Oameni și iepuri - 5

Ai puterea să râzi. Râzi pur și simplu. Râzi cum nu ai mai făcut-o de extrem de multă vreme. Ți-a dat cu un gel special, un fel de untură, dar transparentă. La picioare, deasupra rotulelor, pe mâini, deasupra palmelor, pe piept. La mâini și la picioare ai niște clești. Pe piept, niște ventuze, mici, mici. Ventuzele nu vor să se fixeze. Coșul pieptului îți tresaltă de atâta râs, mai mult pe înfundate. Hi-hi, faci. Hi-hi, face și asistenta. Colega ei, în schimb, are gura până la urechi. Ce e, dragă, nu-i găsești inima? Vrei să ajungi la inima lui?! Și așa e, nu o găsește. Și le spui și de ce: Fetelor, nu am inimă! Iar ăsta e adevărul: nu ai. În schimb, ai o tăietură la cap, nu te mai agita, te face atent asistenta, măsoară 4 centimetri, prosopul plin de sânge l-ai lăsat pe jos, nu ești speriat, doar uluit, creierul tău a afișat off pentru o fracțiune de secundă, ți-ai zis să-ți dai cu nițică apă rece pe față, măcar atâta știi și tu, dacă ai stări de vomă trebuie să respiri pe gură, adânc, adânc, nu ai mai apucat să faci asta, te-ai trezit întins, în baie, nu ai realizat dacă sângele din jur e al tău sau e, pur și simplu, o apariție misterioasă, dacă ai sau nu halucinații, ai zăcut acolo un timp, hmm, totuși, gresia e rece în această perioadă a anului. Și-i spui și tu, tot hlizindu-te: Dar un aparat de găsit sufletul nu aveți? Normal, sufletul! De unde să aibă?! Se apucă să-ți înșire că oamenii de știință au reușit nu numai să demonstreze că omul are suflet, dar și să-l cântărească, dai din cap aprobator, da-da, știu, are 38 de grame, pe scala Glasgow obții un scor formidabil, ești perfect conștient, deschiderea ochilor - spontană = 4 puncte, răspuns verbal - orientat = 5 puncte, răspuns motor - la comandă = 6 puncte, nu e nimic spectaculos în ceea ce ți se întâmplă, dacă te-ai prăbușit pentru o fracțiune de secundă asta nu înseamnă că s-a stins Soarele, că nu e tot toamnă, că Dumnezeu nu e anxios și depresiv, deopotrivă, și că ar vrea să moară și el măcar o singură dată, dar nu altfel decât definitiv, când moartea e un nimic și deloc altceva, etern, riguros și absolut, dar absolut indiferent. - Cu timpul, dealul poate deveni câmpie, dar e mult mai greu din câmpie să faci un deal. - Știu. - Câmpia doar ne suportă, nu ne și acceptă. - Singura mea câmpie ești tu. Și ești aidoma ei: mă suporți, dar nu mă accepți. (Nu tu, ci eu sunt un om simplu. Eu, care am descoperit marea atat de tarziu. Eu, care am vizitat o țară străină, la nici 10 kilometri de mine, dincolo de graniță, doar ca să-mi cumpăr cașcaval mai ieftin. Și bomboane glazurate. Și susan. Eu sunt un om simplu, un om care n-a mai mancat, de zeci de ani, ciorbă de lobodă. De urzici. De ștevie. Pentru ca toată copilăria m-am hrănit numai cu așa ceva. Eu sunt un om simplu, care a dormit pe saci umpluți cu paie, câte trei puși de-a curmezisul, peste niște scânduri, iar asta se numea pat. Eu sunt un om simplu, care știu gustul zahărului candel. E cel mai dulce zahăr din lume. Și cel mai amar. Eu sunt un om simplu, care a descoperit cinematograful 3 d după ani buni de la brevetare și numai o singură dată. Și numai din întâmplare. Eu sunt un om simplu, care nu tastează pe tablete. Pe telefoane inteligente. Pe smartphone. Eu sunt un om simplu, care preferă, când și când, țigările de foi pentru că-mi amintesc de cele fără filtru, extrem de ieftine, fumate în adolescență. Eu sunt un om simplu, un om cu două perechi de pantaloni. Un om care poartă bermude și papuci, în carouri, în draci-laci, fiindcă nu-i pasă de culoare, de modele, de cum trebuie ele asortate. Eu sunt un om simplu, care nu doarme, care-și plătește taxele. Care nu râde pentru că nu are de ce. Nu are cum. Eu sunt un om simplu, sunt cel care a spus să mergem să vedem marea și să mâncăm o înghețată. Sau o plăcintă cu brânză. Să ne murdărim de zahăr-pudră, pe nas. Eu nu mi-am dorit sa fiu niciodată altceva decât ceea ce am fost, ceea ce sunt. E drept, am visat să mă fac marinar, dar dintr-o pornire firească, naivă, de a cutreiera lumea. De a vedea marea. M-a-r-e-a. Asta pe când eram copil. Și pe când copiii visau să zboare în cosmos. Eu sunt un om simplu, pentru că știu să dăruiesc lucruri simple. Așa cum fac cu tine, așa cum am făcut cu tine. Lucruri simple, mici gesturi pe care eu le consider firești, uneori chiar tandre. Ți-am spus, dacă eram mai aproape, aș fi venit cu apă rece, la tine, pe timp de vară. Ți-aș fi adus covrigi cu mac. Și portocale. Și te-aș fi dus să mâncăm, cum spuneai tu, varză cu cârnați, la Viva, în orașul tău. Nu midii. Nu inele de calamari. Nu dorada. Dar, cu siguranta, guvizi și mămăliguță. Așa rețin: acolo, unde ochii tăi, ca guvizii, înoată și plâng! Înțelege, sunt prea bătrân, prea bătrân, prea bolnav și prea plictisit de viață ca să mai accept lucruri care sa nu spună ceva, o poveste, care să nu transmită ceva, un mesaj. Literele alea, b, n și c, de pe acel breloc, mie nu-mi spun absolut nimic. Și nu-mi spun nimic mai ales ca am trecut printr-o perioadă îngrozitoare. Pe care tu nu o înțelegi. Sau nu vrei să o înțelegi. M-am gândit, în ultimul timp, extrem de mult la moarte. M-am văzut paralizat. M-am văzut țintuit la pat, cu gura strâmbă, fără posibilitatea de a mă mișca. Vrei să-ți spun că m-am gândit la ce fel de moarte aș prefera? În ce mod? Care e mai rapidă? Da, m-am gândit la asta. Și am căutat și variante. Mi-am zis să-mi aleg un copac, pe malul fluviului, o salcie extrem de bătrână, și să sfârșesc acolo. Mi-am zis să caut în farmacii, o doză letală de anxiolitic, de depresol, de psiholeptice. Și totul numai să nu mă văd la volan, stricând bunătate de mașină, sub roțile unui camion de mare tonaj. Iar tu îmi vorbești de simplitate? Îmi vorbești de orgoliu? De vanitate? Recunosc, aș fi vrut să cheltui, să c-h-e-l-t-u-i ceva pentru mine, să dai bani fie și pe o mină de pix, semnificația acesteia ar fi fost evidentă. Sau pe o rolă de hârtie parfumată. Aș fi preferat o epistolă scrisă de mână. Dar care sa fie pentru mine. Special pentru mine. Numai și numai pentru mine. Eu sunt un om simplu! Eu sunt cel care se îngrijește de lucrurile simple, atunci când ne întâlnim. De periuță. De pasta, de săpunel, de o gură de cafea, dimineața. Îmi spui că au dispărut drumurile, călătoriile făcute împreună, spre ceea ce ne-a unit, spre ceea ce ne știe, ne așteaptă, ne acceptă, ne suportă și nu mai vrea sa ne uite? Dar la faptul că am devenit un robot, care nu mai are timp de scris, care nu a mai ascultat, Doamne, de atâta timp, Dulces Pontes, te-ai gândit? Sate, sate, sate. Asta e viața mea. Drumuri peste drumuri. Gânduri negre și grija zilei de mâine, grija de a nu capota. De a nu mă trezi iar după o sincopă. Cu ceafa plină de sânge. În baie, pe gresie. Și te miri că am reacționat așa, că m-am simțit extrem de mâhnit, văzând acel breloc, cu trei litere care mie nu-mi spun absolut nimic. B, n și c. Vrei să-ți vorbesc despre mâhnirea mea? Vrei să știi cum m-am simțit? Exact cum ți-am spus: ca un gunoi. Ca și când ai făcut așa ceva, trimițându-mi acel pachet, dintr-o obligație. Ceva de genul: trebuie s-o fac, asa că o fac oricum. Iar eu asta spun, asta am crezut, asta încerc să mai cred: că eu nu sunt oricum, nu sunt oricine. Că nu sunt o obligație. Că nu sunt cineva de care trebuie sa te debarasezi într-un astfel de mod. Tratându-l ca pe un gunoi. Deși asta am fost, recunosc, întotdeauna: un gunoi din Bărăgan, din care cresc, atît de viguroși, ciulinii.) Un Romeo, așa cere, iar chestia aia de o culoare cafenie, mirosind puternic a spirt, luată pe nemâncate, îl face extrem de vioi. Gesticulează larg, spune poante pe care tu le-ai mai auzit de câteva mii de ori, dar barmanița nu, bărbatul care are noroc în dragoste se numește burlac, râde el, râde și aia, el are trei facultăți, spune asta tuturor celor care sunt dispuși să îl asculte, tu deja te simți un ratat, n-ai apucat să termini vreuna, trista de dincolo de tejghea, în schimb, are soțul la pușcărie, pentru furt calificat. Are și doi mucoși. Și strungăreață. Dacă el e vorbăreț, începe și aia să-și depene crâmpeie din viață, cum s-a măritat, fără acte, de la o vârstă fragedă. Apoi cele două nașteri. Cum locuiește ea, într-un apartament nedecomandat, cu cei doi mucoși, cu mamă-sa, care e văduvă, bolnavă și extrem de nefericită. Privești prin geamul plin de praful de peste vară, de peste toamnă, afară e viscol, zăpada e trecută ușor de fluierul picioarelor, e deja spre înserate, ești într-un oraș străin, nu ai mai mâncat de cel puțin o zi, ai tot stat pe lângă fax, pe lângă zvârluga aia înaltă, cu părul lins și extrem de lung, care lovește tastele cu o dexteritate uluitoare, de care font vrei, te tot întreba, tu aveai deja o fixație pentru Revue, la titluri, în rest foloseai formatul standard, Times, corp 10, dracu să-l ia de Romeo, ăsta iar se face muci, nu realizezi ce abilitate specială are încât descoperă imediat orice cârciumă de cartier, unde se bea ieftin, prost și chiar pe datorie, în apropierea tipografiei, realizezi că trebuie să-l duci mai mult târâș pănă la hotelul unde sunteți cazați, o păduchelniță unde persistă mirosuri deja uitate, de cremă de pantofi, de sudoare, de tutun ieftin și de sosete transpirate și lăsate să se usuce între elemenții caloriferului. Aia de dincolo de tejghea îți aruncă, din când în când, ocheade, te prefaci că stai cu ochii pe fundul paharului, parcă e o altă lume acolo, mirifică, plină de oameni fericiți, lipsiți de griji, zâmbitori și care vor să te îmbrățișeze, asta ai cerut, Pippermint, evident falsificat, ai sorbit din el doar ca să-ți dispară amăreala din gură, după atâta tutun inhalat. Ziua a curs pe nesimțite, tot veneau faxuri din redacție, cu ultimele știri, râdeai tu, râdea și el, băutorul de Romeo cu trei facultăți, ce știri de căcat, doar te uitai pe titluri, concluzia era evidentă, erau puse de un tarat, de un handicapat intelectual, "Sare unul cu gura că nu-i și sare găsești pe toate drumurile", chestia asta se vrea un joc de cuvinte, nț-nț-nț, cum se combate, la gazetă, dom'le, zvonurile alarmiste, false, apoi alt fax, o altă știre de impact planetar, "A leșinat după ce a câștigat la loz în plic", zvârluga cu părul lins bate în taste uluitor de repede, tac-tac-tac, tu-i dictezi, vine și ancheta, ești gata să te arunci, gol, în zăpadă, de atâta lehamite, "Trei băieți și o iubire: furtul de mașini", semnat de două fufe, rămase în redacție de pe vremea când încă trăiau dinozaurii, se critică cu maximă vehemență apucăturile celor trei hăndrălăi, elevi la un liceu, au fost puși în discuție în sala de festivități a unității de învățământ, dați drept exemplu negativ, scoși în față, puși pe coji de nuci, tunși chilug, și ei și părinții lor, nu s-a mai pomenit așa ceva de când lumea, oare ce învață tânăra generație născută după căderea regimului totalitar, dacă ai avea cu ce, în clipa asta ți-ai tăia venele, pe lung, de silă. Noroc cu zvârluga, are o privire moale, catifelată, așteaptă să ajungeți la un consens, băutorul de Romeo zice că se duce să-și ia țigări, dar tu știi că se oprește imediat după colț, la bomba aia, să-i țină de urât părăsitei, să dea peste cap încă un pahar din lichidul ăla de culoare cafenie și mirosind puternic a spirt. Cum ar veni, tu ești cel care decide, așa face întotdeaua, găsește pretexte și se fofilează atunci când trebuie să se ia o hotărâre cu un text sau un altul. Așa a trecut ziua. Cât timp băutorul dispare, mai mult târșiindu-și picioarele, spune toturor că are arterită și că, în curând, trebuie să-i fie amputate, asta dacă mai vrea să mai trăiască, stai mai mult prin preajma fetei cu părul lins, rămâneți singuri în birou, așezați ziarul în pagină, pe un PC 4.86, ea are un accent nostim sau cel puțin așa ți se pare ție, folosiți Page Maker, îți povestește despre cum urmează ea să se căsătorească, imediat cum vine primăvara, cu un inginer care o duce pe linia fluviului, la picnic, care o respectă, care o iubește nespus și căruia o să-i facă doi copii, o fată și un băiat, Maria și Eduard. Și tu te prefaci că o crezi. Și-o muști ușor de lobul urechii. De nas și de gură. De degetele alea lungi și atât de pricepute să bată, cu o viteză uluitoare, în taste. Asta în timp ce ninge, în timp ce te simți leșinat de foame, de nesomn, nea Arterită ăsta sforăie ca un docher, într-un final tace și ea, te privește cu ochii ăia blânzi și umezi, îi faci semn să aibă rabdare, te duci și tu în cârciumă să-l asculți p-ăla spunându-i distrusei bancuri răsuflate, aștepți să termine de băut chestia aia cafenie, ai de gând să-l iei pe sus, al dracu, nu mai termină odată, privești pe fereastra plină de praful adunat pe timpul verii, pe timpul toamnei, ninge viscolit, ai de gând să-l duci în păduchelnița aia botezată hotel, unde sunteți cazați, să-l arunci în pat, dacă e nevoie îi mai cumperi tu o sticlă de băutură ieftină, numai să rămână, dracului, acolo, să bea până se duce-n pizda mă-sii, până vine un doctor și-i amputează picioarele alea ruginite, cataleptice, hai, gata, marș la culcare, băi ziaristule cu trei facultăți, părăsita pare uimită de decizia ta atât de bruscă, de faptul c-o să rămână singură în bomba aia, că nu mai are cui să-i spună cum a furat ăla de zice că-i este soț niște pachete cu țigări scumpe, americane, pachete de cafea, sticle cu băuturi fine, Grand Old Parr, Chivas Regal, Gentleman Jack, The Balvenie, dintr-o consignație, pe timp de noapte, forțând încuietoarea, tu arzi, aproape că te sufoci, tot ce-ți dorești e să te întorci cât mai repede la tipografie, în biroul ăla unde funcționează faxul non-stop, îți spui că zvârluga îi va face un copil inginerului, asta după ce se vor căsători imediat cum vine primăvara, doar că va semăna extrem de mult cu tine și el nu va avea habar. Și va fi fată și se va numi, pe veci, Maria.