare tonaj pe asfaltul de sub balcon. O stare de amețeală cu care deja ești obișnuit. Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia se aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri. În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Uneori poți găsi și o cheie. E toată de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult. Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum ar veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune Soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile. Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviez și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu', trece hopu'! Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ãsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate. Ândrăgostita e în plin proces creator: Nu poți iubi la fel toate femeile care trece prin viața ta. De asta uneori unora le vei spune dezbracăte, altora lasămă să te dezbrac și doar unei femei iubite âi vei spune cu drag âmbracăte mai gros. Parcă ai mai citit undeva chestia asta. E corect! Ziare cu tradiție au dat faliment. S-au vrut quality. În titluri, n-au avut termeni de genul: halucinant, coșmar, spulberat, ruinat, fără precedent, bombă, scandal, de balamuc, viol bestial, incest, incendiar, frisoane, cutremur, uluitor, șoc și groază, apocaliptic, zi neagră, cod roșu, teroare, zguduitor, prag critic, de necrezut. Și răsfoiești un astfel de ziar, quality, așa își spunea, deja i s-a înregistrat cererea de insolvență: Ce se întâmplă cu sufletul după moarte? Oamenii de știință au găsit răspunsul (video). În text, nu mai este vorba de oamenii de știință, ci de câțiva oameni de știință: Christof Koch, șeful laboratorului științific de la Institutul Allen, Victor Troendle, profesor de biologie comportamentală la Institutul de Tehnologie din California, Bruce Greyson, profesor de psihiatrie la Universitatea Virginia, Stuart Hameroff, profesor în cadrul Departamentului de Anestezie și Psihologie, Universitatea Arizona, Eben Alexander, neurochirurg american. Subiectul este expediat. Ti-ti-ti, se scrie telegrafic. Nimeni nu mai are timp de citit, mai ales despre un astfel de subiect, sufletul omului. Primii doi cred că sufletul moare și totul se pierde în momentul în care omul își pierde conștiența. Greyson are altă părere: mintea sau conștiența funcționează și fără corpul fizic. Pandora, Alpha Centauri, Avatar! În două cuvinte, e contabilizată și părerea lui Hameroff: ne reîncarnăm. Într-o viață trecută, iată, faci un test rapid, online, ești întrebat dacă îți place să dormi, da, îmi place, numai că nu pot, iau anxiolitice pentru a se întâmpla asta, iar concluzia rapidă, emisă pe baza acestui criteriu, e că într-o viața anterioară ai fost un marinar vestit (ptiu!), că ai trăit în Africa de Sud și ai murit de ciumă. Alexander spune că sufletele trăiesc, armonios, în afara corpului și că aflăm asta abia după ce murim. Paradisul biblic. Quality! Rămâi la concluzia ta: omul încetează să mai existe din momentul în care dispare din memoria colectivă. Mark Zuckerberg a avut grijă să nu fii uitat atât de ușor. La acest moment, în era informatică, moartea e, mai degrabă, un surogat, câtă vreme tindem din ce în ce mai mult să ne afișăm emoțiile, prieteniile, frustrările într-un mod mult mai la îndemână, cu ajutorul tastelor, tot într-o viața virtuală. Trăim prin taste și dincolo de ele. Trăim virtual și murim fizic. În fond, viața veșnică poate însemna, până la urmă, doar deschiderea unui cont, pe o rețea de socializare. Asta dacă nu cumva, între timp, se stinge lumina. Definitiv. Abia atunci dispare și sufletul. Tot la fel. Definitiv. Și, da, șoc, uluitor, de necrezut, deja știrea rulează pe posturile de televiziune, ai avut tu grijă de asta, Cine sunt "dujmanii" maneliștilor? Un site din România, evenimentemanele.ro, a fost spart de, așa scrie acolo, "hakerii algerieni". Mesajul? Fuck israel & USA & France (cu i mic), je suis mohamed (blasfemie, numele Profetului e cu literă mică!), je suis ISIS. Dujmanii îmi poartă pică, dar n-are valoarea mea... Quality! Mesaj: Știi, va fi concert de muzică fado. Nu vrei să mergem? Lucilia do Carmo, Adelia Pedrosa, Linda morena, si tu me llamas / yo voy voy contigo / me gusta cuando / tú bailas conmigo / tú eres de la isla donde sale el sol / mi linda morena / dame tu amor, Carlos do Carmo etc., cântă Ana Moura, tu voiai Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulce Pontes, vrei Cançăo do Mar, vem saber se o mar terá razăo / vem cá ver bailar meu coraçăo... Ce știi despre ea, din cealaltă realitate: 1. Zice că e nefericită. E un enunț care nu te mulțumește, cei fericiți sunt săraci cu duhul. Dar Borges a spus că ăsta e un păcat capital: Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit. De ce mă simt nefericită? Pentru că simt că viața mea curge pe un drum greșit. Din visele mele se alege praful. Nu am alături ceea ce vreau să am alături. Pentru că nu am curaj. 2. Când e acasă, miroase a prăjeală de ceapă, a tarte cu ciocolată, a condimente pentru murături. Când e cu tine, miroase a Jasmin. Jasmin Noir. Cu tine pot să vorbesc orice. Pot să fac orice. Fără teamă, fără inhibiții. Cu tine mă cert și știu că ai să faci un gest care să mă facă să zâmbesc. Întotdeauna faci asta. 3. Toamna, se duce printre mesteceni, arțari, fagi și stejari. Adună ghebe. Le murează. Le face zacuscă. La 5 kilograme de ghebe, se pun: 2 kilograme de gogoșari, 3 kilograme de roșii, 1 kilogram de ceapă, 1 litru de ulei, sare și piper. Ghebele se opăresc în apă cu sare, se curăță ardeiul și roșiile de coajă și semințe, ceapa se taie mărunt. Ghebele, ardeiul și roșiile se dau prin mașina de tocat, separat. Se pune ceapa la prăjit, se adaugă ardeiul, apoi roșiile. Amestecul se fierbe până se îngroașă, apoi se adaugă și ghebele tocate. Totul se fierbe până se ridică uleiul deasupra. Se pune în borcane. Concluzie: nu ai mâncat, până acum, ghebe, cu atât mai puțin făcute zacuscă. Unde ești când nu ești? Flash 1: Masă de bucătărie. Mușama înflorată. Maci. Foarte mulți maci. Mușamaua aia sângerează. Tavă. Culoare incertă. Copane de pui. Roșii feliate. Ți-am pus copănele la cuptor... Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit. Flash 2: Dimineață de sfârșit de octombrie. Dimineață la ore mici. Șine de cale ferată. Negură. Lumini îndepărtate, totdeauna tăioase. Și tu așteptând. - N-ai o țigară? Și-i dai, fără să te uiți la el. - E frig, azi. Am dormit la Sfântul Ioan. Am rămas pe scara unui bloc dar au venit niște drogați și mi-au zis să plec. Pleacă, bă! Și-am plecat... Dacă tot am plecat, m-am dus la centru. Măcar am mâncat o supă. Tot nu îi iei seama. Te uiți departe, tare departe. - Și, dacă n-am avut somn, am compus asta. Abia acum ești atent. Cum dracului faci de reușești să atragi numai astfel de oameni?! - Stau suspendat între lumi paralele, / Am de-a face numai cu secături și lichele, / La suferință sunt condamnat, / Dumnezeu îți dă și apoi te întreabă de ce ți-a dat. În câmpie, trenurile sunt balauri care plâng pe înfundate. Recapitulezi ce știi: - Lucrurile au suflet. Și alții au ajuns, înaintea ta, la concluzia asta. Te așezi pe scaun, iar scaunul geme. De ce gemi, scaunule? Nu-ți răspunde, dar tragi concluzia că îl doare sufletul. Îl doare tare rău: Parcă spuneai că ai să mai slăbești. Nu îmi place să te văd respirând greu când urci câteva etaje, nu îmi place când te văd atât de abătut că nu mai poți alerga. De fapt, nu mai vrei. După ce dracului să mai alergi?! Caii verzi pasc, de-acum, pe miriștile din visele altora cu mult mai tineri! Mă uit la tine și trag concluzia că tu nici vise nu mai ai. Și nici în visele altora nu mai apari. Nici măcar nu mai visezi că visezi, ursuzule! (Când hibernează, pulsul ursului încetinește la 14 bătăi pe minut. Și doarme așa. Și pe tot timpul înghețului, din vizuina lui se aude șuieratul respirației, fumează mult, îi trebuie un bronhodilatator, altfel de la sforăiturile lui mormăite va crăpa varul pereților, vor crăpa și pereții și, în cele din urmă, frigul strâns împrejur, în felii groase, se va întredeschide. Prin fereastra aceea vom pleca noi, mână de mână, să ne cumpărăm o zi, o singură zi în care nu vom face altceva decât să numărăm vapoare. Un vapor, un vapor, alt vapor. Oare ce visează urșii atunci când dorm de crapă împrejur tot pământul?) Ea: Măă, sforăi. Televizorul e dat pe mute. Cu ochii aproape lipiți, citești: Sultană Hurrem, doar în fața Lui vom îngenunchea și Îi vom cere iertare. Adormi la loc, sub domnia iubirii. - Poți vedea în interiorul lucrurilor mult mai bine decât în interiorul viețuitoarelor. În oameni nu poți vedea. Sunt opaci. Lumina nu le poate străpunge solzii. Și Dumnezeu a încercat să vadă în interiorul lor, dar s-a lăsat păgubaș. Și-a dat seama că i-a făcut din lut. Lutul poate fi modelat doar pe dinafară. Oamenii trebuiau făcuți astfel încât să poată înmuguri, să poată prinde rădăcini. Să poată avea frunze. Și ar fi atras toată lumina care vine din cer. Am fi fost o lume de clorofilă. Tu, în schimb, ai o armură de praf gros. Extrem de gros. L-ai adunat din toată câmpia. Praful ăsta e cel care te ajută să supraviețuiești. Cu cât ai mai mult praf pe afară, cu atât ești mai închis pe dinăuntru. Ai lacăte. Ai bariere. Ai semne de circulație puse la tot pasul: Stop! Proprietate privată! Chiar și-așa: unde se duc visele atunci când nu mai vor să apară? Și-ți repeți: fac ceea ce au făcut toate sperietorile din tot întinsul. Au plecat în Italia. S-au făcut menajere. Dimineața nu înseamnă neapărat un nou început, ci o vreme extrem de favorabilă pentru un nou atac de panică. Îl stăpânești cu Xanax. Îl stăpânești, în fața ferestrei deschise, respirând rar, extrem de rar, pulsul îți scade la 14 bătăi pe minut, ești un urs care hibernează, respirația ta șuierătoare crapă tot frigul strâns împrejur, felii-felii, îți e teamă că ai dispărut până și din visele altora, atacul de panică nu e un episod specific distimiei, câtă vreme Dumnezeu a făcut, la început, cerul și pământul, iar imediat după aia a inventat distimia. Și abia în ziua a șasea a făcut omul. Ca să o stăpânească în veci. La tine: Soarele răsare la 7:39 și apune la 5:11. La ea: Soarele răsare la 7:41 și apune la 5:04. Mesaj: Ieri, am fost pe linia fluviului, într-un sat, la o fabrică de confecții unde patronul a fugit cu banii de salarii. Apoi am luat-o spre nord, în satul unde m-am ridicat copăcel. Ploua, cerul era închis, bătea vântul, avea draci pe el, frunzele zburau ca bolnave, păreau ciori căpiate. În depărtare, am văzut triajul. În spatele lui, era casa, scundă, cu prispă. Dar asta cândva, într-un timp nedefinit. În casa aia, pe o astfel de vreme, stăteam cu nasul lipit de geam și priveam printre zăbrele. M-am simțit aiurea. Parcă-mi căzuse-n cap toată sărăcia. Toți anii aceia atât de ciudați, când pâinea avea un gust minunat, mi-au trecut prin fața ochilor. Era dulce pâinea. Și rară. Am trecut și pe la dispensar. Mă tot uitam. Lung, lung... Acolo, în urmă cu 40 de ani, m-a luat mama și m-a dus pe brațe. Casa noastră era la marginea cealaltă a satului. Mă jucam prin gunoaie: baligi, ciulini cu flori de culoarea cerului, după furtună, mai înalți decât mine, țepoși, coceni, sârme ruginite, de baloți, sticle sparte, de lampă, de borcane, unele colorate, altele transparente, te uiți prin ele și lumea are o altă nuanță, e mai veselă, lângă tine se deschid porțile unui palat și, înăuntru, nu te așteaptă Ileana Cosânzeana, ci o masă plină de bunătăți, pâine mare, rotundă, coaptă îndelung, sos de roșii, copane de pasăre, felii groase de salam, biscuiți și înghețată, ciocolată și nuga. Dincolo de locul ăsta viran, erau grădinile, bostănăria, balta, groapa cu lut. Măciuliile alea de ciulin, ca pelerinele împăraților, erau cele mai frumoase flori. Băteam la ușa castelului ăla care ascundea atâtea bunătăți. Am intrat. Am văzut masa. Un paj mi-a spus sa mă așez pe oricare scaun vreau eu. Și m-am așezat. Într-un ciob colorat. D-ăla prin care lumea capătă altă nuanță. Fermecătoare. M-am tăiat chiar la... cur. Am sângerat și am plâns tot drumul până la dispensar. Atât am plâns: doi kilometri. Era deja noapte. Femeile alea, surorile medicale, îmi amintesc, m-au șters cam peste tot, nu numai de sânge. Și i-au reproșat asta mamei. Dar de căcat de ce nu l-ai șters, femeie? E bine la orfelinat, așa spune mama. Orfelinatul ăsta e un fel de casă unde stau copiii fără părinți. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu înțeleg de ce trebuie să stau aici, că doar nu sunt orfan. Nici Mihăiță nu știe. Mama tace alb, ca sarea căzută pe jos și strânsă cu mătura în colțul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindcă directoarea de-acolo ne-a căutat în cap și a spus că avem lindeni. Lindenii ăștia sunt niște gândăcei, pe care-i faci de foame, ți se plimbă prin păr și te fac să te scarpini până îți dă sângele. Să te duci să-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urlă către o altă femeie, îmbrăcată în alb: Auzi, fă, vezi să n-aibă și scabie! Eu nu știu ce-i aia scabie, o să-l întreb pe tata, după ce vine de la pușcărie, unde a ajuns fiindcă a furat porumb de fiert. Așa a spus la judecător, că a furat porumb de fiert fiindcă voia să ne dea nouă să mâncăm, că ne era poftă. A știut judecătorul ce-a știut! Noi n-aveam poftă de porumb de fiert. Nouă ne era poftă de înghețată. Toată vara aia, la alimentara, dintr-o bâzâitoare, așa-i spuneam noi acelei mașini care avea două manete, una pentru înghețată de vanilie și una pentru înghețată de ciocolată, un nene a vândut înghețată la toți copiii din cartier. Eu n-am mâncat. Nu știu ce s-a întâmplat, dar atunci nu a mai murit nimeni. Așa că n-am avut de unde să fac rost de bani, măcar un leu, cât să-mi iau o înghețată. Nenea de la înghețată te și întreba de care vrei. Iar eu știam răspunsul din memorie, atât eram de deștept! Combinată, nene, combinată! Adică și de vanilie, dar și de ciocolată. D-aia spun că tata a mințit când a ajuns în fața judecătorului. Acolo, mama a plâns. S-a rugat de omul ăla îmbrăcat în negru, ca un dricar, să-l lase pe tata acasă, că nu poate să ne țină singură și că-i bolnavă. Da, că e bolnavă rău. Apoi procurorul a spus că tata merită să stea la pușcărie că, oricum, nu are grijă de noi, adică de mine și de Mihăiță, că e un bețiv și că are o țiitoare. Țiitoarea asta e o altă femeie, dar căreia mama îi spune curvă. Iar ai dormit la curvă, bețivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tăi, îl tot cicălea mama. Tata spunea că-l agasează cu gura aia a ei. O să ajungi vai de capul tău, iar el îi spunea să nu mai cobească. Acum, tata trebuie să stea doi ani la pușcărie. Iar doi ani înseamnă mult, două ierni și două veri, adică patru vacanțe. Vecina de lângă noi, moldoveanca, a încercat să o liniștească pe mama. Îi spunea că și pușcăria a fost construită de oameni, tot pentru oameni. Însă mama se tot tânguia, că nu poate face față la doi copii și că o să ajungă la balamuc cu atâtea necazuri. După care ofta adânc. Uite, nu mai am nici săpun în casă. Cu ce să-i spăl?! Și ne spăla cu leșie, adusă de la tușa de la țară. Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasă fără păr. Aparatul ăsta are o lamă, îți este trecută prin păr și, gata, rămâi fără el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere și mai tare pe mama. O vede că-i plânsă. Și Mihăiță plânge. E rândul lui să fie tuns zero, adică să rămână fără păr. În frizerie, miroase frumos: a lavandă, cu care-și dă și tata, după ce se bărbierește. Asta o face duminica dimineața, când mă trimite pe mine să-i cumpăr două sticle de vin de masă, dar de masă, da? Și-o lamă de ras, de la tutungerie, unde vinde Șchiopul, așa-i zice tot cartierul, fiindcă nu are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul ăsta e un loc unde se adună capitaliștii care nu vor ca noi să locuim la bloc și de la care primim banane, de la ei de la fabrică. Acolo, Șchiopul, adică vânzătorul de la tutungerie, s-a bătut cu ei. De ce vreți să furați copiii, mă, futu-vă-n gură de capitaliști! Frizerul o întreabă pe mama dacă vrea să ne frece și cu gaz în cap. Mama se înroșește și-i face semn doar din ochi. Eu stau pe vine și mă joc cu părul lui Mihăiță, care a fost tuns de frizer. Părul lui Mihăiță e galben și e moale, parcă e o blană de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare și este alergat de vânători, care vor să-l împuște. Câteodată, când îi este foarte frică, iepurele începe să țipe. Iar țipătul lui sparge ferestrele de la oraș, după care se rostogolește și se scufundă în fluviu. Strigătele înecate ale iepurilor sunt liniști care te fac să plângi direct din vârful degetelor. Mesaj: Cod galben de ceață, cu vizibilitate redusă, local, sub 200 m și izolat sub 50 m, intervalul 7:00 - 9:00. Evit să mă duc în satul ăla. Acolo e îngropată mama. Cimitirul e lângă fosta cooperativă agricolă. Ca să ajungi acolo, trebuie sa treci un canal colector. Primăvara, când se topesc zăpezile, pământul băltește. Așa zic eu: spală oasele morților. Și nici asta nu reușesc să-mi amintesc: eu am fost cel care a scris crucea. Că am cel mai frumos scris dintre cei din familie. Ascuțit. Repezit. Dar numai când sunt pe fugă. Altfel scriu delicat, aplecat spre dreapta. Și am scris crucea aia cu vopsea albă. Am trasat înainte, cu un creion, literele. Și nu reușesc să-mi amintesc: am scris Georgeta sau Gorgeta. Am pus sau nu am pus e-ul ăla?! Dacă o pisică îți taie calea, trebuie să faci trei pași înapoi. Altfel vei avea ghinion toată ziua. Dacă uiți să scuipi, tot de trei ori, peste umăr, vei avea ghinion și toată noaptea. Când te rogi, trebuie să-ți faci cruce tot de trei ori. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh. Amin. Tot ceea ce faci, trebuie făcut de trei ori. Așa ne spune mama. Trebuie să te speli pe cap și să te limpezești de trei ori. După ce sunt spălate, rufele trebuie și ele limpezite tot de atâtea ori. Prima dată ca să le fugă scamele din oase, a doua oară ca să-și recapete culoarea-n obraji, iar a treia oară ca să miroasă a vânt. Tatăl nostru trebuie spus de trei ori. Dacă mergi pe uliță și te găsești cu cineva, tot așa, trebuie să-i spui bună-ziua de trei ori. Bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene! Nu contează că ăla se uită ciudat la tine. Tot așa, dimineața, pe față trebuie să te speli tot de trei ori: prima dată pentru a alunga visele de peste noapte, a doua oară pentru a te primeni, iar a treia oară pentru ca lumina să-ți poată pătrunde în ochi. Dacă nu te speli pe față, visele de peste noapte îți rămân prinse de pleoape și nu le mai poți deschide. Dacă nu mai poți deschide pleoapele, nici lumina nu mai are pe unde să pătrundă. Așa că rămâi orb pentru tot restul zilei. Și bunicul a făcut la fel. A făcut trei copii și a avut trei neveste. Nevestele lui au murit o singură dată, în vreme ce el a murit de trei ori. Prima dată a murit când s-a dus să se bată cu rușii. Spunea că a venit un frig așa, de nicăieri, care i-a pătruns în piele. Apoi frigul a înaintat încet-încet, până i-a ajuns la inimă. Dacă ai frig la inimă, îți îngheață sângele. Când ai sângele înghețat, nu mai ești om, ci șarpe. Dumnezeu nu iubește șerpii, ci ăla al cărui nume începe cu "D". Și dacă Dumnezeu nu te mai iubește, înseamnă că și-a întors fața de la tine, iar tu ești un mort umblător. Iar morții umblători nu au umbră. Cine nu are umbră, înseamnă că nu mai e văzut de lumină. Și fără lumină ești năpădit de toate păsările nopții. Cum ar veni, te transformi într-o streașină. A doua oară, bunicul a murit când era copil. Căci așa a trăit bunicul: prima dată a fost om mare, apoi s-a făcut copil, după care, brusc, a început să îmbătrânească. Pe piele i-au apărut niște bube care făceau o coajă de parcă aveau în ele un stup de albine. Iar mierea făcută de albinele din bubele care i-au crescut pe trup, i se scurgea din cap până-n picioare. Era o miere otrăvită, pe care o mâncau doar viermii. Așa că bunicul, dacă tot făcea miere din bubele de pe trup, a fost năpădit de viermi. Și a fost mâncat de ei, bucată cu bucată. Așa-i zicea și nevasta lui de-a treia, adică bunica: Să te mănânce viermii, nenorocitule! Dar ea nu avea de unde să știe că bunicul fusese deja mâncat de viermi încă de când fusese copil. Așa că el râdea de se prăpădea. Nu mă mănâncă, fă, că eu am sângele înghețat! Și e adevărat, bunicul nu a fost mâncat de viermi. Dar asta s-a văzut abia când a murit sora mea, Anca. Pe ea au îngropat-o în locul bunicului. Și când au venit ăia de au săpat groapa, l-au găsit pe bunicul, care murise pentru a treia oară, adică definitiv, tot așa precum a fost astupat cu pământ. Stătea în groapă și avea ochii deschiși. Nu mai ținea mâinile pe piept, ci se scărpina frenetic, pe unde apuca. Striga cât îl ținea gura: Băă, alungați albinele-astea! Alungați albinele, băă! A treia oară, bunicul a murit pentru că nu mai avea de ce să trăiască. Se plictisise. Îl lua așa, cu leșin, și nu mai voia să se dea jos din pat. Ca ce chestie, fă? Bunica își făcea cruci mari, tot de trei ori. După care scuipa și peste umăr, de parcă-i trecuse calea o pisică. O să arzi în Iad, nenorocitule! Apoi, cuprinsă de remușcări, devenea rugătoare: Ieși, mă, afară, să te vază Soarele. Dar bunicul nu mai avea de ce să fie văzut de Soare. El, oricum, era un mort umblător, încă de pe vremea când s-a bătut cu rușii. V-am spus: de la război, bunicul s-a întors întreg, numai că nu mai avea umbră. Și dacă bunicul, după ce a murit a treia oară și a fost astupat cu pământ, nu a fost mâncat de viermi, asta înseamnă că nu a putrezit. Cine nu putrezește, se transformă în strigoi. Iar strigoii sunt oameni morți definitiv, dar care nu au suflet. Cine moare pentru a treia oară și are suflet, ajunge în Rai. Cine nu are suflet, nu are altceva de făcut decât să stea la răspântiile din câmpie și să numere stelele și salcâmii. Dacă sunt mai multe stele decât salcâmi, trebuie să se apuce să latre. Precum câinii sau precum dropiile. Așa că noaptea, când cerul e acoperit de nori și nu se văd stelele, în câmpie latră câinii, dropiile și cei care au murit a treia oară și care nu au reușit să putrezească în veci. În orice oraș de mărime medie, există o cârciumă cunoscută drept Cățeaua Leșinată. La tine, ai cârciumi cu nume edificatoare: La Jegu, La 2 Căcați, La Scapă-Rată, La Sobă, La Pizdă-Rapidă. Se consumă vodcă ieftină. Târâș, Babalau, Genocid, Șoricioaică, Trotil, Matrafox, Neutron, Electrod, deși în acte apare drept vodcă Săniuța. Clienți: Lălău, Tamba, Știrba, Libelulă, Larga, Mortu, Lulu, Chioara, Fifin, Bulău, Cartof, Mazdriche, Arșinel, Compas. Te sună Nespălatu. Așa vorbiți voi, faceți schimb de informații prin telefon. Altfel vă vedeți extrem de rar. Te întreabă una-alta. Alo, alo, dar despre X ce părere ai? Și-i răspunzi în doi peri: mă doare-n treflă de el. Tu știi că Nespălatu, deși nu are bani de săpun, își permite să aibă telefon mobil de ultimă generație, nu ai habar cum l-a obținut, tu ai, cum am zis, o gioarsă de dual sim Nokia X1, un fel de mamut fosilizat al telefoniei mobile. Te întreabă de ăla, te înregistrează în același timp, apoi se duce la cel despre care tu ai spus fie că te doare-n cot, fie că ți se fâlfâie, și-i pune înregistrarea. Ãla, băiat fin, îi dă la schimb ceva mărunțiș. De data asta, e supărat. E foarte supărat. Extrem, extrem de supărat. Îți spune de Leana. Care Leana? Cum, n-o știi pe Leana?! Înțelegi că asta e o matracucă, stă la parter, în blocul lui de garsoniere sociale, adică-i e vecină. Și vorbește așa, îți explică el: pi-pi-pi, ti-ti. Nespălatu spune că e și peltică, dar și bâlbâită, că are un ochi vânăt și că a rămas singură, fiindcă groparul cu care trăia a fugit cu alta, care tămâia prin cimitir. Dar asta acum o lună de zile. Oh, ce dramă, te arăți tu interesat. Și-i merge gura mai departe: M-am găsit cu ea, că îi e foame, că ea nu știe ce să facă dacă a lăsat-o ăla. Întrebi dacă au copii.. Nu. Și am luat-o la mine, i-am dat niște mâncare de cartofi, făcuse asta a mea, i-am dat și un pahar cu vin, mai aveam într-o sticlă. Ce vin? Ei, d-ăla, măi, Motonel d-ăla, dă-l dracu! Și i-am spus pe furiș, să nu mă audă asta a mea, să vină mâine dimineață la mine, când pleacă tebecista la muncă, la spații verzi. Așa. Și-ți explică faptul că asta a fost săptămâna trecută. A doua zi, Leana, țop, s-a prezentat la el la ușă. Băă, și-l știi pe Pichi al meu, pekinezul, da? Așa... Am băgat-o în casă și m-am pus și eu în pat cu ea, s-o fut. Și-al dracu Pichi, s-a apucat să latre de-a sculat tot blocul. Am futut-o de două ori dar, când a plecat, a văzut-o o vecină, că era speriată de la cățel, că de ce urlă Pichi așa... Baba dracu, ieri i-a spus lu’ asta a mea. Asta s-a dus și i-a dat omor, iar eu acum te sun din parc, nici țigări n-am, știu că e târziu, tu trebuia să dormi la ora asta, nu am mâncat de două zile, iar acasă nu mă duc, că nu mă mai primește aia. A aruncat cu cratița după mine. Ce zici, ce mă înveți să fac? Și-i răspunzi căscând: - Păi eu zic să te spânzuri! Mesaj Șofer 2: La crocodil, în țigănește i se spune așa: un șopârlache mai baro. Sorbi din cafea, în dormitorul tău albastru, Lavazza Suerte, tare și agresivă, 100% rubusta, ce aduce energie în viața ta, așa este prezentată, știi ca te ador, știi că te ador, fără tine simt că mor, expiri spre tavan, fumul rămâne acolo, se transformă în nori cumulus, se aude, în surdină, arunci un ochi la televizor, Hitachi, suspendat, dar numai ca să vezi cât e ceasul, e afișat în josul ecranului, 2:09:31, am sperat să te-ntâlnesc și să-ți spun că te iubesc, nu poți începe ziua altfel, pe canalele de știri sunt reluări, crimă oribilă, urmată de sinucidere, serie de arestări fără precedent, în ultima săptămână, programele au fost făcute de instituțiile de forță ale statului, turuie prezentatoarea, pe un ton agresiv, a fost adus la audieri, este prezentat la mandat, citație, declarație, a fost atacată independența justiției, te uiți și nu te mai întrebi în ce țară trăiești, nu vrei să asimilezi astfel de informații, la o astfel de oră, ar fi prea mult, să-i ia dracu cu știrile lor cu tot, mai ales că știi cum se fac, se decupează la montaj, dintr-o filmare de ore întregi, tai ici, tai colo, iar pe ecran urmează să ruleze două minute din șoc, sute de mii de oameni înspăimântați, situație fără precedent, e adevărat că ați vândut pui infestați cu salmonella? Arăți un nene, la poarta unui ferme avicole, ăla se agită, gesticulează, se scarpină-n cap, vorbește la telefon, face semne că să-i freci morcovul și exact asta dai la televizor, se pornește iureșul, vin și carele de transmisie în direct, tu le spui ligheane, forfota sporește, antenele se ridică, se conectează la satelit, jurnalul se deschide cu fraierul ăla care-și mișcă, în aer, brațul, cu palma făcută sul, înainte și înapoi, nu te întrebi de ce atâta balamuc, 5-4-3, vezi că intri în direct, aia, cu un kilogram de pudră pe față, cu un zâmbet strâmb, forțat, de băutoare de tequila, prin cluburile de fițe, turuie, suntem la poarta pe care au ieșit zeci de mii de pui infestați, ajunși pe rafturile supermarketurilor din toată țara, românii sunt îngroziți de această situație, ridici din umeri, telefonul mobil sună în draci, băă, tu nu îți dai seama că, din cauza ta, sute de familii ajung pe drumuri, sunt golan, sunt vagabond și fără tine simt că mor, lălăie un gușat, realizezi că există un interes față de ferma aia, a introdus cerere de faliment, altcineva vrea s-o cumpere, se face atmosferă la televizor, se mai lasă din preț, ăsta o s-o dea și moca, numai să scape de ea și să plecăm de la poartă, îți spune un coleg, mama dracu, deschizi fereastra, ai nevoie de aer, tot plouă, tot plouă, plouă de milioane de ani, verifici telefonul mobil, nici un mesaj, ea, din cealaltă realitate, doarme lângă ăla, e un început de zi absolut perfect, te duci în cealaltă cameră, știi că ai în raftul biroului câteva blistere, Rohypnol, substanță activă - flunitrazepam, produce încetinirea activității psihomotorii, amnezie, relaxare musculară și induce somnul. Un comprimat, un comprimat, alt comprimat, rămâi în cumpănă, chiar vrei să dormi sau vrei să-ți induci o stare de amnezie prelungită, de preferabil pentru următoarea mie de ani? La magazin. La oricare magazin de cartier: - Ce doriți? Răspunzi cât se poate de clar: - Niște bani împrumut. Și spui și suma. Ceva mai mare decât salariul minim pe economie. Vânzătoarea se uită la tine ca la E.T. Mesaj: - Â-mi place de tine. - Cine ești? - O fată care e ândrăgostită de tine, ziaristule. - Să mori tu?! Dacă un singur copac e mâhnit, atunci toată pădurea e mâhnită. Dacă se mâhnește pădurea, orice dimineață are ochii din cer, plini de posomorâre. Și se apucă să plouă ca și când dimineața e mâhnită de mâhnirea copacului care întristează toată pădurea. (Să te legi la șireturi!) Ia, cu i lung, un fel de Iia, e tot supărată. De fapt, s-a supărat din nou. Așa faceți, sunt câțiva ani de când vă comportați așa. Ai întrebat-o ce mai face 8, iar ea a reacționat. Ceva de genul că ea nu-i spune ei, din cealaltă realitate, altfel decât așa, deci nici tu nu trebuie să-i spui 8 lui 8. Și-ai continuat: 8. 8. 8. 8. 8. 8. 8. Iar Ia, cu i lung, a început să tacă. Și crezi că de fapt asta a vrut cu adevărat. Plouă mărunt și miroase a foamete, venită cu aeronava. Aeronava asta, dacă nu știți, e o corabie. Ba un avion, sare, cu gura, un altul. Hannah Montana, prințesa cu fustă cu volănașe, își intră bine în rol. Altcineva?! Tot scurmă, din priviri albastre, clasa plină ochi cu mucoși, care în papuci de gumă, care în șosete. Ude. Căpitanul aeronavei e suplu, se mișcă militărește și e îmbrăcat în pirat. Are și o comoară ascunsă pe undeva, într-o insulă secretă. Ba e un avion! Azi, se va dansa. Se vor depăna povești. Ajutoarele Căpitanului sunt Spiderman, Zâna Primăverii, Prințesa Cosmina și Bugs Bunny. Seamănă mai mult cu Rilă-Rilă-Iepurilă ăsta, are o coadă mică și toți ar vrea să-l tragă de ea. Băi Bocănilă, ești cam urecheat! Spiderman are și el o forță deosebită: se poate cățăra pe clădiri și, în general, face numai fapte bune. Acum, însă, dansează. Se învârte în jurul Zânei Primăverii, asta fiind îmbrăcată în verde turcoaz, i like to move-move! Așa că, normal, Aeronava zboară către planeta Primăverii, însă există un spion, iar asta este o problemă, căci și o roată a făcut pană, na, drăcie! Trebuie să se cânte, în cor, refrenul: Mașina șefului are pană la roată, mașina șefului are pană la roată și noi o vom lipi, firește, cu gumăăăă de mestecaaat. Veselia e generală. Aeronava are ba vrrrm, ba are fââââs, bine că există regley spearmint! Mesaj: Vindecarea / este o formă de a muri pe neașteptate, / peste umbră, / atât de sensibilă în lumină, / trece o altă umbră. Dar vin și caii pe planeta asta, foarte mulți cai, tropăie toți și se zguduie ferestrele, așa că avem o iapă și doi armăsari, pe Dobrin, sare un țânc, pe Sabrina, dar și pe Amadeus, vin și alții cu gura, ăștia fiind trei cai nărăvași care fug atât de tare că mănâncă jar. De după colț, mai așteaptă un cal, și el tropăie și fornăie, îl cheamă Mahalale. Sala de clasă se transformă într-un câmp de bătălie, vin turcii, la Rovine, în câmpii, iar zgomotul e infernal, bucuria e una copleșitoare, a-ram-tam-tam, a-ram-tam-tam! Să vedem care sare mai sus, să vedem cine poate tropăi mai tare, în clasa vopsită, până în dreptul ferestrelor, într-un verde incert. Căpitanul aeronavei e în altă lume, ai se eu te pego, ai, ai! Școala toată e o aeronavă, va zbura către o planetă unde jocul e ceva firesc și plin de lumină, un alt prichindel, înalt cât spătarul la scaun, îmi face cu ochiul, cred că vom merge împreună să-l bumbăcim pe Bugs Bunny. Tot ce mai e de făcut e ca fiecare să se suie care pe scaune, care pe bănci, se va porni într-un marș triumfal, afară continuă să plouă, plouă câinește, tam-tam-rap, tam-tam-rap, trecea un prinț călare, trecea un prinț călare, foamea se ghicește dosită în colțuri, apare și un elefant, legănându-se, evideeent, pe o pânză de păianjen, dar a venit apa și l-a luat, e Săptămâna Altfel la școală, mucoșii poartă care papuci, care șosete ude, căci altfel ar însemna să aducă cu ei, pe holuri, în clase, peste tot, noroiul ulițelor din câmpia nebună și care nu reușește să sature pe nimeni. Iar copiii se transfigurează. Care devine o zână, care devine un personaj de desen animat. Au și săbii cu laser, din baloane lungi-lungi, ca Yoda, stăpânul forței, unul dintre ei, ieri, a mâncat ciorbă și ciorbă, un altul a mâncat sos. Sos de nimic, așa spune. E frig și primăvara asta abia așteaptă să explodeze! Mesaj: Ție ți-aș fi făcut toți copiii pe care ni i-ar fi dat Dumnezeu. Găsești fotografii cu ea, din cealaltă realitate. E într-un grup. Nu realizezi dacă poartă una din rochiile pe care i le-ai cumpărat din Orașul Vechi. Îți tot spui că ăsta e locul unde ai putea, oricând, să îți faci bilanțul. Și să te prezinți, senin, împăcat, în fața lui Dumnezeu. Stă lângă umărul unui individ. Individul are mustață, e trecut, se duce rar la frizer. Are ceas. Are verighetă. Îi privești ochii. Cu ăsta, noapte de noapte, împarte ea patul. Fața lui nu-ți spune nimic. Are față de mâncător de mici și de băutor de bere la halbă, la piața de lângă autogară. Nu-ți dai seama dacă îți spui toate astea ca să îți faci curaj, să-ți gâdili orgoliul sau doar pentru că te simți umilit. Nu e nici o discrepanță între ei. Arată ca o familie. Îți imaginezi: ea face ouă ochiuri, iar el îi cere să facă și salată. Și ți se pare absolut normal. Ea, din cealaltă realitate, este prinsă într-o horă. E și el. Sunt și alții. El are cămașă albastră, scoasă peste pantaloni. Îți repeți: zici că e pontator, la Bumbești-Livezeni. E omul care o îmbrățișează, noapte de noapte. Ea îți tot spune că nu mai face dragoste cu el, că nu simte nevoia asta. Că îl refuză, mai ales de când te-a descoperit pe tine. Privești fotografiile și îți dai seama că nu e așa. Că minte. Îi zâmbește. Pare fericită. Pare chiar tandră. Pare că nu e el, ci tu. Sau oricare altcineva. El, tu, altul, tot un drac. Nu arată ca și când i-ar putea refuza ceva. Se integrează perfect în grup. E perfect mulțumită cu ceea ce are. Aplaudă. Dansează. Râde. Aplaudă și el. Dansează și el. Râde și el. Pe masă, lungă, nesfârșit de lungă, aperitive, pahare cu vin, pahare cu suc, fursecuri, cafele. Mușchi file. Rondele de cașcaval. Măsline. Un fel de botez mai pricopsit. La schimb, tu ai midii. Ai bragă. Ai rahat turcesc. Ai guvizi. Când și când, ai KFS. Și inhibitori de serotonină. Și insomnii, câteodată cumplite. Nu țopăi. Nu aplauzi. Nu zâmbești. Doar taci și privești marea, totdeauna calmă de câte ori te duci să o vezi. Și vrei să fii tu ăla care a scris în dreptul stabilopozilor: Mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des. Și te întrebi: ce dracului cauți între ei? El saltă piciorul drept. Își ia avânt. Ea se alintă. Nu cântă Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulce Pontes. În nici un caz. Nu e Cançăo do Mar, vem saber se o mar terá razăo / vem cá ver bailar meu coraçăo... După cum sunt prinși în horă, după felul în care se saltă piciorul, după felul în care se bate din palme, cu siguranță cântă formația Etalon. Din Pașcani. Hai, cumătri, sus paharul, / Hai ca să ciocnim, / Pentru sănătatea noastră, / Un pahar cu vin... Iar tu începi să te simți ca un câine străpuns de alicele unui vânător cu strabism. Flash: ...disperarea care crește pe chip, te descărnează, / te face de nerecunoscut, / ca o frescă din sfânta sofia peste care a ars un cazan de pucioasă, / ploaia târzie care cade de pe streșini și se transformă într-un sinucigaș care nu a mai dat greș, în sfârșit, / să facem din neuroleptice meniul principal al zilei care va reuși, în cele din urmă, / să ne mestece, / să ne risipească, / să trăim o singurătate desăvârșită... Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și întâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, voiam să mai stau, voiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut răbdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze împreună. La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care îl ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut. Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă. Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și îl învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. În locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Candriul râde. În pula mea, fac altul! Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ancuței, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care îi lipsește. Tata pune întâi pirostria. Face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap-hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se întristeze. Mănâncă și unchiul, hap-hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem! Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește. Ai zile în care realitatea ei se contopește cu realitatea ta. Realitatea ei și realitatea ta însumează o irealitate aproape verosimilă. De fapt, tu asta cumperi. O zi, o zi, o zi. Din 3-6-5. Și realizezi că, în fapt, plătești. Plătești ca și când te-ai duce la casele de toleranță. O zi de irealitate verosimilă înseamnă un pumn, înainte, de anxiolitice. Înseamnă, după, tot un pumn de anxiolitice. Și pari total absent, privind pe fereastra trenului. Un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Ea te ține de mână, așa i-ai spus de la început, să mă iei de mână, altfel mă prăbușesc... Stă ghemuită în tine. O gară, o gară, altă gară. Realitatea ei și realitatea ta sunt din ce în ce mai aproape de irealitatea voastră. Iar irealitatea voastră e doar locul unde tu te simți în stare să-ți faci bilanțul. Să ai curaj. Până la capăt. Să te revolți. Bă, Contabile Nebun, la ce dracu să-ți mai spun eu ce am făcut bine și ce nu, când tu zici că le știi pe toate? Marș în pizda mă-tii! Asta realizezi: irealitatea ta atât de verosimilă e de o falsitate evidentă. Și-ți spui și ție: marș în pizda mă-tii! Flash: - Tu nu vezi cum zboară timpul? - Văd, dă-l dracu! - Ne trezim bătrâni... - Ne trezim morți! O femeie îndrăgostită și însărcinată, irizează. E fosforescentă. Pulsează. Te uiți în ochii ei și-ți spui că la fel trebuie să fi arătat și privirea lui Dumnezeu în clipa în care s-a decis să separe lumina de întuneric. Ea e Dia. E o femeie îndrăgostită și însărcinată. Pe un peron. Frunzuliță de cicoare, curva-i curvă până moare, una-una, pentru Leo, pentru Cabral, Heineken, the original quality, c-așa-i femeia făcută, te iubește și-apoi uită, brewed with natural ingredients, Moods, 5 cigarillos, garantia exclusiva, mamă, pe Sinești, pe magistrală, mergeam cu inimă amară, mă duceam, Doamne, furam, pentr-o curvă ce-o iubeam, nu-ți plângi de milă, încă ești uimit, Dia îți scrie, tu nu te mai faci bine, știe ce zice, te îndrăgostești cu o precizie bolnăvicioasă, fix o singură dată la 20 de ani, iar pe tine te ține vreme îndelungată, ți se spune Duracell, are dreptate, e prea mult pentru o viață de om, i-auzi, mulțumesc lui Dumnezeu, c-a făcut pe gândul meu, pentru Gicu, pentru Maru, pentru Avalon, totul, în fond, nu e decât un mare rahat, viața este o scară, ce te urcă și coboară, pentru Ramon, pentru Sinel, pentru Americanu, arz-o focu' ca s-o arză, dar de unde să găsesc, toate sunt pe interes, numai dacă ai putea dansa, pur și simplul, să numeri pașii, chasse from promenade position, sus, din cer în cer, să dansezi când pe unul, când pe altul, left shoulder is quite forward, lift up left hip, when going into outside partner, left side stretches even further, un cer, un cer, alt cer, până la ultimul, îți spui că poți ajunge acolo, e un loc unde tu ai fost cu multă vreme înaintea altora și nu mai vrei să te întorci, e extrem de simplu să fii fericit, e suficient să privești într-un suflet și sufletul ăla să privească în sufletul tău, uite, din aceste priviri schimbate când pe furiș, când pe de-a întregul, se naște un alt suflet, micuț, în prima lună arată ca un mormoloc, în ziua a 25-a, inima-i începe să bată, are puls, picioarele și mâinile arată ca niște bobocei, i se formează tubul neural, cum ar veni, apare Dumnezeu și transformă un banal act sexual într-un miracol, îl face pe om după chipul Său. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Citești: Până la sfârșitul celei de-a doua luni, copilul începe să capete tot mai mult un contur uman, pierzând din aspectul de mormoloc, are o lungime de aproximativ 2,5 cm și cântărește încă mai puțin de 28 de grame, adică suficient cât să poată fi aspirat, prin colul uterin dilatat, medicul introduce în uter o canulă flexibilă din plastic; cu ajutorul unei pompe electrice sub presiune, este aspirată placenta și copilul, care, astfel, va fi rupt în bucăți. Deoarece capul este mai mare, el se detașează de trunchi și va fi sfărâmat cu un instrument special pentru a fi apoi aspirat. Deseori, nu se poate distinge în această grămadă de sânge, resturi de placentă și copil, dacă au mai rămas resturi în uter. Și citești mai departe: Copiii avortați sunt deja în măsură să simtă durere și panică în timpul avortului. Premium quality, curva-i curvă până moare, una-una, pentru Nelu, pentru Angel, original recipe, as cigarrilhas dannemann sao mundialmente famosas, i-auzi adevărul, c-așa sunt femeile, să-ți mănânce zilele, come walk with me and let go off the way you are going, come talk to me and i'll tell you what's really we're flowing, frunzuliță de cicoare, curva-i curvă până moare, life is much too good, my friend, don't let it end. Viața e un mare rahat. Dance. Dance. Dance. Matincă: - Îmi place vagonul tău, singur, singur... - Mă bucur pentru vagon. - Vrei să ne mutăm în el? - E pentru unul singur. Doar unul încape. Mă gândeam să te întreb de timp, dar asta ar însemna că nu avem ce vorbi. - E frumos aici. Am avut o Lună superbă. Doar că aparatul meu foto ori nu e bun, ori sunt eu neîndemânatic. E mai credibilă a doua variantă. Vrei să ne suim pe vagon? - Trebuie să-l întreb. - Mi se pare corect. Poate vrea ceva la schimb. - Eu îl știu mai bine, deci o să vorbesc cu el. - Dar tu vorbești limba vagoanelor? - Păi ce, tu nu știi? - Eu vorbesc mai mult cu salcâmii. - Când sunt înfloriți? - Tot timpul. - Am vorbit cu vagonul. Azi nu ne dă voie. Spune că e vânt. Dar o să ne permită, cândva. - Mă lasă în el? - Nu, numai pe acoperiș. - Și dacă plouă? - Păi să ne plouă. - Aa, nu voi fi singur. - Nu. Dar tu ce vorbești cu salcâmii? - Mă lasă să mă ascund la ei în scorburi, atunci când îmi e frică. - Doar când îți este frică? - Da, numai că mie îmi este frică tot timpul. - De cine? - De vagoane. Îți explică: setează un aparat care proporționează cantitățile de metal topit, pentru aliaje. Cât la sută fier, cât la sută strat adipos, asta auzi, lucrează 9 ore pe zi și tot timpul ăsta nu se ridică de pe scaun, are biroul ei și trebuie să fie atentă la cifre. Spune că e o muncă de mare responsabilitate. Dar că asta face zi de zi. Și se plictisește de moarte. Dar nu are soluții. Salariul e bun și, pe deasupra, primește și bonuri de masă. Tu nu realizezi nici acum: e laborantă sau e ingineră? În plus, în sertar, are tot timpul dulciuri. Da-da, o să-mi explodeze glicemia... Privești în tavan. Și mama, săraca, tot așa e, se chinuie cu diabetul. Tavanul e văruit în alb. Nu găsești nici un punct, nici un reper pe el, să rămâi suspendat, agățat. Nici un fel de suport. O fisură, să te poți strecura în ea, să te ascunzi acolo și să zaci. Să plângi. Toate astea îți trec prin minte, ca o scuturare excesivă, rapidă, a celulelor nervoase din cortex, parcă ai o criză epileptică. Vorbește și îți trage pumni direct în cap. Și nu vin aici decât rar. Am stat peste iarnă, că e mai cald. În rest, stau la mama. Păi spune și tu, ce să fac aici? Asta de alături, dimineața, când pleacă, aud cum încheie ușa cu cheia. Apoi se împinge în ea, să se asigure că e închisă. Și îmi strică tot somnul. Iar eu aș dormi continuu. Dar tu, chiar așa, de ce nu dormi? Ridici din umeri. Nu știu. Adormi devreme, nu? Te gândești: în ultimul timp, ai adormit undeva pe la miezul nopții, dar tot degeaba. După câteva ore, ești gata de drum, ai restartul făcut, privești ceasul de pe telefonul mobil, o faci din reflex, 3:58:00, ea, din cealaltă realitate, nu ți-a lăsat nici un mesaj de noapte bună, nici nu avea cum, a adormit cu multă vreme înaintea ta, ai verificat telefonul până să te întorci pe burtă, nu aveai mesaje sau erau cele uzuale, accident DN3, în dreptul localității Dragoș Vodă, două victime neîncarcerate, să îți pui capul pe partea dreaptă a pernei, îți flexezi și piciorul, tot pe dreptul, și să te prăbușești într-un somn fără vise. Ca moartea. Așa adormi. Și adormi brusc. Te trezești la fel, brusc. Ești un bec iar cineva apasă pe întrerupător cum are el chef. Apasă în jos, ai adormit. Apasă în sus, gata cu somnul. Țac-țac. Și realizezi că visezi din ce în ce mai rar. Sau visezi și nu-ți mai aduci tu aminte, nu-ți dai seama. Dacă ți s-a schimbat centrul de greutate, e normal să ți se întâmple asta. Ce mai e de visat, te întrebi, în timp ce ridici bărbia și-ți treci aparatul de ras prin spuma groasă. Hârș-hârș. Apoi te sui pe cântar. Câteodată arată 85, dar sunt dimineți în care te ia în râs: 3:58:00. Într-un astfel de început de zi ai stat mai mult în pat. Ai fost uluit. Tii, ți-ai spus, de data asta am visat. Chiar am visat! Și te-a bucurat visul ăla. Erai într-un magazin de cartier, marfa era așezată alandala, pe vitrină, lângă vitrină, în rafturi, lângă rafturi, abia te puteai mișca în el. Și voiai să iei pâine. Una singură. Și era cald în magazin. Era cald ca sub pilotă, când te învelești cu ea până la gât. Chiar mai sus. Până în creștet. I-ai spus vânzătoarei să-ți dea pâinea. În spatele tău, era o fată. Poate avea 21 de ani. Așa ai estimat, fără să o vezi, era visul tău și numai tu puteai face astfel de evaluări. Avea bocanci de piele întoarsă. Era îmbrăcată într-un fel de palton care se strângea, la mijloc, cu un cordon. Cădea, astfel, ca un clopot. Și era de culoare neagră. Pe cap, avea trasă și glugă. Nu vedeai nimic de ea. Doar știai că e o fată, poate de 21 de ani. Cum era în spate, te lovea cu vârful bocancului în tocul de la pantofi. Măă, măă, dă și mie o bucată de pâine. Și așa de câteva ori, până te-ai hotărât s-o bagi în seamă. Te-ai întors. Ce e, măă, vrei să te pup? Și chiar asta a făcut. Țoc, te-a pupat, scurt, pe obraz. Când a făcut asta, și-a dat și gluga jos. Și te-a bucurat. Te-a bucurat nespus. Nu era moartea. Era Odile, a lui Andre Maurois. Veselă, frivolă, cu un obraz fosforescent. Cu buze umede, parfumate, Fresh Air, Apple Delight. 3:58:00. Și tot nu găsești nimic pe tavan, nici o fisură. Seara, când vin, cad aproape frântă. Îți spune că nu a greșit niciodată proporția metalelor din aliaje. Are o muncă de mare responsabilitate! Și, după ce pleci tu, își va face ciorbă de perișoare, mmm, o să fac să-mi ajungă toată săptămâna. Te hotărăști să scoți și tu câteva vorbe. Da, e bună ciorba de perișoare. Și nu ai făcut bine: "da" e pe tavan, "bună" e pe un perete, "perișoare" pe un altul, fraza s-a deșirat și se plimbă prin cameră. Cum stai gol, în mijlocul patului, cu privirea fixând pereții, îți dai seama că ești penibil. Norocul tău că ea nu e atât de inteligentă încât să-și dea seama de asta. Și nu știi cine vine, poc, apasă pe întrerupător. În sus. Gata cu somnul. 3:58:00. Centrul tău de greutate e undeva jos, extrem de jos. În fosa Marianelor. E chiar pe tavan, ai reușit, în sfârșit, s-o descoperi. E fisura de care aveai atâta nevoie... Te faci mic, tot mai mic, tot mai plat, cât să te poți strecura în inima ei. Măcar ăsta e un loc care te acceptă, te suportă și te împlinește. Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se înroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și încep să se certe între ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care au mâncat-o. Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te încălzește și el. Praful te încălzește de la picioare, Soarele te încălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te încălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se topesc toate oasele și încep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche. Liniștește-te, măi copile! Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroaică pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum scâncesc. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ãsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion. Nu te întrebi dacă starea de bine e dată de starea de rău. Sau invers. E cu adevărat o stare de bine dată de starea de rău sau e o stare de rău dată de starea de bine? Și numeri: un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Le zâmbești, îți zâmbesc. Vă faceți, complice, din ochi: ești singura sperietoare care le știe limba. Limba salcâmilor e ațoasă, e șuierătoare. Sssalcâmule, de ce eșșști vesssel? Ridică din umeri. Îți răspunde. Pentru că șșși tu eșșști. La un astfel de răspuns, concluzionezi că nu ai nici un fel de stare de rău. Basta! Știe salcâmul ce spune, doar te cunoaște atât de bine! Așa că te apuci să caști gura, larg, tot mai larg, ăsta fiind modul tău de sperietoare prin care arăți că poți zâmbi. Sperietoarea care zâmbește trăiește mai puțin decât sperietoarea care stă tot timpul întunecată. În schimb, trăiește mai intens: o zi de sperietoare care zâmbește e echivalentă cu câteva rotiri de Lună plină trăite de o sperietoare care are sufletul posomorât. Dar cui să-i pese de atât de puțin lucru, salcâmilor?! Căci și salcâmii au perioadele lor, e drept, puține, când zâmbesc. Când sunt fericiți. Vara sunt fericiți din guguștiuci, iar iarna sunt fericiți din ciori. Salcâmii sunt singurii copaci din lume care rodesc de două ori pe an, două fructe absolut diferite. Vara rodesc, evident, guguștiuci, în vreme ce iarna rodesc, evident, ciori. - Sssalcâmule, dar eu de ce nu fac fructe? Salcâmul se scarpină-n cap, mult, mult, până dă toamna, până se îngălbenește de ciudă. Te privește intens. Te privește până te subțiezi. - Pentru că nu ai habar să iubești, bestie! La ea: Soarele răsare la 6:21 și apune la 21:17. La tine: Soarele răsare la 5:44 și apune la 20:46. Coordonate: la ea: 43° 32′ 49″ Nord, 3° 58′ 45″ Est, la tine: 44° 12' Nord, 27° 21' Est. Cei neiubiți ajung la orfelinat, așa spune mama. Iar orfelinatul ăsta e un fel de casă mai mare, în care fetițele sunt închise, noaptea, în dulap. Cum ar veni, sunt mereu pedepsite. Sunt puse să doarmă acolo. Și să viseze. Visează că locuiesc într-un palat și că sunt prințese. Că se plimbă într-o caleașcă de aur trasă de un căluț care are un corn în frunte. Când este mânat năvalnic, copitele lui scânteiază. Dii, căluțe, că-ți dau jar, mama ta de potlogar! Dacă spui această vrajă, poate zbura. Poate zbura atât de sus că imediat ajungi la râurile care curg în cer. Când se supără, râurile din cer cad pe pământ sub formă de ploaie. Fetițele care dorm în dulap cred că păpușile pot vorbi. Mură-Mură, taci din gură! Păpușa nu mă ascultă. Îmi spune că a răcit. Și tușește. Tușește și ziua, dar tușește și noaptea. Iar eu nu pot dormi, deși sunt atât de obosită... Vede ea pe dracu! La noapte, o să stea cu întunericul, iar eu am să închid ușile dulapului cu cheia, clanț, să se învețe minte! A stat în ploaie, s-au supărat râurile din cer, așa că au căzut toate la scara blocului nostru. Și Mură a stat multă vreme acolo, în ploaie, până am venit. Am fost plecată să fac rost de bani pentru mâncare. Și-i arăt ce am în sacoșă: cafea, țigări, suc de fructe. Farduri, gene false, rujuri și ojă. Pentru tine mă zbat atât, așa să știi! Păpușa, însă, are șosetele ude. Are și rochița udă. Și tremură. Și-mi spune că a fost tare cuminte. Mami, nu-i așa că am fost fetiță cuminte? Nu-i așa?! E rău să nu poți vedea absolut nimic. Cum ar veni, să-ți crească întunericul în ochi. Așa se întâmplă cu cei neiubiți. Mama mea, în schimb, mă iubește. Foarte mult. Așa îmi spune: Zgâtie mică, habar nu ai cât drag îmi e de tine, că mai bine nu te nășteam! Și își aprinde o țigară. O ține între cele două degete de lângă degetul mare, adică între ăla care te ceartă și ăla care te bate. Degetul care te bate e mai puțin rău decât degetul care te ceartă. Cel care te bate, dacă se îndoaie, se transformă într-o castană. N-ai fost cuminte, așa că poc o castană! Și încă una! În total zece castane. Dar zece castane date în cap nu înseamnă mare lucru comparativ cu durerea pe care ți-o poate face degetul care te ceartă. Zgâtie, de ce tușești? Asta e o întrebare la care nu ai nici un răspuns. În schimb, mama are. Atunci prinde viață și degetul care te ceartă. Cu ăsta amestecă mama bomboanele în apă. Se duce la bucătărie, îmi caută ceșcuța, o umple cu apă, o gură, două guri, după care scotocește într-o pungă plină cu bomboane de toate culorile, ținute în cutii de plastic. Tii, unde dracu e Lexotanilul? Și-l găsește. Pune în apă cât poate ea de multe. Na, să dormi dusă, poate așa nu te mai apucă tusea și nici foamea. Și poate mori! Degetul care te ceartă îl folosește să amestece bomboanele cu apă. Tu trebuie să bei totul, dar absolut totul, dintr-o suflare. Gata, mami, uite, am băut totul, nu-i așa că sunt fetiță cuminte? Nu mă aude, vorbește la telefon: Da, dragule, te aștept. Da, dragule, nu îți face griji, o las la o vecină, la ora aia o să doarmă dusă. Și zâmbește. Gesticulează și zâmbește. Mama devine brusc un fel de salcie care se îndoaie de la umeri, de la coapse. Îi râd ochii. Dacă ar fi pisică, aș spune că s-a apucat să toarcă. Se uită pe pat, după listă, o găsește și se apucă să o citească la telefon: Da, vreau așa: vin, șalău, lămâi. În rest, vezi și tu cu ce mai vii, că ești băiat mare! Da, banii la urmă. Sigur. Pa-pa, te iubesc! Cum suntem numai noi în cameră, mă gândesc că mie mi-a spus asta. Mură, ai auzit, mami te iubește! Dar Mură tace, îi crește întunericul din ochi. Se abține să tușească, trebuie să fie atât de cuminte încât să nu știe nimeni că ea e acolo, în dulap, care nu e totuna cu orfelinatul, unde ajung cei neiubiți. Dulapul se poate transforma oricând într-un castel, tu nu ești o fetiță care a stat la scara blocului, în ploaie, ore în șir, ci o mică prințesă, ai o caleașcă trasă de cai nărăvași, dii, căluțe, printre nori, așa că imediat poți ajunge la apele din cer, ai luat și păpușa cu tine, Mură, să taci, dracului, din gură, încerci ușa dulapului, nu se deschide, se vede că mama a avut grijă să o închidă cu cheia, mama gâfâie, parcă e o altă femeie, are vocea schimbată, patul din cameră a prins viață, vorbește și el din arcuri, se aude și o altă voce, groasă, de bărbat, repetă tot timpul: Tare, tare, tare... Iar tot ce te sperie nu sunt vocile pe care le auzi dincolo de ușa dulapului unde ești închisă, ci întunericul. Întunericul crește din ochii celor neiubiți. Vine pe dedesubt, din interior. Tot ce trebuie să faci este să găsești forfecuța mamei, printre lucrurile din dulapul în care ești închisă. Pipăi capul păpușii, iei forfecuța și o apeși în dreptul ochilor. Adânc, adânc, tot mai adânc. Sau, cum spune nenea ăla, tare, tare, tare. Măcar așa ai garanția că nu vei ajunge niciodată la orfelinat, care e un fel de casă mai mare și unde sunt duse să fie pedepsite păpușile care tușesc tot timpul și care nu vor să doarmă decât dacă se visează prințese, mergând într-o caleașcă trasă de un cal nărăvaș, cu un corn crescut în frunte. Cod portocaliu - 26.07.2015, vreme caniculară cu 38-39 grade Celsius, indicele de confort termic va depăși 80 de unități. Noaptea e prea mică și nici timpul nu e suficient. Te miști cât poți de repede, fast and furious, pam-pam-pam, la prima oră, piața e deja un furnicar. Stânga-dreapta-stânga, printre tarabe, vrei piersici, dacă se poate din acelea turtite, exact ca zilele astea în care ai senzația că nici nu sunt, că nu există, adormi seara, cât se poate de târziu și, după fix o clipă, e dimineață, te trezești năuc, cafeaua nu are gust, aerul nu are gust, nu-l simți, poate că nici nu există, viața nu are gust, nici ea nu există, ai senzația că peste oraș s-a lăsat un vacuum enorm, a absorbit iedera, scrâșnetul de frâne, dozatoarele de cafea, până și umbrele, lăsând, însă, tot praful câmpiei în urmă, uite, s-a adunat la tine sub balcon, e luat pe roțile autoturismelor și ridicat până pe lumea cealaltă, își spui că asta trebuie să faci, să fugi, să fugi cât mai departe, într-o lume în care să trăiești după cu totul alte reguli, mai molcome, mai sigure, mai așezate. Mai sigure! Pe care să le simți cu adevărat de la început până la sfârșit. Care să conteze. Care să merite! Pam-pam-pam, așa trec zilele, nici nu le simți, fast and furious, la 5:00 dimineața ești pe un câmp, sări un gard, strigi, Iuliaaanee, Iuliaanee, îți răspund câinii, vreo cinci, oile nu au nici o treabă, nu îți dai seama de unde ai impresia asta atât de bună despre tine, despre ce poți face, că poți schimba ordinea firească a lucrurilor, că poți schimba lumea, planeta, universul, că ești important și că poți, pur și simplu, să pocnești din degete și totul se așează după gândirea ta, de cele mai multe ori năucă, irațională, că intervine o forță brutală, nestăvilită, capabilă să așeze nefirescul în firescul gândirii tale, în fond, dacă ăla, care s-a poreclit Dumnezeu, a spus că vrea să fie lumină și chiar asta s-a și făcut, tu de ce nu ai putea face la fel?! Dar tot ceea ce obții sunt câteva înjurături groase, dai din cap ca proasta, îți spune proprietarul turmei, tu insiști, bă, amețitule, cheamă-l pe Iulian, ala se înfoaie, agită o bâtă, pula mea, să vedem ce iese, în fond nici nu îți pasă dacă ți se întâmplă ceva rău, dacă ăla chiar are de gând să te lovească sau nu, îl provoci chiar, te gândești că ar putea să-ți dea cu ciomagul ăla în devlă, până la urmă ți-ar face un bine, măcar așa simți și tu ceva, o durere surdă în moalele capului, pentru o clipă ai senzația că asta chiar se întâmplă, mai bine o lovitură în țeastă decât lipsa asta eternă de aer, scapi de năpădirea asta de praf, se descuamează pământul, nici urmă de Iulian, ai informații că e retardat și că-i vândut, de familie, pentru câteva căruțe de lemne, la târla asta, să-l slugărească proprietarul până îl găsesc toți dracii, până se duce-n mă-sa, până ajunge oale și ulcele, iar ție ți se pare neverosimil că se poate întâmpla așa ceva, în astfel de vremuri, te revolți, pocnești tu din degete și se întorc apele în cer, sub formă de nori, pocnești tu din degete și se aliniază planetele, lângă... umărul stâng, umărul drept, vorba lui Brad, proletcultistul, fără aripi, să-i pot săruta noaptea când aștept stranie apariția ta! Stânga-dreapta-stânga, nu înțelegi de ce toți ceilalți se opresc și cască gura, nu ai pe unde trece, un tataie se miră de prețul kilogramului de cartofi, îl apostrofează pe vânzător, are atitudine, deh, opinia publică în plin proces de libertate de exprimare, ți-ai dracu de morți, tu simți că te sufoci, bă, cretinule, eu nu trăiesc în viteza ta, dă-te-n pizda mă-ții din drum, fast and furious, găsești piersici, mari, foarte mari, cât un pumn de boxer la categoria grea, plătești un kilogram dar uiți să le iei, vânzătoarea te face atent, vrei și zmeură, ea, din cealaltă realitate, lipsește, îi place zmeura, zmeura de câmpie, adusă din Anatolia, la dracu, de data asta uiți să iei restul, e o dimineață formidabilă, te simți plin, plin, plin, tot ce vrei e să fugi cât mai departe, cât încă mai poți, cât încă mai ai timp și cât timpul se poartă blând cu tine, numai tu îl agresezi permanent, nu ți se pare suficient, într-o zi te vei trezi extrem de mort și nu ai habar dacă vei înțelege de ce și când ți s-a întâmplat asta. De Iulian tot nu dai. Ciomăgarul sună după polițiști. La fel faci și tu. Bă, aici e o persoană sechestrată și abuzată fizic, e slugărită de niște aurolaci. Într-un târziu, vin trei cretini, purtători de uniformă, unul dintre ei, cu un aer plictisit, îți cere datele de identificare și-ți aruncă din colțul gurii un nu se confirmă de parcă doar ce-a mâncat numai pelin. Sau numai căcat. Și iar te revolți. Și-ți dorești un ciomag în moalele capului. Și vrei, pentru o clipă, să-l iei de gât. Hai să mori tu că nu se confirmă, labagiule! Dar labagiul le face semn și celorlalți doi labagii care-l însoțesc, se suie în mașină și se fac nevăzuți. Nu te lași, mergi în urma lor, e o dimineață năucă, plină de cofeină, îți zvâcnesc tâmplele, simți că brațele nu te mai ascultă, le întinzi, vezi cum îți tremură degetele, dacă-i bal, atunci bal să fie, camera video funcționează, frame to frame, frame to frame, în oraș, la o intersecție, polițiștii iau pe capota mașinii un biciclist, trăiești în ritmul care, până la urmă, te va ucide, iar tu nu vei avea habar că ți s-a întâmplat asta, îți spui că, până la urmă, există o justiție divină pentru cei care se simt plictisiți, pentru cei care au impresia că trăiesc, pentru cei care au impresia că lumea nu poate fi schimbată, că nu se pot alinia planetele dacă tu chiar îți propui asta, acum, acum, adrenalina ajunge la cote maxime, timpul e făcut să se plieze ritmului tău, uită-te, ești într-un colț de piață, ai șters puful de pe o piersică, muști din ea cu poftă, e zemoasă, e dulce, rămâi cu acest cadru în minte apoi, brusc, te gândești de ce, în ultimul timp, nu ai mai văzut cutii cu bomboane Raffaello, chiar așa, unde e ciucalata ei și de ce, de atâta amar de timp, nu ți-a mai cerut să-i cumperi?! De documentat: 1. Taximetrist acuză că polițiștii i-au plantat ADN uman, pe autoturism. Spune așa: Nu eu l-am omorât pe boschetarul ăla! 2. Nevastă plecată în Italia, soțul spune că e la produs și că face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie. E extrem de revoltat: Nimeni nu ia nici o măsură, șeful mascaților e văr cu ea! 3. Trafic cu acte false la evidența populației, pentru cei cu interdicție; cică se așteaptă descinderi. Sanchi! 4. Șefă de asociație agricolă duce două prostituate la tractoriștii altei asociații agricole. Tractoriștii fac sex ca-n filmele XXX, șefa de asociație primește motorină, la schimb. Concluzia? O lume absolut dementă! Dacă am fi fost mai mulți frați, să spunem șase, în cameră ar fi fost nevoie de trei paturi. Mama ar fi dormit în cel de la perete. Trei dintre noi am fi dormit în cel de la fereastra cu aerul prins de giurgiuvele. Ceilalți trei, tot întinși de-a latul, am fi stat în cel de la ușa cu ivăr. Asta e ușa aia fermecată care, dacă stă deschisă, după ea am locul meu secret. Dincolo de ușă, e magazia. Prin ea se intră în casă. În magazie avem de toate: saci cu sare care e cea mai bună dulceață, sticle cu bulion și, câteodată, cartofi și făină. Când nu avem făină, avem mălai. Dacă nu avem nici făină și nici mălai, atunci așteptăm șareta, de la primărie, care vine la sfârșitul săptămânii și ne aduce pâine. Câte una pentru fiecare. Asta e pâinea care ne vine de la tata Dumnezeu, care e statul. Dacă ești un om bun, statul ăsta nu te lasă să ți se certe mațele unele cu altele. Băi, mațe, ce aveți de vă certați? Iar mațele îți răspund din burtă: Ne e foame, bă! Mațelor le e foame tot timpul. Ție, însă, nu îți este. Tu poți sta zile în șir nemâncat. Mațele, însă, nici câteva ore. Cum simt că n-au în ele nici un dumicat, cum încep să facă gălăgie. Se umple toată camera de vocile lor. Parc-ai fi în gară, unde tot timpul se aud glasuri rățoindu-se unele la altele, în timp ce așteaptă trenurile care au la ferestre numai fețe de oameni care au uitat să zâmbească. Și care vor să se sinucidă. Acum, însă, în magazie, tata a legat un ieduț. I-a trecut o sfoară în jurul gâtului și celălalt capăt al ei l-a înnodat de piciorul lăzii în care ar fi trebuit să fie făină sau mălai. Acum, însă, lada e goală. Dacă e goală, asta înseamnă că ne putem juca în ea. O putem transforma într-o corabie și putem pluti cu ea pe toate mările lumii. Iar ieduțul, când și când, vorbește pe limba lui. Noi stăm întinși de-a latul patului și-l ascultăm extrem de atenți. Ar trebui să dormim, dar nu ne lasă ieduțul, care toacă verzi și uscate, de teamă, așa cred eu, căci în magazie nu e nici un fel de lumină, nici măcar una de la opaiț. Spune el, acolo: Eu sunt iedul cel mai mic, nu am frică de nimic! Lui nu-i este frică nici măcar de lup. Dar se minte singur, îi tot merge gura cât să capete mai mult curaj. Tata a spus c-o să-l facă pastramă. Ieduțul parcă are habar, atât e de deștept! Eu, însă, nu știu ce e aia pastramă. Mă gândesc că e un fel de iarbă căreia i-au crescut ochi și gură. Sau poate e un salam pe care-l aduce tata de la oraș, sâmbăta, când se duce în camera lui și începe să înfulece. Taie salamul ăla, care e un fel de baton, în felii subțiri. E învelit într-un plastic, iar tata, mereu atent, îl dă deoparte. Cred că nu e bun de mâncat, altfel tata l-ar fi hăpăit și p-ăla. Nici mama nu doarme. Tot se foiește și i se aude glasul subțire. Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul și marea, și tot ce este în ele. Mama se roagă. Se roagă repede-repede. Ea zice că ieduțul meu e cel al cărui nume începe cu "D" și pe care noi nu avem voie să-l rostim. N-avem voie nici măcar să ne gândim la el. Cine face asta, înseamnă că îl cheamă. Nenorocitule, mi-ai adus Diavolul în casă! Iar cel al cărui nume începe cu "D" exact asta așteaptă. Cum îl chemi, cu vorba sau în gând, el apare imediat și te ia cu el. Dacă te ia cu el, la sfârșitul lumii va învia absolut tot ce a avut viață, adică magazinele, trenurile și aerul dintre ferestre, mai puțin tu. Iar mama tot nu-și găsește astâmpărul. Din magazie, ieduțul se aude tot mai clar. Râde și plânge în același timp. Ieduții se hrănesc cu laptele caprelor. Așa cum puii de căței se hrănesc cu laptele cățelelor. Dacă îți este foame prea tare, poți face și tu așa ceva. Te poți duce la căprița care abia a fătat și poți suge lapte din țâțele ei. Sau te poți duce la cățeaua care a făcut la fel și poți face același lucru. Laptele e totdeauna același, fie că e de la căpriță, fie că e de la cățelușă. E tot dulce și la fel de cald ca sângele din rănile noi. Apoi vine somnul și visezi un râu de lapte care curge direct din cer. E atâta lapte că poate sătura toți copiii din sat. Dimineața, însă, ieduțul nu se mai aude. E liniște în magazie. Dacă stai și asculți atent-atent, poți auzi sarea din saci cum se ceartă. Dacă dai cu scuipat pe geam, poți vedea prin el. În arie, în dreptul porții, zăpada a avut febră până i-a curs sânge prin piele. E toată roșie. Ieduțul nu se vede. În schimb, tata mai are cuțitul în mână. Lama acestuia, când și când, și-o trece pe limbă. Și pare extrem de fericit. În parul gardului, e un cap micuț, alb, cu țăcălie și cornițe. Mama plânge într-un colț și nu vrea să vadă grozăvia. E Diavolul, e Diavolul! Ies afară și văd, întinsă pe prispă, blana ieduțului. E și ea un fel de zăpadă care a avut febră. Nu plânge, ci doar mă face atent că și azi o să ningă. Tata râde de se prăpădește: Ai făcut ochi, ieduțule? După care se uită mai atent la mine, de parcă ar urma să mă facă pastramă. Bă, tu ai mâncat vreodată înghețată? Dau din cap că nu. Se apleacă și face un bulgăre din zăpada aia căreia i-a curs sângele. După care mă strânge de nas și-mi umple gura cu el. Na, mă, înghețată de zmeură, ca la oraș! E 8:45. Asta e ora la care te-ai decis pur și simplu să te lași de fumat. Ai citit despre BPOC. E evident că nu ai cum să treci printr-o astfel de boală, mai ales că simptomele ei sunt din ce în ce mai prezente: tuse permanentă, dispnee, expectorație abundentă, reducerea toleranței la efort. Boala determină reducerea prematură și severă a capacității respiratorii, ceea ce duce la invaliditate și moarte prematură. Îți spui așa: nu te sperie moartea, cât posibilitatea de a rămâne invalid. 9:25 - Nu ai mai fumat de 40 de minute. Un adevărat record! 9:26... 9:27... 9:28. În față ai Kent HD, Kent Iswitch, Lucky Strike. 9:29... 9:30. Classic - 5 Cigarillos Sweet Classic Taste; Black - Sweet Aromatic Taste; Don Diego Aniversario - 3 Corona Tubes; Black Stone - 6 Mini Cigarillos; Montecristo; Saphir Mini; Balmoral - Dominican Selection, Moods Filter, Moods Mini. 9:37... 9:50... Te întrebi dacă țigara electronică este o soluție. În plus, deja te doare capul. Știi cum se manifestă sevrajul, e încă devreme. În fond, sevrajul e sevraj, fie că-l ai din lipsă de nicotină, fie din lipsă de alprazolam. 9:53... Cod galben 06 - 07.08.2015, temperaturi max. 35 - 37 grade, în după-amiaza zilei de 05.08.2015 temp. de 35 - 36 grade. 14:10. Serviciul de curierat Prioripost. Cadouri. Printre altele, Gitanes, Fumer nuit gravement a votre sante et a celle de votre entourage. Expiri spre tavan. Fumul rămâne agățat acolo, deasupra capului tău. E bine și e rău deopotrivă. 2. Te lămurești cum este cu nevasta plecată în Italia, soțul spune că e la produs și că face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie. Citat: ...După 13 ani de căsnicie te trezești ca ai trăit lângă o curvă nimfomană, brusc un medic fr să vadă probele și invocând că uitați cum arată sotia, fr manichiura, pedichiura, fr fard, cum să fc așa ceva... (să o vadă acum, ca zici ca e pe centură) îți pune după 15 minute, diagnostic tulburare delirantă acută iar doi tâmpiți de părinți la fel ca doctora fr sa vadă, să asculte, cheamă salvarea și ma internează cu ajutorul polițistului ganea (care știe ca va plati pt acel abuz) fr a le fc absolut nimic... adică fr ai înjura, amenința, lovi, etc, culmea eu chemând polițiștii la domiciliul lor, fiind băuți amândoi, ca acum curva să susțină ca șanț nebun... ma bufnește rasul când stiu ca toți mai au puțin și vor plati! mâncați cat rahat vreți, tot veți plati! cu acești doi oameni de culoare umbla și se filmează vedeta porno și le spune copiilor ca eu sânt bolnav, să va fie rușine nesimțitelor ordinare! Tipul e în plin delir. Se încadrează în categoria deliruri nebizare, tip de gelozie - deliruri că partenerul este infidel. Citești mai departe: Sindromul Capgras este una din cele mai bizare afecțiuni neurologice. Bolnavul are convingerea că o persoană foarte apropiată lui (de obicei soția) a fost înlocuită de altcineva, de un impostor. Apoi: Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistă că a murit sau că o parte a corpului său a putrezit. Și mai departe: În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenția lumii medicale, Cotard, Jules Cotard, făcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceștia confruntându-se cu pacienți care credeau că și-au pierdut tot sângele sau că nu au creier, cap, stomac sau inimă. Când se întâmplă în sens invers, deci nu când pacientul acuză lipsa unui unui organ, de exemplu inima, ci partenerul, ăsta ce tip de delir e? Te sufoci. Nu-ți ajunge aerul, nu e suficient, nu ai de unde lua mai mult. Lipsa de aer te agită, te panichezi, ai astfel de stări și de două ori pe zi, dimineața și seara. Îți spui că e de la privarea de somn, dormi extrem de puțin, 4 ore din 24, dracu, e prea multă lumină, ea e cea care te sufocă, nu te lasă să te odihnești suficient, măcar poți privi, în liniște, la ora 3:00 pm, de pe balcon, stelele, pe-acolo, printre ele, e și Dumnezeu, își face de lucru, are și el insomnii groaznice, fumează și el la balcon; oare cât de însingurat de simte? Notezi: 1. Prostituate duse la tractoriști, sex ca în filmele XXX, la schimb cu motorină. La întoarcere, mașina ajunge într-un șanț, răsturnată, 2 morți, o curvă și șoferul. 2. Copii luați de fluviu. Sunt căutați cu o cange, după 3 ore este găsit unul, 14 ani, privești și taci, privești și taci. 3. Polițiști în misiune violând o minoră fugită de la orfelinat. Fata e drogată cu prenadez. Te documentezi: e diagnosticată cu tulburare maniaco-depresivă, handicap psihic gradul II. Întunericul vine din ochii celor neiubiți. E o vară absolut bolnavă, e prea multă lumină, e prea multă lipsă de aer! 4. Tânăr motociclist în trafic. Polițist cu autoturism manevrat perpendicular de axul drumului. Vrea să-l oprească cu orice preț. Motociclistul zboară peste firele dintre stâlpi. L-a oprit. La ore mici, pe balcon, muști din filtru, fumul te agasează, măcar de ceva tot trebuie să mori, în definitiv, așa că tușești înfundat, aerul nu-ți ajunge, te gândești că așa se va întâmpla până la urmă, nu vei mai putea respira, te vei sufoca, încet-înceeet și, pizda mă-sii, în mod absolut, țigara îți frige buzele, vorbești singur, acum e momentul, în liniștea asta crudă, insomniacă și neagră, sub nori stratocumulus, poți urla și urletul tău ar putea sparge geamurile tuturor celorlalte balcoane, măă, de ce dormiți când, iată, au plecat berzele? Dar poți urla când te îneacă tusea?! N-o înțelegi pe ea, din cealaltă realitate. Crezi că este o femeie extrem de curajoasă. Se duce într-un oraș, la capătul lumii, și se simte într-o siguranță perfectă. Acolo, oriunde, nicăieri. În schimb, tu te poți pierde până și în spațiul tău ideal adaptat la singurătate. Te poți pierde între drumul dintre dormitor și baie câtă vreme, la tine, singurătatea nu ține de ceea ce te înconjoară, ci de ceea ce ai în interior, pe dedesubt, pe sub piele. Scormonești prin memorie: cum să n-o iubească / pe domnișoara lili / care-i și femeie frumoasă / și fecior de împărat, / cântă la vioară / și-l lasă să plângă cu ea, / râde cristalin / și are cunună neagră / de nebun / a iubit-o mereu / și-o mai iubește și astăzi / pentru că e zveltă, / are pansele-n ochi / și stă în sufletul lui / agățată de-o vioară Lili a ta se numește Al. Te ține de mână. Te roagă să-i cumperi piersici. Te plimbă printre case vechi, boierești, cu cerdac. Pe străzi pavate cu piatră cubică. Pavate cu frunze de plopi, asta e, totdeauna impari. Te roagă, atunci când o săruți, să vă acoperiți. Îți dai jos geaca și vă ascundeți sub ea. Și vă sărutați acolo până rămâneți fără aer. Seara, în căminul studențesc, mâncați pe fugă, cartofi pai, un ou, prăjiți totul pe un reșou improvizat, ea adoarme prima, se ghemuiește, stai mult timp cu ochii deschiși, în întuneric, nimic nu e etern, nici măcar moartea. Ai puterea să râzi. Râzi pur și simplu. Râzi cum nu ai mai făcut-o de extrem de multă vreme. Ți-a dat cu un gel special, un fel de untură, dar transparentă. La picioare, deasupra rotulelor, pe mâini, deasupra palmelor, pe piept. La mâini și la picioare ai niște clești. Pe piept, niște ventuze, mici, mici. Ventuzele nu vor să se fixeze. Coșul pieptului îți tresaltă de atâta râs, mai mult pe înfundate. Hi-hi, faci. Hi-hi, face și asistenta. Colega ei, în schimb, are gura până la urechi. Ce e, dragă, nu-i găsești inima? Vrei să ajungi la inima lui?! Și așa e, nu o găsește. Și le spui și de ce. Fetelor, nu am inimă! Iar ăsta e adevărul: nu ai. În schimb, ai o tăietură la cap, nu te mai agita, te face atent asistenta, măsoară 4 centimetri, prosopul plin de sânge l-ai lăsat pe jos, nu ești speriat, doar uluit, creierul tău a afișat closed pentru o fracțiune de secundă, ți-ai zis să-ți dai cu nițică apă rece pe față, măcar atâta știi și tu, dacă ai stări de vomă trebuie să respiri pe gură, adânc, adânc, nu ai mai apucat să faci asta, te-ai trezit întins, în baie, nu ai realizat dacă sângele din jur e al tău sau e, pur și simplu, o apariție misterioasă, dacă ai sau nu halucinații, ai zăcut acolo un timp, hmm, totuși, gresia e rece în această perioadă a anului. Și-i spui și tu, tot hlizindu-te: Dar un aparat de găsit sufletul nu aveți? Normal, sufletul! De unde să aibă?! Se apucă să-ți înșire că oamenii de știință au reușit nu numai să demonstreze că omul are suflet, dar și să-l cântărească, dai din cap aprobator, da-da, știu, are 38 de grame, cu 10 grame mai mult decât un fetus după două luni de sarcină, pe scala Glasgow obții un scor formidabil, ești perfect conștient, deschiderea ochilor - spontană = 4 puncte, răspuns verbal - orientat = 5 puncte, răspuns motor - la comandă = 6 puncte, nu e nimic spectaculos în ceea ce ți se întâmplă, dacă te-ai prăbușit pentru o fracțiune de secundă asta nu înseamnă că s-a stins Soarele, că nu e tot toamnă, că Dumnezeu nu e anxios și depresiv, deopotrivă, și că ar vrea să moară și el măcar o singură dată, dar nu altfel decât definitiv, când moartea e un nimic și deloc altceva, etern, riguros și absolut, dar absolut indiferent. - Cu timpul, dealul poate deveni câmpie, dar e mult mai greu din câmpie să faci un deal. - Știu. - Câmpia doar ne suportă, nu ne și acceptă. - Singura mea câmpie ești tu. Și ești aidoma ei: mă suporți, dar nu mă accepți. (Nu tu, ci eu sunt un om simplu. Eu, care am descoperit marea atât de târziu. Eu, care am vizitat o țară străină, la nici 10 kilometri de mine, dincolo de graniță, doar ca să-mi cumpăr cașcaval mai ieftin. Și bomboane glazurate. Și susan. Eu sunt un om simplu, un om care n-a mai mâncat, de zeci de ani, ciorbă de lobodă. De urzici. De ștevie. Pentru ca toată copilăria m-am hrănit numai cu așa ceva. Eu sunt un om simplu, am dormit pe saci umpluți cu paie, câte trei puși de-a curmezișul, peste niște scânduri, iar asta se numea pat. Eu sunt un om simplu, știu gustul zahărului candel. E cel mai dulce zahăr din lume. Și cel mai amar. Eu sunt un om simplu, am descoperit cinematograful 3 d după ani buni de la brevetare și numai o singură dată. Și numai din întâmplare. Eu sunt un om simplu, care nu tastează pe tablete. Pe telefoane inteligente. Pe smartphone. Eu sunt un om simplu, care preferă, când și când, țigările de foi pentru că-mi amintesc de cele fără filtru, extrem de ieftine, fumate în adolescență. Eu sunt un om simplu, un om cu două perechi de pantaloni. Un om care poartă bermude și papuci, în carouri, în draci-laci, fiindcă nu-i pasă de culoare, de modele, de cum trebuie ele asortate. Eu sunt un om simplu, care nu doarme, care-și plătește taxele. Care nu râde pentru că nu are de ce. Nu are cum. Eu sunt un om simplu, sunt cel care a spus să mergem să vedem marea și să mâncăm o înghețată. Sau o plăcintă cu brânză. Să ne murdărim de zahăr-pudră, pe nas. Eu nu mi-am dorit să fiu niciodată altceva decât ceea ce am fost, ceea ce sunt. E drept, am visat să mă fac marinar, dar dintr-o pornire firească, naivă, de a cutreiera lumea. De a vedea marea. M-a-r-e-a. Asta pe când eram copil. Și pe când copiii visau să zboare în cosmos. Eu sunt un om simplu, pentru că știu să dăruiesc lucruri simple. Așa cum fac cu tine, așa cum am făcut cu tine. Lucruri simple, mici gesturi pe care eu le consider firești, uneori chiar tandre. Ți-am spus, dacă eram mai aproape, aș fi venit cu apă rece, la tine, pe timp de vară. Ți-aș fi adus covrigi cu mac. Și portocale. Și te-aș fi dus să mâncăm, cum spuneai tu, varză cu cârnați, în orașul tău. Nu midii. Nu inele de calamari. Nu dorada. Dar, cu siguranță, guvizi și mămăliguță. Așa rețin: acolo, unde ochii tăi, ca guvizii, înoată și plâng! Înțelege, sunt prea bătrân, prea bătrân, prea bolnav și prea plictisit de viață ca să mai accept lucruri care sa nu spună ceva, o poveste, care să nu transmită ceva, un mesaj. Literele alea, b, n și c, de pe acel breloc, mie nu-mi spun absolut nimic. Și nu-mi spun nimic mai ales ca am trecut printr-o perioadă îngrozitoare. Pe care tu nu o înțelegi. Sau nu vrei să o înțelegi. M-am gândit, în ultimul timp, extrem de mult la moarte. M-am văzut paralizat. M-am văzut țintuit la pat, cu gura strâmbă, fără posibilitatea de a mă mișca. Vrei să-ți spun că m-am gândit la ce fel de moarte aș prefera? În ce mod? Care e mai rapidă? Da, m-am gândit la asta. Și am căutat și variante. Mi-am zis să-mi aleg un copac, pe malul fluviului, o salcie extrem de bătrână, și să sfârșesc acolo. Mi-am zis să caut în farmacii, o doză letală de anxiolitic, de depresol, de psihotrope. Și totul numai să nu mă văd la volan, stricând bunătate de mașină, sub roțile unui camion de mare tonaj. Iar tu îmi vorbești de simplitate? Îmi vorbești de orgoliu? De vanitate? Recunosc, aș fi vrut să cheltui, să c-h-e-l-t-u-i ceva pentru mine, să dai bani fie și pe o mină de pix, semnificația acesteia ar fi fost evidentă. Sau pe o rolă de hârtie parfumată. Aș fi preferat o epistolă scrisă de mână. Dar care sa fie pentru mine. Special pentru mine. Numai și numai pentru mine. Eu sunt un om simplu! Eu sunt cel care se îngrijește de lucrurile simple, atunci când ne întâlnim. De periuță. De pastă, de săpunel, de o gură de cafea, dimineața. Îmi spui că au dispărut drumurile, călătoriile făcute împreună, spre ceea ce ne-a unit, spre ceea ce ne știe, ne așteaptă, ne acceptă, ne suportă și nu mai vrea sa ne uite? Dar la faptul că am devenit un robot, setat pe work, care nu mai are timp de scris, care nu a mai ascultat, Doamne, de atâta timp, Dulce Pontes, te-ai gândit? Sate, sate, sate. Asta e viața mea. Drumuri peste drumuri. Gânduri negre și grija zilei de mâine, grija de a nu capota. De a nu mă trezi iar după o sincopă. Cu ceafa plină de sânge. În baie, pe gresie. Și te miri că am reacționat așa, că m-am simțit extrem de mâhnit, văzând acel breloc, cu trei litere care mie nu-mi spun absolut nimic. B, n și c. Vrei să-ți vorbesc despre mâhnirea mea? Vrei să știi cum m-am simțit? Exact cum ți-am spus: ca un gunoi. Ca și când ai făcut așa ceva, trimițându-mi acel pachet, dintr-o obligație. Ceva de genul: trebuie s-o fac, asa că o fac oricum. Iar eu asta spun, asta am crezut, asta încerc să mai cred: că eu nu sunt oricum, nu sunt oricine. Că nu sunt o obligație. Că nu sunt cineva de care trebuie sa te debarasezi într-un astfel de mod. Tratându-l ca pe un gunoi. Deși asta am fost, recunosc, întotdeauna: un gunoi din Bărăgan, din care cresc, atât de viguroși, ciulinii.) Pământul e cel care poate vindeca orice. Poate vindeca foamea. Dacă te doare din burtă, poți lua un bolovan și-l poți hăpăi imediat. Gura ți se umple de pâinea asta care e pământul. Iar pământul mestecat cu poftă e tot un fel de cartof, dar care nu a apucat să se facă mare. Fie nu a plouat suficient, fie au năvălit gândacii printre straturi. Pământul poate vindeca și fierbințeala din vânt. Te poate face bine și atunci când de agăți de ramurile liliacului din spatele ariei. Vezi cum sângele se prelinge, cald și sărat, pe spatele palmei. Mai întâi, trebuie să-l sugi. Iar sângele e bun, e tare bun. Apoi pui peste rană o mână de praf și te faci bine. Mama stă în pat de două zile și două nopți. Doarme. Când și când, se trezește și se uită fix în colțul dinspre răsărit. Privesc și eu într-acolo, dar tot nu îmi dau seama la ce anume se uită mama. Acolo e doar peretele. Varul de pe el s-a coșcovit. S-a coșcovit și lipitura, așa că se văd tulele. Bag seama că mama vede ceva deosebit exact în felul în care stau tulele unele peste altele. După care adoarme la loc. Nici noi n-am ieșit din casă. A mai venit tușa, dar ieri, pe la amiază. Și s-a luat cu mâinile de cap. Năzdrăvanilor, o să muriți de frig în chicineta asta! Și are dreptate: în cameră e frig. Iarna tot nu se dă plecată, iar ciocălăii s-au terminat demult. Stăm în pat, eu și Mihăiță, și ne uităm la mama cum doarme. Dacă mai doarme o singură zi, asta înseamnă că nu se va mai trezi vreodată. Mătușică, o să moară?! Dar am eu grijă să nu se întâmple asta. Stau treaz toată noaptea și o veghez să nu vină păsările și să-i ia sufletul. Iar mătușa se rățoiește. Taci, prostule! Tac-tu unde e? Ridic din umeri. Nu știu. Știe, în schimb, Mihăiță. La culve, la culve, mătușă. Și mătușa face un semn din mână, ca și când toate de pe lume se petrec cu un rost. Al dracu de golan, că nu se mai satură! După care se apleacă deasupra mamei și o întreabă încetișor, cât să audă numai ea și îngerii care stau la noi în cameră. Ce ai, fată, ce ai? Fata, în schimb, tace. A fost plouată peste față, pe tot corpul, deși noi avem acoperiș. Ceea ce înseamnă că norii s-au adunat în cameră, deasupra mamei, după care s-au apucat să se stoarcă. Iar mătușa caută haine cu care să o primenească. Vrea haine mai largi, ca mama să poată încăpea în ele cu tot cu burtă. Căci mama are burta umflată. În ea are un copil pe care l-a făcut fiindcă s-a rugat prea mult la Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în cele din urmă, a ascultat-o. Bine, făi femeie, mai ia un suflet! Iar sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu, crește acum în burta mamei. Se vede treaba că sufletul ăsta e unul năzdrăvan, căci burta mamei stă să plesnească. După care mătușa își strânge buzele: Nț, nț, nț, ce mă fac cu tine, măi fato? Vorbește ca zăluda. Avea dreptate tata când îi tot spunea că e o candrie și că a speriat tot satul cu gura asta mare a ei. Focul să te arză, nenorocitule, c-o s-o bagi în pământ și-ți vor rămâne copiii orfani! Tata rădea mânzește. Să mori tu? S-au terminat femeile de pe lumea asta, făi japiță? Și are dreptate tata, e plină lumea de femei. Ele cresc mai mult la oraș și au obiceiul să stea la fereastră toată ziua și să se uite după bărbații care râd din orice și miros a vin. Iar tata miroase a vin tot timpul. Și îi place și să râdă. Când miroase a vin și nu râde, trebuie să mă ascund după ușă, unde e locul meu secret și-n care nu mă poate găsi careva. E un loc fermecat, pe care-l știu numai eu. Mama tot nu s-a trezit. Mihăiță se leagănă și se joacă. Are între degete o sfoară și o tot sucește pe toate fețele. Și cântă. Luna plină și albastlă, doalme-n clucea celului. Dolm și stele-n feleastlă, doalmă și măicuța voastlă, nani, pui, nani, pui! Iar eu știu ce o poate face bine pe mama. Și ies afară, printre noroaie. Ies cu o strachină și adun cât de mult pământ pot. Pământul e mai mult noroi, dar e taman bine, căci asta înseamnă că nu mai trebuie să-l mestec în gură și să-l subțiez cu scuipat. Pământul e cel care vindecă toate. Și sunt bucuros că mama nu o să moară. Îi întind pe față noroiul din strachină, exact pe unde mama a fost plouată de norii din cameră. E o ploaie fierbinte. Se vede treaba că sub norii ăia bate și un vânt plin de foc. Fruntea mamei arde. Nani, pui, nani, pui. După un timp, se trezește și se uită tot în colțul dinspre răsărit. Suli, de ce n-au înflorit corcodușii? Mă uit și eu în colțul cu lipitura căzută și-i dau dreptate: nu văd nici un corcoduș înflorit. Îmi fac ochii subțiri-subțiri, cât să pot străpunge prin întunericul de dincolo de fereastră, să pot vedea dacă la gardul nostru au înflorit corcodușii. Dar sunt tot cenușii. Și iar ies afară, unde cocoșii cântă ca să primenească ziua. Mă agăț de gard și rup perna. Trag cât pot de ea, până se descoase. Apoi așez fulgii pe ramurile cele mai înalte ale corcodușilor. Dacă mama se mai trezește, o să-i vadă așa cum și-i dorește, plini de flori albe și care împrăștie un parfum la fel de dulce ca moartea. Un Romeo, așa cere, iar chestia aia de o culoare cafenie, mirosind puternic a spirt, luată pe nemâncate, îl face extrem de vioi. Gesticulează larg, spune poante pe care tu le-ai mai auzit de câteva mii de ori, dar barmanița nu, bărbatul care are noroc în dragoste se numește burlac, râde el, râde și aia, el are trei facultăți, spune asta tuturor celor care sunt dispuși să îl asculte, tu deja te simți un ratat, n-ai apucat să termini vreuna, trista de dincolo de tejghea, în schimb, are soțul la pușcărie, pentru furt calificat. Are și doi mucoși. Și strungăreață. Dacă el e vorbăreț, începe și aia să-și depene crâmpeie din viață, cum s-a măritat, fără acte, de la o vârstă fragedă. Apoi cele două nașteri. Cum locuiește ea, într-un apartament nedecomandat, cu cei doi mucoși, cu mamă-sa, care e văduvă, bolnavă și extrem de nefericită. Privești prin geamul plin de praful de peste vară, de peste toamnă, afară e viscol, zăpada e trecută ușor de fluierul picioarelor, e deja spre înserate, ești într-un oraș străin, nu ai mai mâncat de cel puțin o zi, ai tot stat pe lângă fax, pe lângă zvârluga aia înaltă, cu părul lins și extrem de lung, care lovește tastele cu o dexteritate uluitoare, de care font vrei, te tot întreba, tu aveai deja o fixație pentru Revue, la titluri, în rest foloseai formatul standard, Times, corp 10, dracu să-l ia de Romeo, ăsta iar se face muci, nu realizezi ce abilitate specială are încât descoperă imediat orice cârciumă de cartier, unde se bea ieftin, prost și chiar pe datorie, în apropierea tipografiei, înțelegi că trebuie să-l duci mai mult târâș până la hotelul unde sunteți cazați, o păducherniță unde persistă mirosuri deja uitate, de cremă de pantofi, de sudoare, de tutun ieftin și de șosete transpirate și lăsate să se usuce între elemenții caloriferului. Aia de dincolo de tejghea îți aruncă, din când în când, ocheade, te prefaci că stai cu ochii pe fundul paharului, parcă e o altă lume acolo, mirifică, plină de oameni fericiți, lipsiți de griji, zâmbitori și care vor să te îmbrățișeze, asta ai cerut, Peppermint, evident falsificat, ai sorbit din el doar ca să-ți dispară amăreala din gură, după atâta tutun inhalat. Ziua a curs pe nesimțite, tot veneau faxuri din redacție, cu ultimele știri, râdeai tu, râdea și el, băutorul de Romeo cu trei facultăți, ce știri de căcat, te uitai pe titluri, concluzia era evidentă, erau puse de un tarat, de un handicapat intelectual, "Sare unul cu gura că nu-i și sare găsești pe toate drumurile", chestia asta se vrea un joc de cuvinte, nț-nț-nț, cum se combate, la gazetă, dom'le, zvonurile alarmiste, false, apoi alt fax, o altă știre de impact planetar, "A leșinat după ce a câștigat la loz în plic", zvârluga cu părul lins bate în taste uluitor de repede, tac-tac-tac, tu-i dictezi, vine și ancheta, ești gata să te arunci, gol, în zăpadă, de atâta lehamite, "Trei băieți și o iubire: furtul de mașini", semnat de două fufe, rămase în redacție de pe vremea când încă trăiau dinozaurii, se critică cu maximă vehemență apucăturile celor trei hăndrălăi, elevi la un liceu, au fost puși în discuție în sala de festivități a unității de învățământ, dați drept exemplu negativ, scoși în față, puși pe coji de nucă, tunși chilug, și ei și părinții lor, nu s-a mai pomenit așa ceva de când lumea, oare ce învață tânăra generație născută după căderea regimului totalitar, dacă ai avea cu ce, în clipa asta ți-ai tăia venele, pe lung, de silă. Noroc cu zvârluga, are o privire moale, catifelată, așteaptă să ajungeți la un consens, băutorul de Romeo zice că se duce să-și ia țigări, tu știi că se oprește imediat după colț, la bomba aia, să-i țină de urât părăsitei, să dea peste cap încă un pahar din lichidul ăla de culoare cafenie și mirosind puternic a spirt. Cum ar veni, tu ești cel care decide, așa face întotdeauna, găsește pretexte și se fofilează atunci când trebuie să se ia o hotărâre cu un text sau un altul. Așa a trecut ziua. Cât timp băutorul dispare, mai mult târșâindu-și picioarele, spune tuturor că are arterită și că, în curând, trebuie să-i fie amputate, asta dacă mai vrea să mai trăiască, stai mai mult prin preajma fetei cu părul lins, rămâneți singuri în birou, așezați ziarul în pagină, pe un PC 4.86, ea are un accent nostim sau cel puțin așa ți se pare ție, folosiți Page Maker, îți povestește despre cum urmează ea să se căsătorească, imediat cum vine primăvara, cu un inginer care o duce pe linia fluviului, la picnic, care o respectă, care o iubește nespus și căruia o să-i facă doi copii, o fată și un băiat, Maria și Eduard. Și tu te prefaci că o crezi. Și o muști ușor de lobul urechii. De nas și de gură. De degetele alea lungi și atât de pricepute să bată, cu o viteză uluitoare, în taste. Asta în timp ce ninge, în timp ce te simți leșinat de foame, de nesomn, nea Arterită ăsta sforăie ca un docher, într-un final tace și ea, te privește cu ochii ăia blânzi și umezi, îi faci semn să aibă răbdare, te duci și tu în cârciumă să-l asculți p-ăla spunându-i distrusei bancuri răsuflate, aștepți să termine de băut chestia aia cafenie, ai de gând să-l iei pe sus, al dracu, nu mai termină odată, privești pe fereastra plină de praful adunat pe timpul verii, pe timpul toamnei, ninge viscolit, ai de gând să-l duci în păduchernița aia botezată hotel, unde sunteți cazați, să-l arunci în pat, dacă e nevoie îi mai cumperi tu o sticlă de băutură ieftină, numai să rămână, dracului, acolo, să bea până se duce-n pizda mă-sii, până vine un doctor și-i amputează picioarele alea ruginite, cataleptice, hai, gata, marș la culcare, băi ziaristule cu trei facultăți, părăsita pare uimită de decizia ta atât de bruscă, de faptul c-o să rămână singură în bomba aia, că nu mai are cui să-i spună cum a furat ăla de zice că-i este soț niște pachete cu țigări scumpe, americane, pachete de cafea, sticle cu băuturi fine, Grand Old Parr, Chivas Regal, Gentleman Jack, The Balvenie, dintr-o consignație, pe timp de noapte, forțând încuietoarea, tu arzi, aproape că te sufoci, tot ce-ți dorești e să te întorci cât mai repede la tipografie, în biroul ăla unde funcționează faxul non-stop, îți spui că zvârluga îi va face un copil inginerului, asta după ce se vor căsători imediat cum vine primăvara, doar că va semăna extrem de mult cu tine și el nu va avea habar. Și va fi fată și se va numi, pe veci, Maria. Într-o amiază cu multă ploaie, ai ajuns la o concluzie care îți smulge un zâmbet. Tâmp. Adevărul că viața e prea scurtă ca să iubești o singură femeie sau, după caz, un singur bărbat. E păcat de toate celelalte femei și de toți ceilalți bărbați! - La mulți ani! - De ce? - De politețe. În definitiv, chiar te rog să nu iei această urare în serios! Cauți orașul ăla, străduța aia, acolo totul are un miros aparte, până și oamenii, până și praful, poți vedea cerul coborând razant, ca un erete în plină vânătoare, direct sub tălpile tale, e un amestec de un albastru pufos și un întuneric perfect etanș, acolo e marea, e marea și nimic altceva, aia pe care ai visat-o, în care te-ai decis că vei sfârși, în cele din urmă, trupul tău va fi hrană pentru peștii bentonici, e spațiul ăla care s-a decis să te suporte, să te accepte, să te cunoască nu altfel decât așa cum ești pe dinăuntru, tăcut, morocănos, mirosind a tutun, totdeauna considerându-te nu altfel decât un înstrăinat. Stau toate ciuș, sunt trei, rezemate de peretele alb, spoit, așa spun ele, în care se deschide o fereastră cu giurgiuvele. Are rama vopsită în verde. Giurgiuvelele sunt tot verzi. Ele, în schimb, fumează. Tatăl tău ar zice că fumează ca turcii. Dar nu spui nimic despre asta. Cum nu spui nici că babei Maria, care fumează țigară de la țigară, îi poți vedea pizda, cum stă rezemată de zidul ăla, pe vine. Ea te înjură cel mai mult. Rumâne, că semeni cu tac-to, ți-e foame? Ți-e foame, rumâne, ‘ar gura ta a dracu! Cealaltă, scuturându-și chiștocul, e mai miloasă. Dar lasă, fă, băiatul în pace. Și spune asta râzând, după care se strâmbă. Râde urâta. Râde și aia bătrână. Râd toate. Te faci că nu le auzi, îi spui tembelului cum este cu adunarea numerelor naturale cu trecerea peste ordin. Iar tembelul, deși e a zecea oară când îi explici, nu vrea să priceapă. Sau nu poate. Nu înțelege de ce sunt atât de multe numere. Și de ce ele nu se opresc la un moment dat. Dacă ai zece degete, atunci e normal să existe numere numai până la zece. Unu, doi, trei, cinci, șapte, zece. Și-ți arată degetele de la mâini. Uite, vezi, sunt zece, înseamnă că sunt zece numere! Ești în picioarele goale. E seară, e năbușeală, sfârșitul lui iunie își face de cap. Îl faci atent. Uite, astea sunt degetele mele, da? Și-i arăți degetele de la mâini. După care numărați împreună fiecare deget. Sunt zece, iar tembelul te privește mândru. Tu-i spui că-i pui de stăncuță. De stăncuță proastă. Vezi, am avut dreptate! Matracucele sar toate să-l pupe, să-l pupe baba pe el de deștept, rumâne, arză-te-ar focu’, că nu ești bun de nimic, semeni cu tac-to ăla prostu’! Vorbesc toate în același timp, e hărmălaie deja, iar asta îl face atent pe tatăl tembelului. Fă, tâmpitelor, să nu vă mai aud gura, lăsați-l să-i explice că ăsta iar rămâne repetent! Și se face liniște. E atât de liniște încât poți auzi cum foșnește caisul din mijlocul curții. Cum se scarpină. Se scarpină el, te scarpini și tu. Îți zici că după ce pricepe ăsta cum este cu adunarea, vei avea voie să te cațeri în el. Zece degete înseamnă zece caise. Zece caise înseamnă că îți vei potoli foamea. Hai, rumâne, ce-ai căzut pe gânduri, explică-i frumos băiatului! Și o iei de la capăt. Deci am zece degete la mâini, da? Da. Baba Maria are și ea zece degete la mâini? Nu ți-ai ales exemplul cel mai bun: baba Maria are numai nouă degete. La mâna stângă, cel mic i-a crescut pe sub inelar, îți vine să drăcui, mă-ta dracu de hoașcă, așa că îi pui pe foaia liniată în pătrățele, mă, ăsta e cinci, da? Dacă am cinci degete la o mână și le adun cu cele nouă degete ale babei Maria, câte degete fac în total? Ei, aici se blochează. Parcă i-ai dat cu ceva în cap. Cu o șipcă luată din tocul ferestrei, ăla vopsit în verde. Sau direct cu caisul. L-ai scos din rădăcini și l-ai lovit, poc, direct în frunte. Miloasa tace, baba Maria tace și scuipă, cealaltă te privește, oarecum uimită. Te privește uimită cu un singur ochi. Nu știi ce-a făcut cu celalalt. I se spune Chioara. Și iar intervine tatăl tembelului. Știe el. Cinșpe! Cinșpe! De două ore îți bați capul cu el și e degeaba. Croncănesc și celelalte. Cinșpe, țoc, țoc, să-l pupe mătușile pe el de deștept. Ridici pur și simplu mâna, poruncitor, gata, taceți din gură, măi, numerele nu se opresc la zece doar pentru că ai tu zece degete. Nu se opresc la șapte doar pentru că ai tu șapte găuri. Nu-i vine să creadă. Miloasa e și ea împietrită. Aia cu un singur ochi îl închide. Cum adică șapte găuri?! Ce, baba Maria are șapte găuri? Da, șapte. Care sunt alea? Una-n gură, două-n nas, două-n urechi, una-n cur și una-n pizdă, răbufnești. Rămân toate pe gânduri, numără fiecare în gând. Are dreptate, rumânu’. Rumâne, ai dreptate. Fă, da’ deștept e ăsta! Și vorbești mai departe, îi scrii și pe foaia aia liniată în pătrățele: șapte găuri de la baba Maria plus șapte găuri de la Chioara, asta înseamnă că avem câte găuri în total? Dracu știe, dacă sunt zece degete la ambele mâini, înseamnă că și numerele se opresc tot la zece. Cum și dacă ai șapte găuri, așa cum are baba Maria, înseamnă că și numerele se opresc la șapte. Și-i cânți și tu în strună: Cum și dacă avem un singur Soare, înseamnă că numerele se opresc la unu, nu? Dă din cap, afirmativ. Îhî. Îi spui că sunt și alți sori. Se numesc stele. Și-i arăți și degetele de la picioare. Mă, am zece degete la mâini. Uite, degetele nu se opresc aici. Am zece și la picioare, da? Da. Păi asta înseamnă că eu am numai zece degete? Se dumirește, în cele din urmă. Ai de două ori câte zece degete. Bravo, mă! Și câte sunt în total? Cinșpe! Mesaj de la Al, nimeni alta decât Lili a ta: Nu înțeleg de ce ești atât de insistent. Nu înțeleg de ce ai fost așa de agresiv în toată încercarea de a ma găsi! Și toate acestea după... 17 ani! Așa cred că îți explici tăcerea mea. Ce mai fac... Sunt bine. Chiar foarte bine față de acum 17 ani. M-am schimbat mult, am altă viziune asupra vieții și singurul lucru care cu adevărat mă interesează este transformarea mea spirituală. Tu ce mai faci și ce ai mai făcut în ultimii 17 ani? Cap de piept, două fâșii, cârnați de casă, lebăr, jumătate de calculator cum îi spui tu, adică jumătate din capul unui porc, tranșat industrial, la dungă, pâine, trei bucăți, ulei, fasole, cartofi. Trebuie să-i ajungă, măcar până trec sărbătorile. Te mai sună când și când, auzi, am luat ficăței, dar nu știu cum să-i prepar. Să-i prăjesc? Și-i dai o rețetă simplă, te gândești că e păcat să-i mănânce prăjiți, trebuie să bage pe gură ceva mai consistent. Nu are unt. Are, în schimb, usturoi. Și-i spui să prăjească ficățeii așa, cu trei-patru căței de usturoi. Să-i taie mărunt. Și să-și cumpere și o pungă de fulgi de cartofi. Prăjeala s-o pună pe chestia aia cleioasă, denumită piure. Turuie: Mi-a dat Risperidonă, Haloperidol și Coaxil. Ce sunt astea și cum să le iau? În ultima săptămână, a zăcut pe la secția de psihiatrie. Nu se plânge. Cică ar mai fi stat, că era cald și bine acolo. Mânca la ore fixe. În plus, se laudă, era și un inginer, bă, să vezi ce privire de dement avea! Erau și niște zăpăcite. Băă, pentru o țigară, te duceai cu ele în baie și-ți sugeau pula! Și-l întrebi: Păi nu scrie pe cutii cum să le iei? Nu, nu scrie. Iar îi explici. Vezi că Risperidona și Haloperidolul sunt antipsihotice. Iei jumătate din pastila de Risperidonă și maxim 10 picături din Haloperidol. Seara. Și Coaxilul pentru ce e? Atunci răbufnești: Ca să nu mai bei, băi scriitorule! Bea până se face muci și te sună la ore târzii. Asta a mea iar a plecat de-acasă. M-a lăsat singur. Plânge cu sughițuri. Așa a făcut și aseară. A plecat imediat cum a venit de la muncă. Noaptea, a venit pe scara blocului. Credea că dorm. Era cu unu', i-am auzit eu, am lăsat ușa deschisă la intrare și am stat să-i ascult. Și eram și în picioarele goale. Mi-au înghețat bocnă. Plânge ca o mireasă părăsită în fața altarului. Au vorbit ce-au vorbit, apoi se auzea cum gâfâie amândoi. De patru ori a futut-o. Dar nu-l mai asculți. I-ai mai spus de câteva ori că nu are cine să se încurce cu Desdemona aia a lui câtă vreme nu are nici dinți în gură. Bă, tâmpitule, cine stă s-o călărească p-aia, noaptea, în scara blocului, când afară sunt minus zece grade? Cine e ea, a câștigat vreun concurs de miss? Parcă îți dă dreptate. Oarecum. Așa că schimbă tema. Da, mă, dar mă bate. Mi-a dat cu pumnul în inimă! Auzi, mă, în inimă! Iar eu sunt cardiac. Vrea să mă omoare. Așa face de câte ori nu-i aduc bani. Urlă de o aude tot cartierul. Ușa de la intrare am reparat-o de mii de ori. Că asta este: o spărgătoare de uși. O spărgătoare și o cafegioaică. Un pachet de cafea îi ajunge trei zile. Atât, trei! Unde ai mai pomenit așa ceva? Mi-a rupt și două degete. Și mă lovește și în piciorul ăla care mă doare. Tu-ți spui că nu se mai face bine, e clar că e dus, îl atenționezi să nu mai pună pic de alcool în gură, reacționează instantaneu cu antipsihoticele, e treaba ta ce faci, scriitorule, eu atât îți spun, nu mai bea, băi băiatule! Îți e milă de el?! Crezi, mai degrabă, că discuțiile astea îți fac bine. Îi înțelegi stările de anxietate. Nu a învățat, asta e clar, cum să le controleze. La spital ajunge după ce e luat cu salvarea. Sună după ajutor. Veniți, fac infarct! Și salvarea vine. Vine, iar asistentele alea îi iau tensiunea, totdeauna normală. Și iar îți spui: nu știe să facă diferența dintre un atac de cord și unul de panică. La tine, în ultima vreme, atacurile de panică au devenit paroxistice. Clachezi, pur și simplu, asta după ani întregi în care ai trăit cu ele prin buzunare, sub piele, în minte, nu le mai luai în seamă. Au revenit, au revenit, pur și simplu te lasă lat, în baie, pe gresie. Ajungi să te întrebi dacă e bine sau nu să dormi cu ușa deschisă. Săptămână absolut dementă. Profesor acuzat că a agresat sexual patru eleve, toate de 11 ani. Că le atingea pe sâni. Și-n locurile intime. Te uiți la fotografiile acestora. Nu au sâni. În plus: bătrân, 65 de ani, cu implant de inimă artificială. Are durată de viață de 5 ani. Inima artificială funcționează cu acumulatori încărcați la priză. Într-un alt sat, o femeie este sfâșiată de cei trei câini pe care-i avea în bătătură. I-au rupt urechile. Scalpul. Au mușcat din ea. E în comă. E bună carnea de om. Tare bună. Nu știu ce naiba e cu mine. Ar trebui să încerc să nu mai iau legătura nicicum cu tine. Să încerc să nu te mai caut pe nicăieri. Dar nu pot. Nici măcar nu mă străduiesc să pot. Nici noaptea nu te pot lăsa deoparte, tot îmi apari în vise. Mă gândesc că am dezvoltat un fel de obsesie în ceea ce te privește... Mă gândesc, dragul meu, că poate te iubesc așa de mult că nu pot avea aer fără tine... Mă gândesc că blestemul ăla pe care l-ai pus pe capul meu își face efectul... Nu știu nici eu, nu mai știu de mine, nu mai pot gândi limpede. Credeai că presa înseamnă că te duci pe cine știe unde și începi să pui întrebări. Tu întrebi, ăla răspunde. După care te apuci să scrii cam cum vezi tu lucrurile. Abia acum realizezi cât de mult te-ai putut înșela. Ceilalți din redacție fac asta. Se duc, fosilele dracului, pe la societățile agricole, e toamnă, trebuie bieții ziariști să-și facă aprovizionarea pentru iarnă. Varză, gogonele, cartofi târzii. Ceapă. Pepeni mici, de pus la murat. Tu, în schimb, nu mai știi de când zaci în subsolul ăla. Te acoperă redactorul șef, spune tuturor că ți-ai luat concediu, că îți e și ție de ajuns după atâtea luni întregi de dormit prin tipografii, cu capul pe șpalturi. Lasă-l, măi, că altfel se epuizează de tot! Și exact asta se întâmplă. Dormi printre dosarele alea, ca să fumezi, ieși afară, noaptea, ar fi un dezastru să se întâmple cine știe ce cu toate acele hârtii. Sunt singurele dovezi care atestă că au existat cu adevărat copiii ăia. Ramona Iuliana Alecu. Florin Alecu. Ãștia sunt frați. Leonard. Grecu Leonard. Maria Micu. Marian Tunsu. Ionel Cotitu. Ionaș. Năsturică. Veselu. Floarea. Mititelu. Sunt 1.857 de dosare. Deci 1.857 de copii. Fișe medicale. Diagnostice. Encefalopatie hepato-portală tip 3. Psihoză infantilă primitivă. Deficiență mintală congenitală. Autism. Distrofie musculară Emery-Dreifuss. Notezi numele, prenumele, data nașterii, locul, numărul dosarului, diagnosticele, părinții, numărul completului de judecată, cel care a emis decizia de adopție, avocații, medicii, autoritatea tutelară, părinții adoptivi. Pe rând, frumos, ordonat, cu scrisul tău țuguiat. Și părinții adoptivi sunt de peste tot, cei mai mulți din Italia, Canada și Statele Unite. Henry Williams Adam. Smit. Nu John, ci Asmed. Comrad. Arihtton. Leopold Adrian Miller. Asta faci noaptea. Ziua, în schimb, doborât de nesomn, bați satele, la familiile care au dat copii spre adopție și nu au fost luați direct din centrele de plasament. Bună-ziua! Bună-ziua! Unde-i Valentina? Și Valentina nu e. Care Valentina? Din odăi, mai răsar patru-cinci mucoși. Nenea, nenea, noi am dat-o pe Valentina și am primit Chupa-Chups. Nu faci nimic cu familia care a înstrăinat copilul, cel mai bine e să vorbești cu vecinul. Totdeauna există un vecin care e nemulțumit că a primit mai puțin decât ceilalți. El a primit numai boarfe, bere și țigări, pe când părinții Valentinei au primit și bani. Dolari, frate, dolari. Ai dracu, și-au luat mașină de banii ăia! Și au stat beți o lună întreagă! Nu ai habar cum să faci, tot ce trebuie să iei este o fotografie a Valentinei. 3 ani, născută în 1990, 3.12. Părinții: bară la tată și Mioara, la mamă. Bară ăsta la tată e beat și acuma. De unde ești, mă? Îi arăți legitimația de la ziar, e prima dată când ai un astfel de document oficial, s-a gândit bine redactorul-șef că s-ar putea ca vreun nevertebrat să ți-o ceară, poftim, ăsta sunt, ce mai știți de Valentina? E bine. Cum să fie bine, măi, când aici scrie că are oligofrenie? Spune-mi și mie ce să facă Antonnio Malinno cu Valentina ta bolnavă de oligofrenie? Da' ce pula mea e treaba ta, băi băiete? Ziaristu' pizdii! Și are dreptate, nu e treaba ta. Dar notezi, tot cu scrisul ăla țuguiat al tău, fiecare replică surprinsă cu reportofonul. Nu poți acoperi toate dosarele. Știi că mai fac și alții același lucru. Au listele de la tine, scoase din arhiva judecătoriei, așa că bat și ei satele în căutarea blugilor, a hanoracelor și a sticlelor cu bere și lichior primite în schimbul copiilor. Îți spui că e o muncă extrem de importantă. Că ești o mică rotiță a acestei țări. Țară care are grijă de copii. De toți copiii. Că datele strânse de tine ajung pe masa unui serviciu secret. Iar serviciul ăla, prin ambasade, o va căuta pe Valentina. Îl va căuta pe Ionuț, născut la 7.11.1990. Hipotiroidism cu retard permanent. Va vedea ce se întâmplă, cu adevărat, cu Ionuț. Cu tată bară și cu mamă Florica. Trebuie să ai încredere că serviciul ăla secret la care ajung datele strânse de tine își va face datoria. Asta nu înseamnă că dacă șeful ăla al lui vinde mașini de spălat, prin firma deschisă pe numele nevestei, dar și cutii cu ghiveci călugăresc, aduse din Turcia, cu trei luni înainte de expirare, ajunse la spitale, la creșe, în cazărmi, nu se va afla, în cele din urmă, unde sunt, cu adevărat, toți acești copii. Asta îți spui. Asta crezi. Te simți important în vreme ce iți mângâi barba crescută, de fapt sunt un fel de floace, nu te-ai mai ras de o săptămână, pufăi din țigară și scuipi în urma ta, intrând pe poarta redacției. E toamnă, e vremea când se culeg gogonelele. Și varza bună de pus la murat. Și cartofii târzii. Și plouă. Înțeleg că nu mai putem fi cei la Del Mar. Deși, dacă ar fi să aleg, asta aș vrea să fie ziua pe care să o retrăiesc la nesfârșit. Zâmbetul tău trist din colțul gurii, în gară. Obrazul rece. Felul în care te uitai doar într-o parte, evitându-mi privirea. La început am crezut că ești dezamăgit. Dar când te-am luat de mână și mi-ai strâns ușor degetele, am știut. Felul în care priveai pe fereastră, în tren: curios, mirat, bucuros, nedumerit, intrigat, când vesel, când trist, făcea din tine un cameleon pe care nu mă mai săturam să-l privesc, încercând să-l descopăr. Nici acum nu am reușit asta... Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apăsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai văzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisică mecanică, cineva apasă o telecomandă și aia răspunde imediat, tiu-tiu-tiu, aleargă după șoricel, e dotată cu un ciocan pe care îl folosește, îl lovește cu el în cap, șoricelul cade ca secerat, pisica mecanică se desface, are și mătură, are și făraș, îl adună de pe covor, deschide ușa și cu un șut bine plasat îl expediază la tomberon. Tiu-tiu-tiu, așa te miști. Îți faci treaba într-un mod desăvârșit. Uiți de tine, de problemele tale, de anxietate, de lipsa asta permanentă, cronică, de aer. Ești obișnuit cu surprizele, cu întâmplările neprevăzute, nu mai reacționezi la stimuli, fie ei și corosivi, emoțiile tale s-au aplatizat, sunt amorfe, afectul tău este ca al unei cobre când nimerește într-o vizuină de manguste abia fătate, tot ceea ce știi să faci este să ucizi, sentimentele tale nu că sunt amestecate, nu că sunt la fel de presate, de înguste precum peștii din zonele abisale, un fel de linii subțiri cât o lamă de ras, fosforescente, dar pur și simplu nu mai există, sunt niște tumori maligne, atacă tot țesutul sănătos din jur, tot ce este viu, tot ce încă funcționează, tot ce te face atât de morocănos, uneori, pe dedesubt ești un om monstruos, ești format din celule mutante, bolnave, pline de ură, care se înmulțesc la nesfârșit și care nu au remedii. Asta îți spui: în viață, se întâmplă să rămâi blocat între diferite etape, ești într-o stație și aștepți autobuzul, zici să te agăți de destin, măcar pe prima treaptă de la ușă să pui un pas, măcar pe trapa pe care urcă persoanele mutilate sufletește, schilodite, cu iubiri permanent oloage, schimonosite, gata să izbucnească în plâns, să te poarte cum știe el că e mai bine, cum știe el că e corect, cum știe el că meriți, însă nu numai că nu oprește, deși îi faci semne disperate cu mâna, băă, ia-mă și pe mine, dar șoferul îți arată și un deget în sus, pe cel din mijloc, în vreme ce toate celelalte sunt strânse, ghemuite, ba chiar face și o curbă lină, în vreme ce rulează cu viteza maximă admisă, adică un fel de azi care se transformă instantaneu în mâine, deși tu ești obișnuit să trăiești numai în trecut, nu te calcă, nu îți trece peste picioare, peste mâini, peste abdomen, pur și simplu te lovește în față, iar șoferul ăla care conduce autobuzul destinului tău, cretinul ăla, destrăbălatul ăla, șmecherul, gunoiul, imprevizibilul ăla de Dumnezeu mai are și curajul să râdă de tine, să-ți arunce printre dinți o frază aproape scuipată: Hă, hă, ce față ai de parcă te-a lovit autobuzul! Și-ți spui: cu azime te-am așteptat, după ce am secerat lanurile de secară, inima mi-a fost făcută piatră de râu, macină, în ritmul ei, făina care să te hrănească, timpul care să te transforme, să te vindece, sărutul care să te transfigureze, uite, mi-am măturat aria, am tăiat vițelul cel gras, am întors ferestrele spre Soare, au înflorit și cireșii, am smuls plantele nefolositoare, am gonit lighioanele, strigoii, toate ființele hidoase, demonii, am ascuns de tine stelele care cad, să nu existe nimic care să te tulbure, să te mâhnească, am tot așteptat să cânte cocoșul de trei ori, Marine, Marine, mai cheamă-ți și-un câine, mi-am uns trupul cu mir și veșmânt alb am îmbrăcat în vremea în care eu sunt și tu nu. Rememorezi și realizezi că sunt atât de puține lucrurile pe care le știi despre ea, ai înmagazinat mici gesturi, felul în care te privește uneori pe furiș, speriată, să vadă în ce stare ești, ursuzule, zâmbește și tu, fraze care curg și care sunt rostite din obișnuință, ca un fel de tic, ca într-un fel de comportament obsesiv-compulsiv, ești panaceul meu, apa mea vie, sursa mea inepuizabilă de energie, felul în care se leagănă, inconștient, involuntar, atunci când merge fără o țintă anume, cadrul acesta îl ai în minte, o vezi pe o plajă pustie, mereu pustie, desculță, mereu desculță, în pantaloni scurți, cu o bluză pe ea, deschisă la culoare, puțin largă, parcă e îmbrăcată în cămașa ta mirosind a tutun de foi, dimineața, când cerul e încă închis, când răcoarea venită dinspre valuri, prin ușa crăpată a balconului, face să se încrețească pielea, felul în care, tot dimineața, la ore mici, când pe tine te chinuie veșnicele insomnii, privești dincolo de fereastră, în întuneric, dormi și nu poți dormi, nu poți dormi deși dormi, se foiește între cearșafuri, le face ghem, le îndeasă la piept, are impresia că se învelește, se pune pe-o parte, cu genunchii strânși, iar fundul îi rămâne afară, te amuză asta, stai îndelung și privești în vreme ce tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, moarte cu moarte, gura ți se face pungă, îți maschezi tusea de teamă să nu o trezești, ea doarme de-a curmezișul, nu știi unde vei mai încăpea și tu în pat, îți spui că o să dormi în restul timpului pe canapeaua din cealaltă cameră, te intrigă că oftează prin somn, așa se întâmplă de fiecare dată, ești conștient că nu-i poți vizualiza visurile, temerile, urletele, că nu poți pătrunde dincolo de ceea ce te lasă ea să vezi, nu îi poți răvăși mintea, deși asta vrei să faci, să vezi ce ascunde și mai ales de ce, ce fel de om e atunci când tu lipsești, când nu îi ești în preajmă, când nu e gata să îți sară de braț, să te prindă de mână, să te miroasă, pur și simplu, morocănosule, în tine sunt mai multe lumi, una din foi de tutun și parfum aspru, de mosc, o alta din foi de tutun și cuvinte curgând pe tastatură, mașinal, o alta din foi de tutun și sentimente contradictorii, mereu depresive, dar toate nu îți pot ascunde îndoielile, ești un munte de anxietate, faptul că nu crezi că este așa cum o percepi tu, uneori mascându-și cochetăria dintr-o pudoare specifică, studiată, știe că ești un observator extrem de atent, că-i înregistrezi fiecare gest, de asta îi este teamă, că o să ajungi la un moment dat să o judeci, să o condamni, să-i spui că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu este adevărat, totul e o foiță de staniol, lucește și te atrage, dar numai la suprafață, dincolo de ea ascunzându-se micile mărunțișuri ale zilei, ea în halat, curățând cartofi, pentru alt bărbat, pentru bărbatul ei din viața reală, de care fuge cu tine, în irealitatea ta, în irealitatea voastră pe care o construiți atent, cu migală, se ascunde, este o alta, ea tăind ceapă, mărunțind-o, întrebându-l pe ăla dacă îi place tocănița, dacă e gustoasă, dacă îi cumpără detergent, dacă e bine, dacă mai trebuie sare în salată, iar tu strigi și nu te aude, îți desfaci pieptul și nu se uită, e îngrozitor să mi se întâmple asta, frivolo, viața mea nu acceptă astfel de compromisuri, ăsta e felul meu de a fi, jumătățile de măsură sunt pentru cei slabi și care nu mai vor să aspire, nu te pot împarte cu altcineva, deși ăla a fost cu mult înaintea mea pe la tine prin suflet, ăla te-a răvășit cu mult înainte și, uite, spui că te folosește ca pe un obiect sexual, că viața voastră e o rutină din care, când și când, te rupi, evadezi, alergi spre mine ca și când ai pleca, tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, îți maschezi tusea, la ore mici, ea doarme de parcă ceva mai devreme ai ucis-o cât se poate de tandru și de urâcios, în același timp. Te gândești că iubirea poate fi mărturisită în forme dintre cele mai diverse, toate extrem de simple, cumpărate pe câțiva bănuți, te oprești pe o stradă lăturalnică, într-un loc de care ai dat absolut întâmplător și pe care, acum, îl știți numai voi, așa îți închipui tu, ea spune că nu vrea, că o să bea de la tine, din paharul tău, o să guste și ea puțin, nici ție nu îți place băutura aia cu gust făinos, de culoarea tărâțelor, dar o cumperi tocmai pentru simbolistica pe care o reprezintă, faptul că ea va bea după tine, își va înmuia buzele pe locul unde au fost, ceva mai devreme, buzele tale, e un gest mult mai intim decât sărutul, braga e puțin dulceagă, precum arpacașul fiert pentru colivă, ca o boală a copilăriei, ca un fel de leșin care nu îți afectează gradul de conștiență, te face să te simți bine, îți dă un sentiment de siguranță, un fel de căldură care vine pe dedesubt, de sub dermă. Gesturile mici sunt totdeauna capitale, în vreme ce iubirea nu începe la ușa dormitorului. E ca și când celălalt ți-a devenit indispensabil, iar obișnuința de a îl avea în preajmă e un gest reflex, ca respirația, conștientizezi lipsa acestuia abia atunci când îți dai seama că te sufoci, că respiri precum peștii de râu eșuați în nisip, că urmează să mori într-un mod care te înspăimântă, asta te îngrozește cu adevărat, că într-o zi nu vei mai avea aer și ea nu va fi prin preajmă să-ți dea din al ei. Tu îi dăruiești bomboane de ciocolată puse în cutii metalice, rotunde, pătrate, ornate extrem de frumos, îi cumperi borcănele cu șerbet, atât de mici că pot fi purtate în buzunare, geluri de mentă, îi dăruiești pietre, onix și aquamarin, bețișoare parfumate și cutii pentru păstrat bijuteriile, seri lungi de privit, mai mult printre gene, întinderea de ape, vapoarele, stabilopozii, curgerea lentă a timpului peste voi, scârțâitul lui atât de enervant, piațete dintr-un oraș străin, pline de păsări mereu speriate, unde totdeauna se aude cântând un tânăr neras, disperat, sfâșietor, fistic și înghețată de vanilie, pălării de soare și bluze de vară, înflorate, îi dăruiești plimbări făcute doar de dragul de a privi lumea împreună, fațadele caselor construite în urmă cu un secol, inventați povești despre oamenii care le-au bântuit, se vede prin ochii celuilalt, asta faceți, tu privești prin ochii ei și ea vede prin mâhnirile tale, prin comportamentul tău de om chinuit de îndoieli, de remușcări, permanent zgribulit, nu, nu îmi este frig, dau un bănuț pentru gândurile tale, întunecatule, dar ție ți-a pătruns în minte convingerea că veți muri separat și fără să știți unul de altul, atât de departe, într-un fel sfâșietor, căci trebuie să existe o pedeapsă pentru lipsa voastră de scrupule, pentru lipsa voastră de pudoare, pentru lipsa voastră de îngăduință față de ceilalți. La schimb, ea îți oferă, tot în cutii pătrățoase, săpunele de lavandă, Artisanat de Provence, 120 gr, pur vegetal, țigări de foi, La Flor Dominicana, 2000 Series, 10 Mojito, clopoței de vânt care au simțit Mistralul și pe care tu, dintr-o rațiune greu înțeleasă, i-ai agățat de tocul ușii fiecărei camere, treci uneori ca o vijelie și ei sună înfundat și limpede, în același timp, cald și dramatic, deopotrivă, alb și transfigurat, cu o disperare care te copleșește, aici sunt, sunt mereu lângă tine, deși știu cât de mult îți lipsesc. Se petrece un fenomen ciudat, o mutație, ca în bolile capitale, un schimb perfect avantajos, un împrumut de la unul la celălalt, îndrăgostiții ajung să reflecte aceeași lungime de undă a luminii, încep să aibă aceleași gesturi, chiar și pe cele reflexe, au aceleași aspirații, aceleași predispoziții, folosesc aceleași fraze, ca un cod știut numai de ei, unul extrem de secret, își copiază mimica, felul în care pășesc, în care gesticulează, până și ridurile de expresie, ajungând, într-un final, să se identifice unul cu altul într-un mod absolut. La schimb, există relații de simbioză, acceptarea celuilalt partener e făcută pentru utilitatea pe care acesta ți-o oferă, o formă perfect avantajoasă de conviețuire între două viețuitoare din specii absolut diferite. Iar tu nu ai habar unde te încadrezi, sentimentele tale sunt în devălmășie, confuze, ajungi să te întrebi dacă ea se folosește de tine, dacă ești o necesitate prin care ea se scutură de reziduurile din viața ei plană, exasperant de plictisitoare, amorfă, de zi cu zi sau dacă tu ești animalul care o acceptă exact pentru aceleași motive, ca o fugă din universul tău întunecat, tulburat într-un mod patologic, plin de remușcări, de angoase. Relația ei de zi cu zi este una de simbioză? A voastră? Când vă întâlniți, reflectați aceeași lungime de undă a luminii sau e o imitație nereușită a acestui fenomen? Sunt întrebări care te macină, întrebări la care nu ai găsit un răspuns care să te satisfacă, întrebări la care nu ai curajul să găsești dezlegări, oricare dintre cele două variante ale felului vostru de a vă prezenta te sperie, frica ta de a găsi răspunsul corect este una viscerală, îți spui că nici nu vrei să știi care este adevărul, în fond va fi adevărul tău, felul tău de a vedea lucrurile, percepția ta, care este posibil să fie extrem de deformată. Dar aspirațiile voastre nu sunt comune, pe termen lung, asta deduci și singur, ea se vede retrasă într-un oraș mic, care învie numai în anotimpul cald, amplasat într-un golf bântuit de rafale de vânt, invadat de vânzători ambulanți de nimicuri, dulciuri de casă, unele glazurate, cochilii de gastropode, mari, mici, toate ascunzând sunetul mării când devine frenetică, produse rezultate din prelucrarea lavandei, uleiuri, geluri, creme, obiecte din lut ars, modelate cu o dexteritate care nu te mai uimește, într-un fel naiv și cu un simț artistic dus la extrem. De cealaltă parte, te vezi retras într-un sat de câmpie, mic, populat cu suflete care nu mai au ce să își spună, unde fiecare îl știe pe celălalt până și după miros, după modul în care dislocă aerul atunci când se deplasează, unde evenimentele importante sunt cele legate de sărbătorile religioase, unde informația ajunge rar și din difuzoare agățate într-un cui, în bucătăria de vară, câtă vreme tu ești sătul de felul în care îți derulezi zilele, de modul tău de viață exaltat până la delir. Visezi grădini, visezi că poți privi rotirea stelelor când devin umede, în nopțile tale de insomniac aproape morbid, visezi plante agățătoare, o casă acoperită de iederă și un timp care să te ajute să te împace, să te liniștească, să ajungi la un numitor comun cu celălalt tu care te face uneori atât de întunecat, de ursuz. Ești setat pe work, ești un robot cu durata de viață depășită, te miști mecanic, printre taste, printre cadre înmagazinate în cardul de memorie al aparatului tău Sony HD, 9.2 mega pixels, e posibil să fie acolo și viața ta, depozitată pe un stick USB Kingston DataTraveler SE9 Champagne, cu capacitate de 16 giga, derulată cu încetinitorul, pusă pe mute, în nuanțe de gri, faci totul din obișnuință, te gândești că felul în care îți derulezi viața te va îmbolnăvi într-un mod iremediabil, te sperie gândul că vei suferi un accident vascular cerebral, că îți va plesni ceva în creier, o amintire care te urmărește și de care nu te poți dezice, cel mai probabil sentimentele contradictorii care te macină de atâta timp, vei ajunge un paralitic, permanent neajutorat, vegetând, pur și simplu, iar incapacitatea ta de a te mișca te va opri să-ți decizi singur sfârșitul, printr-un gest violent sau prin unul mai puțin uzual, amestecând cât mai multe tablete de depresolitice triciclice, inhibitoare de serotonină, substanța responsabilă cu biochimismul funcțional al creierului, cea care poate controla gradul de satisfacție, de fericire, într-un lichid la fel de toxic ca și destinul tău. Te uiți în jur și vezi că te așteaptă un anotimp pe care rareori îl poți traversa, unul nevrotic, când începi să te judeci, când ajungi să emiți sentințe aspre, extrem de aspre despre celălalt tu cu care nu ai ajuns nici acum la un compromis, îți spui că toamna asta va fi ultima dintr-un șir de psihoze în care clopoțeii de vânt, pe care îi ai de la ea, te vor urmări atârnând într-un mod sinucigaș din tocul ușilor fiecărei camere. Te așteaptă o toamnă care te sperie de fiecare dată la fel. Iar ea tot nu este. Au trecut două anotimpuri peste tine. Au venit berzele. Au plecat berzele. Când au trecut?! Și de ce în tot acest timp te-ai simțit amorf, amorf, amorf? Și de unde senzația permanentă că străzile sunt totdeauna înclinate, mergi și nu faci altceva decât să cobori, să te prăbușești, ești conștient că ți se întâmplă asta și parcă te bucuri. Străzile sunt un vacuum enorm: absorb oameni cu tot cu povești. Cu tot cu atâtea destine ratate. - Spune-mi un lucru despre mine. - Dormi cu fundul afară din pilotă. Zile la foc automat: 1. Polițist împușcat în cap, drumuri printre tarlale, cum spui tu, ca să găsești locul faptei, în lumina mică a dimineții, cu o durere cumplită de cap, te miști printre ciulini, mai mult mecanic, printre arii de viță-de-vie gata de cules, printre coceni rămași de jumătate de om, din cauza secetei, printre tufe de cânepă crescute până la cer. 2. Ândrăgostita, cu "Â", din ce în ce mai insistentă, ți-ai propus să vezi până unde merge, până unde întinde coarda și, până la urmă, ce pula ta vrea, pur și simplu. Așa că-i spui să vină la tine. Și vine. E un act sexual mai degrabă ca o scuturare, ca o descărcare de nervi. De gânduri. Un fel de atac de panică. După care îți cere bani. Și-i dai. Și-i spui să dispară! 3. Vizită la balamuc, ai plecat de acolo bolnav de cap, e adevărat ce se spune, cei internați aici sunt în stare să-ți facă un sex-oral, în schimbul unei țigări, printre boscheți, e o lume în care ai vrea să rămâi măcar pentru câteva săptămâni, te gândești că ai putea scrie o carte, deja ai titlul în minte, Pavilionul B. La etaj, sunt cei tăcuți. Dacă taci îndelung, ai figura unui om înțelept. E curat. Așternuturile sunt strânse, deși e puțin trecut de ora 8:00. Ferestrele sunt deschise. Larg. Au gratii. Se aud, pe fundal, tacâmuri lovind în vase. Se servește micul-dejun. Dar asta la parter. Nu sunt svastici pe pereți. Nici cifre. Nici cruci. Nici alte însemne ciudate. Nu scrie nicăieri când va veni sfârșitul lumii. Sau Iisus. Nu se aud strigăte. Și nimeni nu are privirea încărcată de furie. E un fel de pace care sperie. Mama spală pe jos. Stă în genunchi și freacă podeaua. Podeaua râde. Își arată dinții, ca să-i văd eu cât sunt de albi. Sunt ca napii-porcești, când abia sunt scoși din pământ. Scuipi pe ei și, cu mâneca, îndepărtezi pământul. Apoi muști. Muști iepurește, adică numai cu dinții din față, care se numesc incisivi, să îndepărtezi coaja, până dai de miezul dulceag. Și-i mănânci așa, cât de mulți poți, până ți se umflă burta. Ca o tobă. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Nenea doctorul se uită la mine și râde. Râde și mama. Râde și Borderlina. Râde numai ea știe de ce. Se oprește din legănat și mă fixează. Suli, azi nu mi-ai adus-o pe Karina. Și are dreptate, azi nu am ieșit din pavilion. Am rămas în fața televizorului. Televizorul ăsta e un fel de cutie cu un geam în față, prin care vezi niște oameni, cam la fel ca noi, dar mici, mici de tot, care vorbesc în neștire. Televizorul are un cablu care trebuie băgat în niște găuri, din perete. Găurile alea se numesc priză. De-acolo vin omuleții din televizor. Spun cam tot ce le trece prin cap. Se vede treaba că și ei au răcit la creier, ca toți ceilalți oameni care sunt internați aici. După cum știți, se află în plină construcție o modernă magistrală rutieră, turuie unul, pe un ton grav. Apoi pe geamul cutiei apar alți omuleți, ca de jucărie, cărând lopeți, tot de jucărie. Și sunt foarte bucuroși că fac lucrul acesta. E unică în țara noastră și va uni județele Sibiu și Argeș, direct peste masivul Făgărașului, trecând dincolo de cota 2000. Bănuiesc că nenea doctorul e cel care știe cum pot trăi piticii ăia în cutia aia de lemn. N-are cum să nu știe, el e cel mai deștept dintre toți. E mai deștept decât un primar sau decât un milițian. Și se vede asta după degete. Le are lungi. Lungi de tot, ca de vrăjitor. Pe când primarul are degete scurte, cu care poate străpunge aerul. Îl poate separa. Dar un vrăjitor îl poate face să dispară. Definitiv. Și nenea milițianul are degetele tot scurte, dar asta doar pentru că au uitat să mai crească. Și eu voi avea degete scurte, pentru că am obiceiul să le rod, începând de la unghii. Dacă o să mai fac mult timp așa ceva, o să rămân fără ele. Voi fi un om care va avea numai podul palmei, iar degetele îmi vor crește, în continuare, în burtă. Da-da, Suli, mă ceartă doctorul, așa o să pățești! Nu-l iau în seamă. Mă gândesc că și omuleții ăia din cutia aia care se numește televizor au un câmp, pe care cultivă napi-porcești. Ca să aibă și ei ce mânca. Se apucă să-i planteze primăvara, cât mai devreme. Mai târziu, napii vor crește înalți cât o locomotivă. Vor face flori galbene, care se vor uita după Soare, cât e ziua de lungă. Se vor uita după el și-i vor arăta incisivii, ca să bage bine la cap că și el e tot un nap-porcesc. Cum ar veni, dacă-l ștergi cu mâneca și-i îndepărtezi coaja, îl poți mânca până-ți plesnește burta. Mama a terminat de spălat în salonul de zi. Acum e pe hol, tot în genunchi. Stoarce cârpa într-o găleată metalică. Hârș-hârș, se aude cum este tras fundul găleții pe ciment. Trebuie să fie curat în tot spitalul, mai ales pe jos. Lună să văd, făi femeie! Iar femeia, care este mama, știe să facă să lucească cimentul. După ce-l spală mama, acesta se poate duce la culcare, în așternuturi proaspete, atât este de curat. Iar mama este foarte ascultătoare. Face tot ce-i spune directorul. Mai târziu, nu va mai spăla pe jos, ci va fi angajată la bucătărie. Așa crede ea. Acolo va face mâncare atât de multă că va rămâne destulă cât să-mi dea și mie o porție. Va face orez, care e un fel de grâu, dar de culoare albă. Va face fasole. Sau mâncare de cartofi, cartofii fiind cea mai bună carne care a existat vreodată. Eu o să primesc o farfurie uriașă cu mâncare de cartofi, plină de sos. Cum nu mai am degete, o să mănânc direct cu podul palmei. Și-o să întind în sosul ăla un sac întreg de napi-porcești. Hap-hap, o să fiu sătul până la învierea morților sau chiar mai târziu. Însă Borderlina nu mă crede. Nu-nu, vorbește ea, tot din degetele care seamănă cu ale doctorului, sunt lungi și subțiri, nu o să te saturi niciodată, Suli. Dacă ție nu-ți este foame, îi va fi umbrei tale. Și e același lucru. Are dreptate: umbra mea nu a mâncat niciodată. E tristă de parcă a răcit la creier. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Apoi mă repede. Să mi-o aduci pe Karina, auzi? O vreau pe Karina! Și i-o aduc. Totdeauna o ascund sub scară, unde-și ține mama cârpele cu care spală pe jos. Karina încă e trează, așa că facem liniște în salon. Șșt, micuța trebuie să doarmă! O alintă. Fetița mea, fetița mea! În schimb, fetița ei stă ghemuită cu genunchii la gură. Un smoc de paie îi iese de sub părul lung. Privește fix, cu un singur ochi, făcut dintr-un nasture albastru. Și țipă când nenea doctorul își pregătește injecția cu Thorazine. 4. Ia, cu i lung, din ce în ce mai ironică, ironia ei e de-acum un fel de bășcălie de gang, e mai mult o formă de exteriorizare aproape de isterie, se întâmplă ceva cu ea, urlă efectiv, mă tot gândesc, până la urmă și eu am reacții necontrolate, dar în situații limită, îmi spun că la mine e oarecum firesc și că tu ești obișnuită cu maniera asta a mea, cu comportamentul meu sincopat și atât de previzibil, câteodată, până la urmă, stând și judecând în termeni reci, mi-am zis să mai iau ce dracu mai e de luat de la viață, mici rahaturi cu care tot speri să te încarci, psihic, afectiv; în schimb, dacă eu sunt sincopat și liniar, în același timp, deși e un paradox, tu te-ai schimbat mult, foarte mult, ori nu mai ești cea pe care o știu eu, ori așa ai fost dintotdeauna și eu nu am știut să văd asta, încerc să te înțeleg, cu toate problemele de peste zi, cu stările de rău, cu stresul prin care treci, îmi zic să-ți accept ieșirile devenite, iată, repetate, ca niciodată, nu știu dacă realizezi, dar nu mai ești tu. Într-un final, reușești să-ți amintești ce ți-a cerut Dia, Dia-Dia-Păpădia: să nu te haladești! Te-ai uitat ciudat la ea, prima dată nu ai înțeles termenul, ea a râs încurcată, adică să nu te schimbi, să rămâi așa totdeauna, de atunci ai început să o urăști, ăla a fost momentul în care ai înțeles că ea nu are ce căuta lângă tine, în viața ta, gândiți separat și fiecare pentru sine, apoi s-a decis să-ți omoare copilul, ceva mai mare decât un bob de fasole, te întrebi cum e posibil să încapă 38 de grame de suflet în ceva care cântărește 4 grame, după 10 săptămâni de sarcină, frunzuliță de cicoare, curva-i curvă până moare, una-una, pentru Leo, pentru Cabral, Heineken, the original quality, c-așa-i femeia făcută, te iubește și-apoi uită, mamă, pe Sinești, pe magistrală, mergeam cu inim-amară, mă duceam, Doamne, furam, pentr-o curvă ce-o iubeam, una-una! Locuri de prins în inimă. Și de plâns. Cu sughițuri. Del Mar, Dali, Millenium, Bizanț, Venezia, Trianon, Le Premier. Cum să te comporți cu o femeie care își exteriorizează emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima dată și tot ce face este să te ia, simplu, de braț. Ce faci, ariciule? Iar tu exact asta ești, un arici, dar unul peste care a căzut primul strat de brumă, în toamnă, unul care se simte în permanență vinovat, un ghem de spini, un arc, un sac de nervi și de emoții, te cabrezi și nimic nu-ți risipește îndoiala, nici aerul dens din jur, nici rumoarea, ești într-o gară de care te leagă o imensă tristețe, e o peșteră plină de resentimente, de venin, de îndoieli și de nedreptate, asta îți spui: oare spre ce mă îndrept? Dar îți pasă cu adevărat?! Te decizi, într-un târziu, că vei căuta un răspuns, dar nu acum, până la urmă nu ți se mai pare un lucru ieșit din comun, dacă te risipești tu, ca fumul țigării din care tragi cu poftă, asta ar fi cu adevărat ceva extraordinar, te agăți de gestul ăsta câtă vreme ești incapabil să faci altul, să te comporți la fel de firesc, să-i schițezi un zâmbet, fie el și tâmp, o privești cu coada ochiului, dacă se risipește ea înainte de a te risipi tu, asta e adevărata provocare, dacă e o nălucire ca multe altele care îți invadează diminețile, când dormi și visezi că nu dormi, când nu dormi și visezi că nu dormi, când te trezești mult mai obosit decât atunci când te-ai hotărât că e timpul să te scufunzi în somnul tău mereu agitat, aproape spasmodic, totdeauna ca un fel de hrană care nu reușește să te îndestuleze, să te ghiftuiască, să te întremeze, cine știe ce fel de arșițe te invadează când tu ai deja figura aia de arbore exotic sădit pe o banchiză, de pui de flamingo eclozat prematur direct într-o colonie de anaconde. Dar nu ți se poate întâmpla nimic rău. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Și iar te întrebi: nu cum trebuie să te comporți cu ea, cea care își exteriorizează atât de firesc emoțiile, nu asta e întrebarea corectă, ci cum te poți recompensa față de o femeie care a decis să te vindece? E o femeie perfect adaptată la mediul înconjurător. La lumină. La întuneric. La angoasele tale. La sentimentul cumplit al ratării pe care îl porți cu tine, oriunde te-ai duce, pe sub haine, în buzunare, în mirosul tău de om ursuz și care nu poate să zâmbească decât atunci când nu-l vede nimeni, poți supraviețui cu așa ceva, până la urmă, te crezi deosebit tocmai prin această capacitate formidabilă de a avea convingerea că toți ceilalți sunt capabili să-ți citească resemnarea pe chip, o porți numai tu, ca o medalie, ca un trofeu, conștient că ești ultimul supraviețuitor al acestei specii de oameni care se declară inapți din punct de vedere social, din punct de vedere emoțional, schilodiți sufletește, ea a sintetizat acest șir de însușiri negative într-o formulă mult mai simplă și mult mai aproape de adevăr: Ești crud și egoist! Își petrece o parte din vară în sudul Franței, aproape de Arles, unde alienarea e singura formă prin care te poți conserva, colindând boutiqurile, în căutare de bijuuri, îi place să le privească, să le atingă, să le mângâie, e extrem de minuțioasă când vine vorba de astfel de podoabe, le răsucește pe toate fețele, caută defecte închipuite, caută proprietăți închipuite, le inventează o poveste, asta e brățara pe care mi-ai luat-o pe când eram gata să scap trenul, să plece fără mine și cu tine-n gând, cu degetele tale cotrobăind prin locuri rușinoase, nu aveam altă soluție decât să ne căutăm un adăpost numai al nostru, să rămânem acolo peste noapte, peste viață, într-o gură de canal, m-ai fi botezat Euridice, ochii tăi ar fi luminat precum cei ai lupilor, când sunt în călduri, ar fi fost camera noastră dintr-un hotel de 4 stele, cu patul imens, acoperit de un macat gros, greu, sufocant, plin de perne, am fi avut o cadă la fel de imensă, ca să putem încăpea amândoi, am fi avut și terasă, cât mai aproape de cer, de-acolo marea să ni se pară pitică, oamenii să se vadă precum niște furnici imediat după ce au fost stropite cu insecticid, amețite, mirosind a moarte, vorbind singure, strigându-ne pe nume, înainte de a-și da sufletul, heei, e vremea să faceți dragoste, fraierilor; când și când se decide să-și cumpere una, o agrafă, o broșă, dacă se poate să conțină o piatră din onix negru, piatra secretelor, ariciule, nu-i așa că eu sunt cel mai mare secret al tău? Și cum poți iubi o astfel de femeie? Cu câtă luciditate? Cu câtă fervoare? Te gândești că o astfel de femeie trebuie iubită ca și când ți-ar fi cel mai mare dușman, cu aceeași măsură, cu aceeași intensitate cu care se propagă și ura. Căci asta ești: un ghem de ură! Un mănunchi de oase și de nervi! Oasele tale bat în tobe imaginare. Iar tobele imaginare sunt tigve. Pe nervii tăi stau cățărate păsări grele, de pradă, gata să sfâșie orice animal mai mic sau egal cu greutatea lor. Te foiești tot timpul, încerci să înțelegi ce ți se întâmplă, oare spre ce mă îndrept? Și te îndrepți, deși nu ai habar, spre o linie a orizontului la care și ajungi în cele din urmă, faci asta numai dacă urli, la fel cum urlă morții, când încep să răsufle, puțin câte puțin, imediat după ce sunt îngropați. Te îndrepți spre vindecare, deși faci parte din categoria acelora care nu vor și nu cred în așa ceva. Nu există vindecare. Nu există. Vindecarea înseamnă să te abrutizezi, să te transformi într-un membru al turmei, anonim, anodin, lipsit de gust, de culoare, de miros. Și nu-ți dorești asta, în vreme ce ea, care își exteriorizează atât de firesc, de natural, emoțiile, și-a propus să-ți fie panaceu. Ție. Urii tale. Dracilor tăi. Suferințelor tale, cele mai multe închipuite. Ți se citește asta pe chip, toată lehamitea adunată într-o grimasă care spune că nu mai crezi în minuni, că îți este indiferent dacă timpul curge dinspre mâine în ieri, că da, așa e, e posibil să plouă, e posibil să-ți fie somn, culcușește-te lângă mine, veverițo, sub brațul stâng, cât mai aproape de inimă, asta ca să mă pot întreba, iar și iar, cum poți iubi o astfel de femeie, cu câtă luciditate și până unde ai voie să te implici? Poți vedea marea prin ochii ei, deși marea pe care ea o vede, în fiecare vară, e roșie, invadată de alge din ordinul Rhodymenia, poate fi despărțită la o simplă poruncă, la o simplă lovitură de toiag, la stânga apă vie, în dreapta apă moartă, se face, iată, o cărare pe unde poți păși sfios către celălalt mal. Iar pe celălalt mal e o viață anterioară, pe care nu ați reușit să o trăiți până la capăt, în care ați fost doar voi doi, încă de la facerea lumii, îl aveți pe Cain, îl aveți pe Abel, iar Set urmează să se nască ceva mai târziu, imediat cum îți mânjești mâinile de sânge, criminalule! Căci asta ești, crud și egoist, cum spune ea. Crud și egoist! Nesigur. Totdeauna te uiți în urmă. În trecut. Nu te întrebi cum trebuie să te comporți cu o astfel de femeie, stăpână pe ea, care merge și privește în față, drept, cu siguranța aceea pe care ți-o dă convingerea că nu ți se poate întâmpla nimic rău, asta pentru că așa vrei tu, pentru că așa ți-ai propus, pentru că așa trebuie să fie, în cele din urmă, ci care e modalitatea prin care te poți recompensa în fața ei, asta ca să nu te mai simți ca un intrus care-i răscolește mintea, carnea, sentimentele, în cele din urmă viața, care o face de-atâtea ori să se simtă vinovată. Pentru că ai lăsat-o să încerce să te vindece. A încercat asta punându-ți ambele palme pe cap, când Soarele se hotărâse să se sinucidă, aruncându-se în valuri, ești vindecat, ariciule, ești vindecat! În vreme ce marea văzută de tine este aia pe care o poți traversa pur și simplu, poți călca pe ape fără să te scufunzi, un astfel de sentiment nu ți-l dă credința, ci dragostea, dragostea ta pentru femeia care a decis să îți tatueze pielea cu mirosul ei, alb, matur și fraged în același timp. Un miros vindecător de nevroze. Și-ai ajuns la o concluzie care te satisface: singura formă prin care te poți recompensa în fața unei femei care te cuprinde atât de firesc de braț, întrebându-te simplu, ce faci, ariciule, care se ghemuiește în tine, noaptea, căutându-ți obrazul, căutându-ți căldura, cu care faci dragoste de parcă imediat după asta urmează să vină sfârșitul lumii, care-ți cere bomboane, cele care spun totdeauna îmi e dor de tine, care vrea să o lași să se plimbe de-a lungul unei plaje nedescoperite, fără să fie invadată de civilizație, care nu vorbește atunci când tu taci, care vorbește atunci când tu taci, care plânge, în cele din urmă, atunci când vede că tot efortul ei a fost în zadar, tu ai deja pe tine o armură plină de indiferență, nu contează dacă timpul curge dinspre azi înspre mâine, dinspre mâine în ieri, dacă se despart apele atunci când bați tu cu toiagul, dacă pe malul celălalt e o viață în care ați trăit amândoi, fericiți, extrem de fericiți, până la capătul veacurilor, e să o ucizi. Să o ucizi puțin câte puțin. Numai un om crud și egoist poate face asta. Să o ucizi și în același timp să nu simtă că tu exact asta faci. Strop cu strop. Atent. Extrem de atent. Sistematic. O astfel de femeie nu are ce căuta în viața ta. Nu are ce să-ți ofere decât vindecarea. Adică exact ceea ce tu refuzi. Refuzi cu obstinație. Refuzi din convingere. Refuzi să te lași ucis.