Oameni și iepuri - 6

Într-o amiază cu multă ploaie, ai ajuns la o concluzie care îți smulge un zâmbet. Tâmp. Adevărul că viața e prea scurtă ca să iubești o singură femeie sau, după caz, un singur bărbat. E păcat de toate celelalte femei și de toți ceilalți barbați! - La mulți ani! - De ce? - De politețe. În definitiv, chiar te rog să nu iei această urare în serios! Cauți orașul ăla, străduța aia, acolo totul are un miros aparte, până și oamenii, până și praful, poți vedea cerul coborând razant, ca un erete în plină vânătoare, direct sub tălpile tale, e un amestec de un albastru pufos și un întuneric perfect etanș, acolo e marea, e marea și nimic altceva, aia pe care ai visat-o, în care te-ai decis că vei sfârși, în cele din urmă, trupul tău va fi hrană pentru peștii bentonici, e spațiul ăla care s-a decis să te suporte, să te accepte, să te cunoască nu altfel decât așa cum ești pe dinăuntru, tăcut, morocănos, mirosind a tutun, totdeauna considerându-te nu altfel decât un înstrăinat. Stau toate ciuș, sunt trei, rezemate de peretele alb, spoit, așa spun ele, în care se deschide o fereastră cu ciurciuvele. Are rama vopsită în verde. Ciurciuvelele sunt tot verzi. Ele, în schimb, fumează. Tatăl tău ar zice că fumează ca turcii. Dar nu spui nimic despre asta. Cum nu spui nici că babei Maria, care fumează țigară de la țigară, îi poți vedea pizda, cum stă rezemată de zidul ăla, pe vine. Ea te înjură cel mai mult. Rumâne, că semeni cu tac-to, ți-e foame? Ți-e foame, rumâne, ar gura ta a dracu! Cealaltă, scuturându-și chiștocul, e mai miloasă. Dar lasă, fă, băiatul în pace. Și spune asta râzând, după care se strâmbă. Râde urâta. Râde și aia bătrână. Râd toate. Te faci că nu le auzi, îi spui tembelului cum este cu adunarea numerelor naturale cu trecerea peste ordin. Iar tembelul, deși e a zecea oară când îi explici, nu vrea să priceapă. Sau nu poate. Nu înțelege de ce sunt atât de multe numere. Și de ce ele nu se opresc la un moment dat. Dacă ai zece degete, atunci e normal să existe numere numai până la zece. Unu, doi, trei, cinci, șapte, zece. Și-ți arată degetele de la mâini. Uite, vezi, sunt zece, înseamnă că sunt zece numere! Ești în picioarele goale. E seară, e năbușeală, sfârșitul lui iunie își face de cap. Îl faci atent. Uite, astea sunt degetele mele, da? Și-i arăți degetele de la mâini. După care numărați împreună fiecare deget. Sunt zece, iar tembelul te privește mândru. Tu-i spui că-i pui de stăncuță. De stăncuță proastă. Vezi, am avut dreptate! Matracucele sar toate să-l pupe, să-l pupe baba pe el de deștept, rumâne, arză-te-ar focu, că nu ești bun de nimic, semeni cu tac-to ăla prostu! Vorbesc toate în același timp, e hărmălaie deja, iar asta îl face atent pe tatăl tembelului. Fă, tâmpitelor, să nu vă mai aud gura, lăsați-l să-i explice că ăsta iar rămâne repetent! Și se face liniște. E atât de liniște încât poți auzi cum foșnește caisul din mijlocul curții. Cum se scarpină. Se scarpină el, te scarpini și tu. Îți zici că după ce pricepe ăsta cum este cu adunarea, vei avea voie să te cațeri în el. Zece degete înseamnă zece caise. Zece caise înseamnă că îți vei potoli foamea. Hai, rumâne, ce-ai căzut pe gânduri, explică-i frumos băiatului! Și o iei de la capăt. Deci am zece degete la mâini, da? Da. Baba Maria are și ea zece degete la mâini? Nu ți-ai ales exemplul cel mai bun: baba Maria are numai nouă degete. La mâna stângă, cel mic i-a crescut pe sub inelar, îți vine să drăcui, mă-ta dracu de hoașcă, așa că îi pui pe foaia liniată în pătrățele, mă, ăsta e cinci, da? Dacă am cinci degete la o mână și le adun cu cele nouă degete ale babei Maria, câte degete fac în total? Ei, aici se blochează. Parcă i-ai dat cu ceva în cap. Cu o șipcă luată din tocul ferestrei, ăla vopsit în verde. Sau direct cu caisul. L-ai scos din rădăcini și l-ai lovit, poc, direct în frunte. Miloasa tace, baba Maria tace și scuipă, cealaltă te privește, oarecum uimită. Te privește uimită cu un singur ochi. Nu știi ce-a făcut cu celalalt. I se spune Chioara. Și iar intervine tatăl tembelului. Știe el: Cinșpe! Cinșpe! De două ore îți bați capul cu el și e degeaba. Croncănesc și celelalte: cinșpe, țoc, țoc, să-l pupe mătușile pe ele de deștept. Ridici pur și simplu mâna, poruncitor, gata, taceți din gură, măi, numerele nu se opresc la zece doar pentru că ai tu zece degete. Nu se opresc la șapte doar pentru că ai tu șapte găuri. Nu-i vine să creadă. Miloasa e și ea împietrită. Aia cu un ochi îl închide. Cum adică șapte găuri?! Ce, baba Maria are șapte găuri? Da, șapte. Care sunt alea? Una-n gură, două-n nas, două-n urechi, una-n cur și una-n pizdă, răbufnești. Rămân toate pe gânduri, numără fiecare în gând. Are dreptate, rumânu. Rumâne, ai dreptate. Fă, da deștept e ăsta! Și vorbești mai departe, îi scrii și pe foaia aia liniată în pătrățele: șapte găuri de la baba Maria plus șapte găuri de la Chioara, asta înseamnă că avem câte găuri în total? Dracu știe, dacă sunt zece degete la ambele mâini, înseamnă că și numerele se opresc tot la zece. Cum și dacă ai șapte găuri, așa cum are baba Maria, înseamnă că și numerele se opresc la șapte. Și-i cânți și tu în strună: Cum și dacă avem un singur Soare, înseamnă că numerele se opresc la unu, nu? Dă din cap, afirmativ: Îhî. Îi spui că sunt și alți sori. Se numesc stele. Și-i arăți și degetele de la picioare. Mă, am zece degete la mâini. Uite, degetele nu se opresc aici. Am zece și la picioare, da? Da. Păi asta înseamnă că eu am numai zece degete? Se dumirește, în cele din urmă. Ai de două ori câte zece degete. Bravo, mă! Și câte sunt în total? Cinșpe! Nu înțeleg de ce ești atât de insistent. Nu înțeleg de ce ai fost așa de agresiv în toată încercarea de a ma găsi! Și toate acestea după... 17 ani! Așa cred că îți explici tăcerea mea. Ce mai fac... Sunt bine. Chiar foarte bine față de acum 17 ani. M-am schimbat mult, am altă viziune asupra vieții și singurul lucru care cu adevărat mă interesează este transformarea mea spirituală. Tu ce mai faci și ce ai mai făcut în ultimii 17 ani? Cap de piept, două fâșii, cârnați de casă, lebăr, jumătate de calculator cum îi spui tu, adică jumătate din capul unui porc, tranșat industrial, la dungă, pâine, trei bucăți, ulei, fasole, cartofi. Trebuie să-i ajungă, măcar până trec sărbătorile. Te mai sună când și când, auzi, am luat ficăței, dar nu știu cum să-i prepar. Să-i prăjesc? Și-i dai o rețetă simplă, te gândești că e păcat să-i mănânce prăjiți, trebuie să bage pe gură ceva mai consistent. Nu are unt. Are, în schimb, usturoi. Și-i spui să prăjească ficățeii așa, cu trei-patru căței de usturoi. Să-i taie mărunt. Și să-și cumpere și o pungă de fulgi de cartofi. Prăjeala s-o pună pe chestia aia cleioasă, denumită piure. Și-ți citește: Mi-a dat risperidonă, haloperidol și coaxil. Ce sunt astea și cum să le iau? În ultima săptămână, a zăcut pe la secția de psihiatrie. Nu se plânge. Cică ar mai fi stat, că era cald și bine acolo. Mânca la ore fixe. În plus, se laudă, era și un inginer, bă, să vezi ce privire de dement avea! Erau și niște zăpăcite. Băă, pentru o țigară, te duceai cu ele în baie și-ți sugeau pula! Și-l întrebi: Păi nu scrie pe cutii cum să le iei? Nu, nu scrie. Iar îi explici: Vezi că risperidona și haloperidolul sunt antipsihotice. Iei jumătate din pastila de risperidonă și maxim 10 picături din haloperidol. Seara. Și coaxilul pentru ce e? Atunci răbufnești: Ca să nu mai bei, băi scriitorule! Bea până se face muci și te sună la ore târzii: Asta a mea iar a plecat de-acasă. M-a lăsat singur. Plânge cu sughițuri. Așa a făcut și aseară. A plecat imediat cum a venit de la muncă. Noaptea, a venit pe scara blocului. Credea că dorm. Era cu unu, i-am auzit eu, am lăsat ușa deschisă la intrare și am stat să-i ascult. Și eram și în picioarele goale. Mi-au înghețat bocnă. Plânge ca o mireasă părăsită în fața altarului. Au vorbit ce-au vorbit, apoi se auzea cum gâfâie amândoi. De patru ori a futut-o. Dar nu-l mai asculți. I-ai mai spus de câteva ori că nu are cine să se încurce cu Desdemona aia a lui câtă vreme nu are nici dinți în gură. Bă, tâmpitule, cine stă s-o călărească p-aia, noaptea, în scara blocului, când afară sunt minus zece grade? Cine e ea, a câștigat vreun concurs de miss? Parcă îți dă dreptate. Oarecum. Așa că schimbă tema: Da, mă, dar mă bate. Mi-a dat cu pumnul în inimă! Auzi, mă, în inimă! Iar eu sunt cardiac. Vrea să mă omoare. Așa face de câte ori nu-i aduc bani. Urlă de o aude tot cartierul. Ușa de la intrare am reparat-o de mii de ori. Că asta este: o spărgătoare de uși. O spărgătoare și o cafegioaică. Un pachet de cafea îi ajunge trei zile. Atât: trei! Unde ai mai pomenit așa ceva? Mi-a rupt și două degete. Și mă lovește și în piciorul ăla care mă doare. Tu-ți spui că nu se mai face bine, e clar că e dus, îl atenționezi să nu mai pună pic de alcool în gură, reacționează instantaneu cu antipsihoticele, e treaba ta ce faci, scriitorule, eu atât îți spun: nu mai bea, băi băiatule! Îți e milă de el?! Crezi, mai degrabă, că discuțiile astea îți fac bine. Îi înțelegi stările de anxietate. Nu a învățat, asta e clar, cum să le controleze. La spital ajunge după ce e luat cu salvarea. Sună după ajutor. Veniți, fac infarct. Și salvarea vine. Vine, iar asistentele alea îi iau tensiunea, totdeauna normală. Și iar îți spui: nu știe să facă diferența între un atac de cord și unul de panică. La tine, în ultima vreme, atacurile de panică au devenit paroxistice. Clachezi, pur și simplu, asta după ani întregi în care ai trăit cu ele prin buzunare, sub piele, în minte, nu le mai luai în seamă. Au revenit, au revenit, pur și simplu te lasă lat, în baie, pe gresie. Ajungi să te întrebi dacă e bine sau nu să dormi cu ușa deschisă. Săptămână absolut dementă. Profesor acuzat că a agresat sexual patru eleve, toate de 11 ani. Că le atingea pe sâni. Și-n locurile intime. Te uiți la fotografiile acestora. Nu au sâni. În plus: bătrân, 65 de ani, cu implant de inimă artificială. Are durată de viață de 5 ani. Inima artificială funcționează cu acumulatori încărcați la priză. Într-un alt sat, o femeie este sfâșiată de cei trei câini pe care-i avea în bătătură. I-au rupt urechile. Scalpul. Au mușcat din ea. E în comă. E bună carnea de om. Tare bună. Nu știu ce naiba e cu mine. Ar trebui să încerc să nu mai iau legătura nicicum cu tine. Să încerc să nu te mai caut pe nicăieri. Dar nu pot. Nici măcar nu mă străduiesc să pot. Nici noaptea nu te pot lăsa deoparte, tot îmi apari în vise. Mă gândesc că am dezvoltat un fel de obsesie în ceea ce te privește... Mă gândesc, dragul meu, că poate te iubesc așa de mult că nu pot avea aer fără tine... Mă gândesc că blestemul ăla pe care l-ai pus pe capul meu își face efectul... Nu știu nici eu, nu mai știu de mine, nu mai pot gândi limpede. Credeai că presa înseamnă că te duci pe cine știe unde și începi să pui întrebări. Tu întrebi, ăla răspunde. După care te apuci să scrii cam cum vezi tu lucrurile. Abia acum realizezi cât de mult te-ai putut înșela. Ceilalți din redacție fac asta. Se duc, fosilele dracului, pe la societățile agricole, e toamnă, trebuie bieții ziariști să-și facă aprovizionarea pentru iarnă. Varză, gogonele, cartofi târzii. Ceapă. Pepeni mici, de pus la murat. Tu, în schimb, nu mai știi de când zaci în subsolul ăla. Te acoperă redactorul șef, spune tuturor că ți-ai luat concediu, că îți e și ție de ajuns după atâtea luni întregi de dormit prin tipografii, cu capul pe șpalturi. Lasă-l, măi, că altfel se epuizează de tot. Și exact asta se întâmplă. Dormi printre dosarele alea, ca să fumezi, ieși afară, noaptea, ar fi dezastru să se întâmple cine știe ce cu toate acele hârtii. Sunt singurele dovezi care atestă că au existat cu adevărat copiii ăia. Ramona Iuliana Alecu. Florin Alecu. Ãștia sunt frați. Leonard. Grecu Leonard. Maria Micu. Marian Tunsu. Ionel Cotitu. Ionaș. Năsturică. Veselu. Floarea. Mititelu. Sunt 1.857 de dosare. Deci 1.857 de copii. Fișe medicale. Diagnostice. Encefalopatie hepato-portală tip 3. Psihoză infantilă primitivă. Deficiență mintală congenitală. Autism. Distrofie musculară Emery-Dreifuss. Notezi numele, prenumele, data nașterii, locul, numărul dosarului, diagnosticele, părinții, numărul completului de judecată, cel care a emis decizia de adopție, avocații, medicii, autoritatea tutelară, părinții adoptivi. Pe rând, frumos, ordonat, cu scrisul tău țuguiat. Și părinții adoptivi sunt de peste tot, cei mai mulți din Italia, Canada și Statele Unite. Henry Williams Adam. Smit. Nu John, ci Asmed. Comrad. Arihtton. Leopold Adrian Miller. Asta faci noaptea. Ziua, în schimb, doborât de nesomn, bați satele, la familiile care au dat copii spre adopție și nu au fost luați direct din centrele de plasament. Bună-ziua! Bună-ziua! Unde-i Valentina? Și Valentina nu e. Care Valentina? Din odăi, mai răsar patru-cinci mucoși. Nenea, nenea, noi am dat-o pe Valentina și am primit Chupa-Chups. Nu faci nimic cu familia care a înstrăinat copilul, cel mai bine e să vorbești cu vecinul. Totdeauna există un vecin care e nemulțumit că a primit mai puțin decât ceilalți. El a primit numai boarfe, bere și țigări, pe când părinții Valentinei au primit și bani. Dolari, frate, dolari. Ai dracu, și-au luat mașină de banii ăia! Și au stat beți o lună întreagă! Nu ai habar cum să faci, tot ce trebuie să iei este o fotografie a Valentinei. 3 ani, născută în 1990, 3.12. Părinții: Bară la tată și Mioara, la mamă. Bară ăsta la tată e beat și acuma. De unde ești, mă? Îi arăți legitimația de la ziar, e prima dată când ai un astfel de document oficial, s-a gândit bine redactorul-șef că s-ar putea ca vreun nevertebrat să ți-o ceară, poftim, ăsta sunt, ce mai știți de Valentina? E bine. Cum să fie bine, măi, când aici scrie că are oligofrenie? Spune-mi și mie ce să facă Antonnio Malinno cu Valentina ta bolnavă de oligofrenie? Da' ce pula mea e treaba ta, băi băiete? Ziaristu pizdii! Și are dreptate, nu e treaba ta. Dar notezi, tot cu scrisul ăla țuguiat al tău, fiecare replică surprinsă cu reportofonul. Nu poți acoperi toate dosarele. Știi că mai fac și alții același lucru. Au listele de la tine, scoase din arhiva judecătoriei, așa că bat și ei satele în căutarea blugilor, a hanoracelor și a sticlelor cu bere și lichior primite în schimbul copiilor. Îți spui că e o muncă extrem de importantă. Că ești o mică rotiță a acestei țări. Țară care are grijă de copii. De toți copiii. Că datele strânse de tine ajung pe masa unui serviciu secret. Iar serviciul ăla, prin ambasade, o va căuta pe Valentina. Îl va căuta pe Ionuț, născut la 7.11.1990. Hipotiroidism cu retard permanent. Va vedea ce se întâmplă, cu adevărat, cu Ionuț. Cu tată bară și cu mamă Florica. Trebuie să ai încredere că serviciul ăla secret la care ajung datele strânse de tine își va face datoria. Asta nu înseamnă că dacă șeful ăla al lui vinde mașini de spălat, prin firma deschisă pe numele nevestei, dar și cutii cu ghiveci călugăresc, adus din Turcia, cu trei luni înainte de expirare, ajunse la spitale, la creșe, în cazărmi, nu se va afla, în cele din urmă, unde sunt, cu adevărat, toți acești copii. Asta îți spui. Asta crezi. Te simți important în vreme ce iți mângâi barba crescută, de fapt sunt un fel de floace, nu te-ai mai ras de o săptămână, pufăi din țigară și scuipi în urma ta, intrând pe poarta redacției. E toamnă, e vremea când se culeg gogonelele. Și varza bună de pus la murat. Și cartofii târzii. Și plouă! Înțeleg că nu mai putem fi cei la Del Mar. Deși, dacă ar fi să aleg, asta aș vrea să fie ziua pe care să o retrăiesc la nesfârșit. Zâmbetul tău trist din colțul gurii, în gară. Obrazul rece. Felul în care te uitai doar într-o parte, evitându-mi privirea. La început am crezut că ești dezamăgit. Dar când te-am luat de mână și mi-ai strâns ușor degetele, am știut. Felul în care priveai pe fereastră, în tren: curios, mirat, bucuros, nedumerit, intrigat, când vesel, când trist, făcea din tine un cameleon pe care nu mă mai săturam să-l privesc, încercând să-l descopăr. Nici acum nu am reușit asta...