Oameni și iepuri - 1

Îți propui să scrii, cu mâna pe ceas, 10 minute. Este 13:52. Și numeri: un mort, un mort, un mort, în total 8 morți. Procurorii au declarat doar trei. Și faci un bilanț, pe repede-înainte. Cazul a explodat sâmbătă. Locul? Un sat de câmpie, cândva nod de cale ferată. Tot cândva, de la o fereastră cu gratii, priveai triajul și cocoașa de deal unde se legau vagoanele de marfă. Cum spui tu: își legau sufletele. Dacă aveai în mână și o bucată de zahăr-candel, se chema că ești un copil fericit. Și tot pe repede-înainte: un sat, un sat, un sat, în total 5. Morți? 6 într-un sat, 2 în alt sat. Intoxicați cu alcool metilic. Zeci de oameni cărați pe la spitale. Unii au început să se rărească doar de câteva zile. Alții au început să-și ia catrafusele, de pe lumea asta, încă din urmă cu două luni. Iar polițiștii acum s-au prins că e o intoxicare în masă. Derulată în mod constant. Adrenalină, nene, adrenalină! Ți se umflă vena, îți spune Ia, cu i lung, un fel de Iia. Abia aștepți să ajungi acasă și să țipi, virtual: Băă, dați-vă demisia! Toți! Mesaj: Bună ziua, M. Mai postează și tu ceva, cât să vadă omu' că trăiești. O zi faină! Ai stat 25 de minute, cu ochii pe ceasul afișat de telefonul tău Nokia X1, un fel de dinozaur al telefoanelor mobile. În fața ta, la coadă, 8 persoane. Un singur ghișeu deschis. Oficianta, adipoasă, o chinuie tiroida, respiră greu, tastează și mai greu. Să pleci, să nu pleci?! Alte trei oficiante își fac de lucru. Una leagă niște plicuri. Alta își dă cu cremă. Să-ți dai cu hemorzon, fă, îți vine să-i scuipi! Facturi la Distrigaz. Cel ce plătește numără de două ori restul, bate bancnotele de ghișeu, le împăturește, niște mărunțiș, în fața ta un nenișor trimite mandat poștal printr-un satuc din Suceava, Vicocu de Sus, doamnă, aia tastează, abia tastează, poate o să și fete între timp, îi ia banii, se uită pe mandat, domnule, ați greșit. Cum așa? Păi ai scris destinatarul la expeditor și invers. Cine dracu să priceapă, ăla?! Într-un final, ajungi față în față cu oficianta. Îi întinzi cuponul, ai un plic venit prin Prioripost, aia se apucă să scotocească prin cele de format A5, doamnă, vedeți că e un plic A4, aa, de ce nu spuneți așa, de-al dracu, smulgi plicul, o întrebi de ce nu se mai deschide un ghișeu când e atâta lume la coadă, nu mai asculți ce bâiguie, marș, fă!, în plic, Dominican Selection, Balmoral Since 1989, țigări de foi, venite de pe lumea cealaltă. Sau, cum spui tu, dintr-o altă realitate. A ei. Mesaj: Ești un fel de Eros Ramazzotti (el scrie cu un singur z), un Claiderman (Clayderman!) al poeziei dunărene, dar cu multe artificii (cu a mare) kalașhnikov (cu c și fără h etc.) spre eternitate, puritate proprie deșanțată la superlativ... Era să-ți stea părul pe moațe! Mesajul e de la Nespălatul. În gură are o adevărată carieră de calcar. Poate asigura necesarul României pe următorii 10 ani. Poet, spune el, doctorul certifică altceva: schizofrenie. Se tunde la aceeași frizeriță, tu îi spui simplu, Frizerița, asta se plânge că doar ce a divorțat. O vară de-a ei a turnat-o masculului că stă noaptea pe site-urile de socializare și că agață bărbați. Ãla, normal, a luat foc. Iar ea are fața lungă. Și plină de pistrui. Nu te atrage. Și-ți explică: A dracu, ea vorbește? Lucrează la un restaurant, îți spune numele, e rău-famat, ea vorbește, care pleacă cu clienții și le face sex-oral, apoi vine și servește la mese cu muia-n păr? Tunde și-i merge gura. E revoltată. Și bărbații ăștia o fac pe proștii. Te invită la un ceai. Fă, mergi cu mine la un ceai? De ce să mă invite la un ceai când ei nu vor altceva decât pizdă? Ce, nu e așa?! Vrea s-o aprobi, așa că dai afirmativ din cap, dar cu grijă să nu-ți facă ditamai cărarea pe creștetul capului, mașina de tuns bâzâie, Frizerița bâzâie și ea. E tânără, e supărată că până și vecinul de spațiu comercial a aflat că ăla a băgat divorț. Cică e bodiguard, pe nou. Paznic, pe vechi. Am ajuns țară de paznici. Iar vecinul e un croitor bătrân, specializat în tivit fuste. Și-i place să bârfească. Frizerița se învârte-n jurul tău, îți aranjează perciunii, tu stai cu mâinile-n poală, nu vrei s-o atingi când se împinge pe lângă mânerele scaunului. Și-ți murmuri: Păcat că-i proastă... Mesaj: Frumos periplu prin poemele poetului, totul se dezvăluie concentric având ca punct de pornire melancolia, apoi pendulează între polul singuratății și cel al echilibrului. În schimb, nu ai mai scris un vers din secolul trecut, expiri cuvinte fără sens, / le desenezi cu umerii sub tavanul care te strânge, / esta noche es un faro que brilla bajo las olas, / hai să ne socotim după vârsta pe care o mai avem de trăit, /să învățăm că viața e o boală teribilă, / se poate muri din asta, / dragostea e o boală la fel de teribilă, și din asta se poate muri, /să ne ținem în brațe / când nu ne mai putem suporta, / my darling is not responding... Ești certat cu Ia. Exact, cu i lung. De două zile. Ți-a spus că pleacă, seara, cu 8, așa-i spui tu, deși la fel de bine-l poți numi Misionarul. 8 o iubește, ea nu. El e clar că trece prin criza vârstei a doua. Ai trecut și tu prin asta. Te-ai vindecat. Și ce vrei să fac, ți se lamentează, când și când. După un timp, o întrebi unde a fost, 8 n-a vrut să-i spună unde o duce, ea îți răspunde repezit: De ce vrei să știi asta? Insiști. Îți răspunde la fel. Mi-ai spus că pleci cu 8, acum e firesc să fiu curios să știu unde te-a dus. O țineți un timp în felul ăsta. Până izbucnește: De ce vrei să știi unde am fost să facem dragoste?! Contabilizezi: cu 8, Ia face dragoste. În schimb, tu și cu ea din cealaltă realitate, vi-o trageți. Așa spune Ia. Ultima oară ați fost la Venezia. A very stylish and elegant executive hotel, which provides the independent traveler with maximum comfort. Ați mâncat, pe fugă, câte un sandwich cu carne de vită, la Subway, după care ați fugit în cameră. Cu ochii sticloși. De la ger. Sau de la nerăbdare. Înainte, ai avut grijă să cumperi gel de duș, Nivea, suc Orange Juice Concentrate, Rafaello, apă carbogazoasă, perii și pastă de dinți, tot îți spune, hei, vreau Rafaello, îmi iei Rafaello?, rahat turcesc, Hacizade, Turkish Delight, rose and lemon. Ați dormit puțin. Extrem de puțin. La un moment dat, te-a trezit: Hei, sforăi! Te duci în baia îngustă, stai și fumezi acolo, sorbi dintr-o zeamă cu gust de cafea, o lași să se liniștească, arunci ocheade prin ușa întredeschisă, ea doarme de-a curmezișul. Cum spui tu: e un cocon în ceașafuri. Aseară, ai adormit repede. Te-ai uitat la televizor, de fapt mai mult ai ascultat, asta până când, pur și simplu, te-a luat somnul. Niște unii vorbeau despre Muc cel Mic, care urmează să vină neapărat anul ăsta. Și estimau ăia: Va avea între 6,4 și 7,8 maxim, pe scara Richter. Ai mai prins un Muc cel Mic, în '77, aveai aproape 8 ani, tot așa, erai adormit la ora aia, a fost undeva după 21:00, vinerea. Ai tăi se uitau la film, Dulce și amar, producție bulgărească. Și se purtau de parcă anterior nu se întâmplase absolut nimic. Tatăl avea, totuși, o față de vinovat etern. Cu două zile în urmă, fusese program de apă caldă. Iar verișoara ta, Lina, venită la voi, la oraș, a avut chef să se bălăcească în cadă. Și ți-o amintești: puțin plină, cu 6 ani mai mare ca tine, față rotundă, pulpe groase și degete ferme, puteau curăța un știulete de porumb uscat cât ai bate din palme. Iar el băuse vin, vin de masă, te-a luat de ciuf, mergi fuguța și ia două sticle, a băut ce-a băut, ați rămas doar voi în casă, Lina era în cadă, se auzea apa curgând, stăteai sub masă și-ți făceai temele, Ana are mere, apoi a început tărăboiul, ai auzit strigăte din baie, te-ai dus repede să vezi ce se întâmplă, Lina țipa, unchiule, ce vrei să faci, unchiul, adică tata, avea pantalonii în vine, vara tremura toată, sărise din cadă, avea sfârcurile negre, avea un smoc de păr între picioare, tot negru, cârlionțat, plângea, a reușit să-l împingă, s-a dezechlibrat și s-a prăvălit peste chiuvetă, Lina a ieșit pe hol, despuiată, te-ai tot uitat la ea, de ce dracului are păr între picioare? Și de ce nu are puță?! Și de ce țipă?! Citești în Biblie, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, București - 2005, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Luca 3 - Și Iisus însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,..., fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, Fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Te luminezi: Adam a cunoscut iarăși pe Eva, femeia sa, și ea, zămislind, a născut un fiu și i-a pus numele Set, pentru că și-a zis: Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain. Biblia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, nedatată: Adam s'a împreunat iarăș cu nevastă-sa; ea a născut un fiu, și i-a pus numele Set; "căci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain". Esența e aceeași. Și te duci la Sfânta Evanghelie după Luca, pur și simplu. Citești acolo că, pe locul denumit Căpățânii, Iisus a fost însoțit, printre altele, de 3 femei: Maria Magdalena, Ioana și Maria lui Iacov. "Și era acum ca la ceasul al șaselea, și întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea". Îți imaginezi un tablou: Iisus, în plin supliciu, bătut în cuie pătrățoase, vechi, ruginite, cu coroana de spini pe cap, un INRI pe o tăbliță deasupra și pe Maria Magdalena făcându-i sex-oral. Eli, Eli, lama sabachthani? Iadul te mănâncă! Te gândești că-ți batjocorești credința cum și alții batjocoresc credința altora. Și sunt împușcați pentru asta. Mama ta nu te-ar fi împușcat. S-ar fi mâhnit. Ceea ce ar fi fost cu mult mai rău. Mesaj: Ia, ce îți dorești de ziua ta? Răspuns: O inimă. E clar, iar are tensiune. Nespălatul te roagă să-l ajuți, mâine, cu o mașină. Se duce să-și ia ajutoarele primite de persoanele defavorizate. Ulei, x litri, făină, x kilograme, macaroane, biscuiți, paste, conserve de carne. Și altele. Și că nu le poate căra până acasă. Adică la camera lui de nefamiliști, transformată într-o garsonieră confort 3. Sau 4. Ai stat și tu în ceva asemănător. Hol de 1 metru pătrat, o baie, adica grup sanitar și chiuvetă cu apă care curentează, o cameră de 7 metri pătrați. Și încă nu ai uitat ce înseamnă să-ți fie foame. Nemâncat, cel mai mult ai stat 5 zile. În a 6-a zi, te-ai dus pe prival și-ai prins doi pești. Doi carași ca palma. I-ai înfulecat cu tot cu oase. Îl mai suni și tu din când în când. Ceva de genul de Paște și de Crăciun. Atunci îi duci vin, Motonel, un lichid de o culoare îndoielnică, ambalat la PET, oase garf, de cele mai multe ori afumate, orez și pâine. El te invită, așa spune, în casă. Refuzi de fiecare dată. Dacă el pute ca o hazna, la el în casă nu are cum să miroasă a apă de trandafiri. Ai mai fost în case sărăcăcioase. Ai dat peste una tot într-un sătuc uitat de lume. În prima odaie, vorba vine odaie, ceva construit din cartoane, din prelate electorale, ți s-a spus că e bucătăria. Un aragaz, câteva oale, un pătuț. Acolo dormeau, spunea mama, băieții. Adică doi mucoși. Cel mare merge la școală, clasa a III-a. Blond, pistruiat, cu șosete din praf. Ha! Îl cunoști atât de bine! În cealaltă odaie, tot mică, tot întunecată, abia încap un pat, un televizor conectat la o antenă satelit și un dulăpior plin cu boarfe. Numeri: un copil, un copil, alt copil. Sunt 6. Fetele dorm cu părinții. Deci, în patul ăla, cu arcurile sărite, se înghesuie 4 copii și 2 adulți. Ea e casnică, el e cioban. Până să-ți faci curaj să pătrunzi în ceea ce femeia aia-i spune casă, o guralivă, cu mâinile în solduri, îți urlă de peste un gard: Băăă, nu intra! Te umpli de păduchi! Dai roată prin sat și te oprești la școală. Asta ți-a rămas în minte, ce au scris copiii pe un perete: Ardei umplut cu întuneric. Îi întrebi ce au mâncat de prânz. Cartofi prăjiți. Cu carne. Tocană de cartofi. Cu carne. Ciorbă de legume. Cu carne. Și-l crezi pe Nespălat când ți se plânge că nu a mâncat de 3 zile. Și că știe ce are să facă. Se duce la spital, poate se îndură careva să-i facă o perfuzie. Și ce zici că avem la cină?! Ceva extrem de bun! Glucoză. Două flacoane. Tot în sătucul ăla uitat de lume ai ajuns, odată, și pe la miezul nopții, în același timp cu procurorul. Știi că se făcuse vinul. Încă mai puteai merge în cămașă cu mânecă scurtă și în bermude și papuci. Până acolo, ai privit prin parbriz cum se însera. Și cum ardea câmpia, din loc în loc. Că nu mai stă nimeni să adune paie. E o cheltuială inutilă. Cel mai simplu e să pui foc la aria unde ai treierat grâul. Ai ajuns undeva după ora 22:00. Ea încă zâmbea din fereastră, ca o gutuie. De fapt, numai capul ei. Restul corpului era la câțiva metri, prăbușit pe podea. În întunericul ăla ireal, ai redescoperit stelele. Ai privit în sus, iar ele erau acolo. Mari, ude. Pulsau. Ți-ai spus că printre ele e și Dumnezeu. Un mic punct. Un mic cap zâmbind de la o fereastră. Ca o gutuie. Oamenii au nevoie de Dumnezeu pentru că: 1. fără el devin anxioși; 2. au nevoie de un complice; 3. trebuie să fie cineva vinovat. Așa a vrut Dumnezeu! Șofer 2. - Șefule, orașul ăsta e de căcat. Unde dracu sunt oamenii? Te uiți pe străzi, din goana mașinii. Cenușiu, cenușiu, cenușiu. Nu e cer. E doar o pâclă. Apăsătoare. Și-așa e: nu sunt oameni. Nici umbre. Primești date de la instituția care se ocupă cu protecția copilului. Anul trecut, aici, s-au cumpărat 121 de teste de sarcină. Contribuabilii au scăpat ieftin: dacă se achiziționau prezervative?! Și de ce nu-i învață pe adolescenți metoda coitului întrerupt? Sau a calendarului? Tot aici ai prins o poveste ciudată. O fată, luată de asistentul maternal de la vârsta de 9 luni, la sfârșitul lunii trebuie dată altcuiva în plasament. Fata, între timp, a făcut 16 ani. Iar motivul e unul cât se poate de cinic: asistentul maternal, de care copilul s-a atașat emoțional, a ieșit la pensie. A împlinit vârsta de 63 de ani, așa că trebuie să iasă din sistem pentru a face loc altor asistenți maternali mai tineri. Cum ar veni, fata respectivă poate fi plasată oricui, important e ca ăla să nu fie ieșit la pensie. Că și fata aia e un fel de unealtă, poate fi dată de la o generație la alta, în funcție de cine rămâne salariat. Te-ai dus să vorbești cu fata. I-ai spus să-și ridice mânecile. Nu avea urme de tăieturi. Nu-ți mai dai seama de ce aveai în cap faptul că a încercat să se sinucidă. Telefoane. Drumuri. Ai ajuns la tutore, adică la directoarea care crede că protejează copiii abandonați. Doamnă, aveți o atitudine greu de înțeles. Mă mâhniți. A dat din umeri. Ai fi vrut să-i spui altceva: Pe lumea asta, oamenii mai și îmbătrânesc. În 16 ani, unii îmbătrânesc berechet! Că așa sunt oamenii, cretino! Se nasc, copilăresc, învață alfabetul, devin adolescenți, tineri, maturi, fac copii, cresc copii, ajung la vârsta a doua, îmbătrânesc și mor, în pula mea, în cele din urmă! Nu reușești să-ți amintești ce ți-a cerut Dia: Să nu te... Să nu te ce?! Asta nu reușești să-ți amintești. Au trecut câțiva ani de-atunci. A folosit un termen din dicționarul urban, unul ciudat, nu înțelegi de ce nu l-ai reținut. Știi că înseamnă să nu te transformi în ceva comun, într-un individ ca toți ceilalți, anost, cu o privire de om viclean, șmecher, dar care nu are nimic, dar absolut nimic de spus. De transmis. Te gândești că vorbești cel mai mult mai ales atunci când taci. Tot așa: nu reușești să-ți amintești numele unei plante perene, care crește peste tot prin câmpie. Nu e golomăt, scai tătăresc nici atât, nu e măcriș, nu e pălămidă, nu e știr, nu e căpriță. Crește mică, atât cât să poată ascunde o vrabie, cu frunze în formă de limbă de gușter. Face semințe albicioase, apoi verzui, prin iulie, cafenii puțin mai târziu. Când erau verzui, le adunai în pumn. Erau cât o boabă de piper. Una, una, una. Până făceai de-o îmbucătură. Apoi mestecai cu furie. Sora ta cea mare aduna și ea. Mai vrei? Mai vreau. Acelor semințe le spuneați pâinici. Și mâncai multe. O groază de pâinici. În loc de pâine. Te sună Boschet. De pe telefonul unui nu știi cine. E săritor, mereu te întreabă: Nu ai nimic pentru mine? Adică ceva de lucru. Să dea cu o cârpă pe caroseria mașinii. Să-ți ducă gunoiul. Să-l trimiți la cimitir, să dea cu sapa în locul unde o să dormi tu mult și bine. La nesfârșit. Până la învierea morților. Unde ai de gând să plantezi și un liliac alb. Ai pus deja trandafiri cățărători. Ce zici?! Și Boschet zice să-i dai măcar 2 bănuți, să-și ia pâine. Tu știi că minte, își cumpără un lichid ciudat, cu gust metalic, vândut prin bodegi și botezat vodkă. Un pahar, un pahar, alt pahar. Sună și cere pe unde poate. De când l-ai văzut plin de bube, el a spus că sunt făcute pe stres, de nemâncare, de sărăcie, că așa a zis și doctorul, eviți să mai dai mâna cu el. Nu se spală. Nici nu are cum. Stă la etajul 4, într-un bloc vecin, are pături puse în loc de geamuri, niște cartoane la altă cameră, la el nu ajunge apa curentă, nu ai habar la ce gătește sau dacă gătește. Are și barbă, deasă, nu o dă jos pentru că și o lamă costă suficient de mult pentru el. Nu-și permite să-și cumpere un aparat de ras câtă vreme costă cât un pahar din lichidul ăla cu gust de metal ruginit. Când ai spart prin casă, l-ai pus să care saci întregi cu moloz. Se opintea, cobora scările în viteză, le urca la fel. Spune că în zilele alea a fost și el sătul de-adevăratelea. L-ai căutat și tu. I-ai spus să mai ia 4 băieți la fel ca el. I-ai îmbrăcat ca de carnaval. Le-ai dat fluiere. Suflau în ele și râdeau cu gura până la urechi. Le-ai dat și pălării, cu borul larg. Viva el Mexico! Viva la Revolucion! Și ai avut grijă să-i îmbeți. Le-ai pus o barcă gonflabilă în brațe și i-ai dus în mijlocul unei mulțimi furioase. Care spunea că, la votul următor, trebuie să iasă partidul cu doctrină de stânga. Și te simți vinovat de atunci. Nu-i uiți figura speriată. Băă, vă omor! Să-i omorâm! Boschet e cel care ți l-a inspirat pe Filip. Pe Filip cel Bun. Ai zis să scrii continuu despre el, să-l arăți lumii, să fie descoperit, bucată cu bucată. N-ai reușit să duci proiectul ăsta până la capăt. Dacă e întuneric, e simplu: poți să-ți subțiezi ochii până când aceștia devin un fel de brici care emite lumină. Și stai așa și te concentrezi: se va face lumină, se va face lumină. Sau te crezi pisică și-ți spui că tu poți vedea și noaptea. Așa că te concentrezi iar: poți vedea sau nu? Dar nu mai aștepți să te dumirești care e adevărul. În fond, și cu pisica asta, futu-i morții-n cur, ea are nouă vieți, pe când tu ai numai una. Și mai iei un gât de bere, Skol, să ți-o scol, e normal să te apuce râsul, iar Laura să te privească mirată. Așa simți tu, că te privește mirată. Până și Dumnezeu, care e mai mare decât o pisică, avea șapte biserici, chiar dacă se dădea el cel dintâi și cel de pe urmă. Deci: avantaj pisica! Sau, și mai simplu, prin podea, auzi televizorul vecinului de dedesubt. Sunetul înseamnă neapărat și lumină, e ca fumul și focul, ca cioara și parul, ca sărăcia și păduchii. - Ei, ia te uită, Ovidiu și Miruna!... Ce țară mică!... Câteva mese. Ah, fantastic de bine arătați amândoi! Mai rar în zilele noastre un cuplu atât de reușit! Pe această replică, iată, vezi cum se luminează camera. Sunt patru pereți, plini de umbre. Așa îți place să crezi, însă tu știi foarte bine că e mucegai. Evident că te apucă tusea. Și tușești așa, vreme de două minute. O ghicești pe Laura cum stă chircită-ntr-un colț. Îi e foame. Și ție îți este foame, dar nu atât de tare, ai burta umflată, e bună berea asta, Skol, să ți-o scol. - Domnule Puiuțu, îmi pare rău, nu pot să merg mai departe, e sub demnitatea mea. - Demnitatea ta?! La banii tăi, tu-ți permiți să ai demnitate? Și-ți faci socotelile, rapid-rapid, să vezi câți bani și câtă demnitate ai avut azi: 10 lei de la vărzar, că l-ai ajutat să descarce un camion de varză, e bună varza, era de Dâmbovița, omul s-a oferit să-ți dea și ție două, dar nu ai vrut să te cari cu ele, la așa ceva îți trebuie și ulei, dar și pâine, că doar n-o să mănânci varză crudă, că nu ești iepure. Însă, uite, era bună acum, Laura nu mai se strângea de burtă și nu ți se mai agăța de pantaloni, tatii, mi-e foamee, ai rabdare, fă! Și-apoi, la ce o găteai?! Și cine dracului stătea să gătească, la ora asta, varză, chiar dacă aveai aragaz? Și-aragazul ăla cu ce merge, cu aer? Bați din palme și-ți vine, direct pe geamul de la bucătărie, un duh cu o butelie-n brațe. 10 lei înseamnă doi litri de bere și 4 țigări, luate la bucată. Cum ar veni, dimineața a fost nemaipomenit de bine. Așa simțeai tu atunci, că ziua asta va fi minunată! După care ai dormit până spre amiază, iar Laura s-a jucat în camera cealaltă, pe salteaua unde a bolit mă-sa, fut-o-n cur moartă! Mare ștoarfă! Abia spre seară ai coborât scările, cu fetița agățată de tine. E frumoasă broasca! Dai ocol pe la magazinele din cartier, bună-ziua, doamnă, să vă mătur prin față? Iar doamna, plictisită, îți face semn că nu. Insiști: Nu vreau bani, măcar un pachet de biscuiți, pentru asta mică. Iar aia, doamna, se uită acru: Scutește-mă, bă! Dar Laura știe lecția: Doamlă, tati face lună, vă log. Iar proasta pune botu', cine vrea să vadă o fetiță de 5 ani cum se milogește? I-ai cerut mătura și ai ridicat tot praful, cale de două scări de bloc. La schimb, ai primit un borcan, Arovit, dulceață căpșuni, fondat 1942, expiră la 9 septembrie, adică fix acum 10 zile, dar e taman ce are nevoie Laura la ora asta, că tot se smiorcăie ea că nu mai poate de foame. Deci atâta demnitate ai avut, azi: 10 lei. Plus sticla asta de bere, Skol, să ți-o scol, dată de vecinul de la 3, ăla cu televizorul cu sonorul dat la maxim, e băiat deștept ăsta, știe că sunetul înseamnă și lumină, e ca fumul și focul, i-ai spălat mașina, ți-a pus o cârpă-n brațe, ți-a dat o găleată cu apă, Filipe, să fie lună, bă, iar îți subțiezi ochii, poate se face lumină, cum stai așa, pe o parte, pe preș, așteptând să nu mai chițăie asta mică și să poți dormi, să vină o altă zi în care totul va fi altfel. Și broasca prinde curaj. Tu-ți dai pantalonii jos, îi arunci în cealaltă parte a camerei. - Și zici că ți-e foame, fă? Cine are cel mai bun tată? Iar broasca spune că ea are. Desfaci borcanul cu dulceață expirată, te freci ușor pe coapse, mai iei un gât de bere, bună berea asta Skol, să ți-o scol, și chiar ți se scoală, bagi degetele în borcan și te ungi bine-bine de tot, îți dai și la coaie, după care-i faci semne Laurei că poate să vină și să lingă absolut tot. La proza asta, un cretin te face atent că scrii "la banii tăi". La-ba-nii-tăi! Cum să-i explici amețitului că este un citat din "Filantropica" lui Nae Caramfil? "Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană!" Ia, cu i lung, aproape de miezul nopții: Mi-e rău, am tensiune și atac de panică. Folosește ceai de valeriană în loc de Xanax, tu-i spui pe denumirea științifică, alprazolam, iei și tu, jumătate din doza minimă, 0,25 împărțit la 2, nu trebuie administrat în monoterapie, ci în combinație cu un depresolitic, îți dă dependență, tu folosești cu Fevarin, comprimate de fluvoxamină. Scrie așa: Acționează prin inhibiția specifică a recaptării de serotonină în neuronii de la nivelul sistemului nervos central. Îndrăgostiții au nivelul de serotonină cu 40 la sută mai scăzut decât al subiecților normali. Mai puțină serotonină, mai multă dragoste. Strigi și tu: Inhibați serotonina, băă! La tine, depresia a venit în urmă cu 10 ani. Nu știai ce e aia. Credeai că e ceva care te întristează, ca pe fetele mari părăsite de iubiții plecați în armată. Și rămași pe-acolo. Și, pur și simplu, dintr-o toană, te apuci să-ți secționezi venele. Pe lung, ca să fii sigur. Măcar să fi fost atât de simplu. Mergeai pur și simplu și, preț de o fracțiune de secundă, creierul tău afișa off. Realizai că în clipa aia n-ai mai fost prezent. Nicăieri. Te mirai că rămâi în picioare. Și plecai mai departe. Te-ai întrebat, dar nu insistent: Ce dracu e asta? Apoi ai început să te simți din ce în ce mai obosit. Citeai. Literele fugeau din carte, de pe monitor, de pe ziare. Nu realizai când te fura somnul, nu îți dădeai seama dacă ai dormit. Sau dacă ai dormit vreodată. Primul medic a zis că e anemie. D, B12. Calciu. Al doilea medic, neurolog, ți-a dat Betaserc, un medicament pentru vertij, i-ai spus că ai stări de amețeală, uneori de leșin iminent. Ai stat, înainte, să aștepți. În fața ta, un cuplu, la vârsta a doua. El avea față de spășit. De vinovat etern. Ca taica-tu. Așa arătai și tu. Ea, în schimb, avea gușă și mărgele. Au intrat și ai ascultat, din sala aia mică de așteptare, cei dinăuntru vorbeau destul de tare, era suficientă liniște ca să poți auzi. Cucoana plângea. Plângea în hohote. Ți-o închipuiai cum îi tremură gușa, cum îi saltă mărgelele. - Domnule doctor, nu i se mai scoală pula. Lucrezi în neștire. Scrii, așezi, trimiți pe e-mail, la tipografie, ceea ce tu numești Bălăria. Bălăria asta îți asigură traiul zilnic. 500 de exemplare, cu vânzări de care îți este rușine. Nici nu-ți mai amintești când ai mai făcut o ediție care să se vândă în 20.000 de exemplare. La începutul presei libere, se tipărea orice. Se citea orice. Se vindea orice. Publicații cu denumiri șocante: Țâțe, Y love you, Șic, Silicoane, Balcoane, Prostituția. Scoteai o ediție și-ți luai televizor color, Telecolor 5601, fabricat la Electronica. Mai scoteai una și-ți luai și videoplayer. Cum ar veni, ajungeai la standardul de viață al fotbaliștilor de top din campionatul intern. Se tipărea cu litere times, cu corp 8. Uneori și cu corp 6. Spovedaniile unei prostituate. Se inventau povești, se decupau fotografii din reviste deocheate din Occident, dacă puneai un sfârc pe prima pagină, succesul comercial era garantat. Sau anunțai că publici lista cu foștii colaboratori ai serviciilor secrete. Puneai un titlu de acest gen, cu litere mari, cu corp 36. Sub el, cu litere de 6, scriai așa: Amănunte în numărul viitor. Se înghesuiau berbecii să cumpere maculatura. Se prindeau târziu că au luat plasă. Așteptau cu sufletul la gură numărul viitor. Scriai nume la întâmplare, luate din cartea de telefoane. Se făceau scenarii. Popescu. Ion Popescu. Fiecare avea un vecin care se numea Ion Popescu. Adrenalină, nene, adrenalină, vorba Iei. Tu zici invers: Bagă-i în draci! Rememorezi: Nu-ți pui întrebări. Nici cum te-a găsit, dar nici de unde știa că azi e zi de salariu. Ești la masă, în zețărie, și-ți turuie gura. În față, ai un teanc de șpalturi, de pe care citești cât poți de repede, șeful e în dreapta, lângă scaunul tău, și se uită pe manuscrise. Sunteți de rând, la corectură. Și, normal, nu îți pui întrebări: Cum dracu se face că, de la un timp, numai tu și șeful sunteți de rând, la corectură? Citești și, în același timp, bați în masă, cu vârful pixului, semnele de punctuație: virgula e o singură ciocănitură, două puncte sunt două ciocănituri, punctul și virgula înseamnă o ciocănitură scurtă urmată de o alta, oarecum prelungă. Apoi intră Jeana, zețăreasa, grasă, asudată, și-ți strigă: Vezi că te caută tac-tu! Mai apuci să arunci o ocheadă fetei de la linotip, e dincolo de geamuri, acolo e sector periculos, se lucrează în mediu toxic, așa că toată secția unde sunt puse mașinăriile, vechi de 50 de ani, rusești, e înconjurată cu un perete de sticlă. Lângă ușă, e agățată o tablă: Laptele se dă la ora 10:00. Îi faci un semn șefului, ca și când i-ai spune s-o lase moartă. Mesaj: Accident rutier soldat cu o victimă încarcerată, DJ201B. El n-a intrat în curte. Poate că știe și de ce. Și tu, când ai pătruns prima dată dincolo de gard, n-ai apucat să faci trei pași că te-ai trezit apucat de glezna dreaptă. Javra te-a mușcat fără ca măcar să latre. Dar au lătrat ceilalți: Marș, fir-ar mă-ta dracu! În ziua aia ai mers șchiopătând. Așa că ieși dincolo de poartă și te uiți prin el. Simplu, fără nici un fel de întrebări. În fond, ce sens are?! Nu-ți spui că au trecut 10 ani de când nu l-ai mai văzut. E mic, e slab, atâta distingi, parcă îl suge pământul. Ce faci, băiete? Nu-i răspunzi; privești așa cum ai obiceiul, de la un timp: prin el, prin lucuri, prin pereți, prin toți ceilalți oameni. Se apucă să-ți îndruge o poveste, cum că vremurile sunt grele, că nu are de treabă, că ar vrea să-și facă pașaport și că va pleca să lucreze undeva, prin Ungaria. Că a auzit el că acolo se câștigă bani frumoși.Turuie și el, iar tu, atent, în timp ce vorbește, apeși pe capătul pixului, vârful pastei iese-intră-iese, ca și când ai bate semnele de punctuație din propozițiile care-i ies pe gură. Înțelegi, într-un final, că vrea bani. Mai precis, 4.000. Asta înseamnă să mai rămâi tu cu 200 și că urmează să te descurci, toată luna, cu o astfel de sumă. Dar nu îți pasă. Vrei doar să nu-l mai vezi, să plece, să dispară așa cum a făcut și pe vremea când încă erai un copil. Și când singura masă, pe zi, erau două felii de pâine cu brânză. Bagi mâna în buzunar. Îi vezi doar palma întinsă. Tremură. Și-i numeri 4.000. O sută, două sute și tot așa, până la suma pe care ți-a cerut-o. Să n-ai grijă, vin și ți-i aduc! Și-și îndeasă ghemotocul de bani în buzunarul de la spate al pantalonului. Acum te uiți că flutură pe el. Te uiți la el în timp ce-ți întoarce spatele și calcă repezit. Da, uite, semăn la mers cu el. Și iar nu-ți pui întrebări: Oare la ce mai semăn cu el? Oare la ce?? După care apare șeful și te ia pe după umeri: Puștiule, hai să mâncăm. Înțelegi vag că sunteți invitați la o colegă acasă, stă aproape, puștiule, zice că are mâncare de cartofi, cu sos. Adică fix ce mâncai tu, când erai mic, pe vreme când te țineai de poala mă-tii, în vreme ce ea deretica prin spitalul ăla de psihiatrie, din mijlocul câmpiei. Mâncare de cartofi, cu sos, înainte sau după Haloperidol? Asta n-ai reușit să știi nici acum. Cum e mai bine, antipsihoticul se ia înainte sau după masă? Mesaj 1: Și-am cumpărat cutia aia cu atâta bucurie.Îmi imaginam mirarea ta și nerăbdarea cu care desfăceai plicul, curiozitatea și plăcerea cu care le-ai mirosi, așa cum am făcut și eu. Mesaj 2: 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult... Te uiți pe cutie: Balmoral - Domenican selection. Cigars for connoisseures who appreciate authentic quality and on adventurous spirit... Tutunul dăunează grav sănătății. Fumezi 30 de țigări pe zi. Kent 8. Scurt. Și tușești. Folosești Ventolin, un bronhodilatator, două pufuri seara, înainte de culcare. Și-ți amintești că ai văzut bolnavi de cancer. În plină metastază. O astfel de vecină folosea un aparat de respirat, conectat la priză, Respironics. Stătea așa, de câteva zile, aproape nemișcată, într-un pat a cărui saltea îi luase forma trupului. Când și când, scotea un geamăt înfundat. Aveai două lumânări în mână. Neaprinse. Tu. Un vecin, un vecin, alt vecin. În final, a venit și băiatul acesteia. Un hăndrălău. Amețit de bere. Și n-a mai răbdat: - Ce dracu nu moare, că deja pute a cadavru! Ajungeți la colega de redacție. E brunetă, râde cu gura până la urechi la orice glumă făcută de șef. El, când intră în apartament, cântă: Adio, dragă Nelo, eu plec, se face searăăă... Ea, evident, râde. Hai, intrați! Mă scuzați că sunt singură. Tu ridici din umeri: adică de ce să o scuzăm că e singură? Dacă era și soțul, care era problema? Mergeți direct în bucătărie. Ea cotrobăie după farfurii, apoi, brusc, se întoarce aproape speriată. Tu crezi că a atins vreo blană de șoarece, îți spui că trebuie să aibă șoareci în apartamentul ăla vechi, cu mobile grele, dar uimirea îi trece extrem de rapid, într-o fracțiune de secundă. Râde, iar, cu gura până la urechi. Se speriase că și-a dat seama că nu are ceapă, că mâncarea de cartofi, cu sos, nu poate fi înfulecată altfel, iei o lingură de cartofi, înmoi pâinea în sos, apoi muști din ceapa căreia i-ai tăvălit vârful prin sare de masă. Ei, da, asta problemă! Dar există soluții pentru orice. Puștiule, dă o fugă și vezi pe unde găsești niște ceapă. Așa că tragi ușa apartamentului după tine, oh, ce bine, îmi cer scuze, soțul nu e acasă, apoi revezi întreaga scenă cu uimirea ei că nu are ceapă, vezi și când îi face șefului cu ochiul, iar ție nu-ți mai rămâne decât să pleci, agale, spre tipografie. Te gândești, pe tot drumul, la fata de la bibliotecă. Și ea râde când te vede. Dar nu râde cu gura, râde din ochi. Are ochi de vrăjitoare, sunt de un albastru nebun. Te-ai fățâit pe la ea, i-ai tot cerut colecțiile ziarelor vechi, să vedem ce scriau dinozaurii, cum le spui celorlalți colegi de redacție, dai filă cu filă și găsești pagina culturală, Omagiu Părintelui Iubit, și te apuci să citești fiecare rând: Din neam ales, de viță strămoșească, / E omul care e erou între eroi, îți vine să verși, dar bibliotecara, cu ochii nebuni, e în spatele tău, râde din tot albastrul din iriși. Îi vezi obrazul de un alb ireal, îi simți parfumul și-ți spui că trebuie să fie levănțică, da, fata asta doarme sub pernă cu flori de levănțică. Apoi, curajos, îi vezi buclele, cu păr sârmos. Te gândești că tot așa trebuie să-l aibă peste tot, da, și jos trebuie să aibă părul la fel, sârmos, creț, negru, ea îți pune mâna pe umăr și te întreabă cu un aer nevinovat: N-ați obosit, domnule reporter? Mesaj: Unde e ciucalata mea?? Într-un târziu, după ce tu ai terminat de corectat toate șpalturile din fața ta, se întoarce și șeful. Fluieră șmecherește și are fermoarul, de la pervaz, desfăcut. În spate, e și colega de redacție. Încă e roșie în obraji. Iar tu, discret, îi faci un semn șefului să fie atent la nădragi. În fond, face ceea ce faci și tu. Și tu rămâi nopțile la o colegă, are ea grijă să-ți dea 200 de vodcă înainte, tu înghiți băutura cât poți de încet, stomacul ți se face ghem, apoi realizezi că ea e ba sus pe tine, ba cu capul între picioarele tale și că dincolo de ușă, pe niște scaune, doarme o soră de-a ei. Evident că nu-ți pui întrebări. La ce bun?! Sora aia chiar doarme sau ascultă cum gâfâie asta, cum îi plescăie buzele în timp ce tu stai pe spate și ea își face limba morișcă? Iar toate istorioarele sunt la fel, numai că tu ai noroc. Îți dai seama că șeful nu mai știe cum să se descurce. Nu că a aflat, să mă scuzați, nu e acasă, soțul ăleia, că tu te duceai după ceapă și ei și-o trăgeau și te foloseau drept pretext, în cazul în care apărea ăla intempestiv, apoi nu mai țineau cont de nimic, dar colega s-a apucat, într-o criză de moralitate, chiar în redacție, să bea, din laboratorul fotografic, o sticlă întreagă de revelator, a ajuns la urgențe, apoi a inventat o poveste cum că a crezut că e apă, și-a luat tălpășița din redacție, acum și-a deschis un magazin cu prostioare și cică-i merge foarte bine, ba chiar a mai pus niște kilograme pe ea, deh, nu mai e atât de stresată. În schimb, colega la care înnoptam eu, avea alte idei. Spunea oricui era dispusă să o asculte că mă iubește. Din toată inima! Și are dreptate, abia dacă ațipeam că trebuia să fac ochii mari și să fiu atent cum se mișcă languros, deasupra mea. Hmm, asta e nimfomană! Prima dată n-ai știut ce se întâmplă. Ați rămas peste noapte în redacție. Se dădea pudică. Se lăsa greu. Că e fată mare. Și abia te-ai descurcat că, la un moment dat, nu știai ce să crezi. Băă, ce se întâmplă?! Dimineața ai văzut bucata de bandă de scoci printre pliurile canapelei. Ai reușit s-o îndepărtezi, în cele din urmă. În momentul ăla, ea a țipat. Erai atât de pornit că n-ai realizat că i-ai smuls banda aia cu tot cu un smoc de păr. Negru, gros, cârlionțat. Iar dacă aia a băut soluție pe bază de fenidona-hidrochinona pentru prelucrarea manuală a hârtiilor foto alb-negru și a scăpat, nimfomana a luat 10 tablete de Lexotanil, apoi a căzut printre birouri, a venit salvarea și a dus-o direct la psihiatrie, cât să ajungă redacția de râs în tot orașul și ziarele concurente să bată apropouri cărora nu știam cum să le facem față. Că mă iubea ea, iar eu tot ce voiam era să se ducă dracului! I-ai trimis ciocolată. Noir Madagascar. Truffe Ecuador. ChochoLips. Katy: Uite atât de mult te iubesc. Și un nene simpăticuț arată: de la capătul ăsta de întuneric până la marginea asta de lumină. Iar 100 de kilometri mai puțin ar fi însemnat doar 3 ore de mers cu mașina, pe E85. Așa cum e acum, înseamnă 5. 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult... Acum, asta e, ispășim: suntem amândoi, săptămână de săptămână, de serviciu, la corectură. Nu avem nevoie de cap-limpede, și-așa terminăm târziu după miezul-nopții, când zețăresele se hotărăsc să ne dea prima perie, iar linotipista mea, care mă urmărește de dincolo de peretele din sticlă, e demult plecată. Nu mă gândesc că iar a trecut o zi fără să mănânc ceva, noroc că am pachetul de țigări, fără filtru, aproape plin. Și-mi fac de lucru prin secție până când băieții de la rotativă toarnă plăcile. Nu am voie să plec decât în clipa în care sună rotativa, apoi se apucă să muște cu poftă din rolele de hârtie grele de câteva sute de kilograme. În fond, cu asta termin treaba, trebuie să le dau bun de tipar și gata, în zori, ziarul va fi pe piață, hârtia are un miros amețitor, cerneala se imprimă ciudat, se naște ziarul, se naște o nouă ediție, 30.000 de exemplare, bagabonților, iar eu sunt tare mândru, numele meu e pe prima pagină, să dea dracu-n ea de foame și în cine a inventat faptul că omul trebuie și să mănânce! Și plouă încet. O iau, la 5 dimineața, pe urmele tatălui. Încă-i mai văd palma, îi tremură în timp ce înhață banii. Plec prin ploaia măruntă, e Octombrie, gândindu-mă la ochii de o culoare nebună ai bibliotecarei. Și la parfumul ei de levănțică. Și am revelația: Da, fetei ăsteia am să-i fac un copil. De ce? De chichi! Un sat, un sat, alt sat. Toate tăiate, de-a lungul burții, de asfaltul umed al străzii principale. Parcă au avut încurcătură de mațe și un chirurg începător s-a apucat să taie de sub stern și până la pubis. A tăiat și el cum a putut, când drept, când cotit. În iarnă, câmpia e părăsită până și de sperietori. Îți spui că și-au luat și ele lumea-n cap. Sunt prin Italia. Au ajuns menajere. Ai certat-o. Pe ea, din cealaltă realitate. Ai întrebat-o cum poate dormi cu ăla, așa i-ai spus, asta după ce face dragoste cu tine. Ți-o imaginezi privind spre colinele tăiate de Bistrița. De Siret. Stă aproape de fereastră. Privește și respiră. Privește și respiră. Tu nu ești. Chiar așa: Unde ești când nu ești? Mesaj: Nu știu ce aștepți de la mine. De fapt, știu. Aștepți să-ți scriu cât de minunat e totul între noi. Știm amândoi că nu e așa. Nu e nimic minunat în a ne vedea extrem de rar și atunci să nu avem timp nici să respirăm, câtă vreme ne e foame unul de altul. Tare foame. Ce ne rămâne în orele astea decât eroticul, latura asta, singura în stare să vorbească, să ne acopere, să ne împlinească, să ne facă liniște în minte? Preț de alea câteva ore. Preț de alea câteva zile de după. Sau săptămâni. Sau luni. Sau dracu știe până când. Asta spuneam: fără erotic, nu suntem mare lucru. Nu ești aici, nu sunt acolo. Nu pot da o tură de oraș și să văd, cine știe pe unde, un pateu cu brânză și stafide, aburind, să pot veni într-o fugă și să-l împărțim amandoi. Sau să fie extrem de cald și să vin, pur și simplu, să-ți bat la ușă și să-ți aduc o sticlă cu suc. De soc. De ceai verde. Rrrece. Sau o înghețată. De vanilie. De fistic. De ciocolată și alune. Creme Glacee. Top Gun Cookie. Nirvana Pleasures of the World. Sau să fugim sâmbăta, pe bălți, pe sub sălcii. La Podari. La Dârvari. La Benga. Să-ți urlu: Iubito, vom pescui pești fără solzi, îmbrăcați doar în furoul tău cel negru. Vom face un foc, vom aprinde stufărișul. Tumulii. Ce zici, luăm la noi cartofi și-i vom mânca după ce-i vom azvârli în jarul din sângele meu? În veninul din sângele tău? Sau să te sun cu disperarea celui intrat în sevraj: Heeei, nu am țigări și am rămas și fără bani! Ia-mi un pachet de Kent 8, cât mai repede, până nu deraiez! Ândrăgostita are insomnii: La ce sânt buni banii dacă i ai și nu ai lângă tine pe cineva care să te iubească cu adevărat? Mai bine sărac dar să simți că ai pe cineva alături tot timpul... Banii nu ânseamnă fericirea, uneori te fac să uiți de lucrurile care sânt cu adevărat valoroase. Corespondență, facturi, O.P.-uri, 1.041 kilograme de banane, pulpe pui - 5.739 kilograme, 1.126 kilograme de țelină, acte adiționale, de scris, de căutat asociați și adrese la firmele care livrează produse agroalimentare la centrele de copii, condițiile de livrare, 6 decese oficiale de pe urma băutului de metanol, de văzut cu primarul, de făcut ceva cu sprâncenele, de tuns, de cumpărat ultimul număr din ediția Eaglemoss Colections. Nu uita: De interesat ce număr de telefon mobil are Foca. Ia, cu i lung, un fel de Iia, răsfoiește. Ești tu manipulator, agresiv, inclusiv fizic, speculant, după cum te-a descris o aiurită, așa că o determini să facă asta. Și-ți trimite un mesaj mai vechi: Ce mă bucură, intrigă și mă topesc după: Curcubeul - stau și mă uit la el până dispare. Îl caut după orice ploaie. Fulgerele – le-aș privi non-stop. Ploaia – pe unii îi disperă, pe mine mă liniștește. Nu mă deranjează deloc. Furtunile, uraganele - caut mereu și citesc, privesc etc. Fenomenele astronomice, de orice fel. Mă toooopesc după. Vise: Să vizitez Petra și Londra. Să înființez o organizație de binefacere. Să locuiesc într-un castel (să nu mai spui la nimeni). Mesaj: Uneori mă port ca un copil. Pentru că sunt un copil. Dar tu stii asta și cred că și de asta mă iubești. Ca un copil aștept să-mi spui că fac bine ce fac uneori, să mă lauzi. Ca un copil vreau să te impresionez, uneori. Asta mă face să mă comport nebunește. Să mă enervez, însă doar pe mine, nu ești tu vinovat de asta. Iartă-mă. Dacă mă simt bine?! Nu mă simt bine... M-am simțit atât de fericită cu tine... Cum aș putea sa fiu bine fără tine? Cum?! Paradoxul e că noi suntem nefericiți și fericiți în același timp. Suntem condamnați la asta... Mă întreb de ce vorbim atât de puțin când suntem împreună. Când sunt cu tine e suficient să mă uit în ochii tăi și am răspuns la toate întrebările, nu-mi mai trebuie nimic. Dar am nevoie să-mi vorbești mai mult când ești departe. Pentru că am și eu neliniștile mele, întrebările mele fără răspuns. Temeri. Înțelegi, dragul meu? Uneori mi-e frică. De tine. De mine. De trecut, de viitor. Și mi-e frică mai ales când taci. Când mă alungi; mă întreb dacă nu cumva ai dreptate. Dacă nu cumva mă înșel când îmi spun că îți fac bine, când îmi spun că îmi faci bine. Voi plati cândva... Și mi-e frică atunci când încerc să mă rupt de tine, așa cum îmi ceri. Și mi-e frică atunci când rememorez vorbele tale: că sunt doar o febră care vrea să te invadeze, că mi-ai dat o carte și nu mai poți să-mi dai nimic altceva... Și mi-e frică atunci când înțeleg că viața e atât de nedreaptă, dragul meu... Dacă tot ai fost certat, uite, ești în urmă cu postările, vii cu sis: sis, nu plânge, / avem locul nostru secret sub pilotă, / în jur e doar noaptea ca o pasăre îmblânzită demult, / din vremea lui abbasiz, dementul, / hai să te mușc de lobul urechii... / sunt înaintea ta, nu plânge, / jungla urbană se apleacă sub rictus, / o macetă care ne ajută să evadăm / de fiecare dată / din ceilalți Orice zână, după ce îmbătrânește, se face mumă și se duce în pădure. Se transformă în Muma-Pădurii! Mesaj: Miss you! Mesaj: Voiam să-ți dau Timeline, nu Prisoniers, scuze. Timeline, Prizonierii timpului, cu Paul Wlaker și G. Butler. Un sf romanțios. Tot nu te-ai interesat de numărul de telefon mobil. Nici ea nu te-a mai căutat. Nu ți-a mai expediat măcar un amărât de sms. De Crăciun. De ziua ta. E clar, ai dezamăgit-o. Ultima oară, s-a grăbit să se dezbrace, dar ție parcă atunci ți-a deschis cineva ochii, i-ai văzut fața, inexpresivă, lată, cu un zâmbet mai degrabă tâmp decât pudic, stătea cu pulpele extrem de apropiate, pline, extrem de albe, nu vreau, măi, să mă vezi, adică să nu-i vezi goliciunea, i-ai spus că se poate gândi la orice, dar tu nu mai poți face asta, pa-pa, ai deschis ușa și ai tras-o după tine. Adio, fă! Acum, iată, îți spui că era necesară, îi mai făceai o vizită, din când în când. Te mai înviora! Râzi de toate astea, înte două drumuri. Un sat, un sat, alt sat. Șofer 2: Șefule, da' Foca ce mai face? Tu: Mănâncă piept de pui cu sos gorgonzola. Șofer 2: A dracu, la Ion al ei numai așa ceva mânca! Niște parizer nu i-ai luat și tu!... Ți-ai zis s-o impresionezi, ai dus-o la o crâșmă selectă, asta a comandat ea, voia să mănânce delicat, îi urmăreai degetele butucănoase, păreau ale unui tăietor de lemne. Și tu fumai în tot timpul ăsta. Încercai să-ți amintești ce ți-a cerut Dia să nu devii. Să nu te... Să nu te ce?! Asta nu reușești să-ți amintești. Ea îți povestește de căsnicia ei cu Ion. Că o bate. Că nu dă bani în casă. Că nu știe decât de camionul pe care-l conduce. Că e casa lui și că ea muncește ca proasta. Că o poate da oricând afară. Că nu vrea să-l mai vadă. Că bea. Că fură motorină. - Și nici când a murit tata, javra, n-a venit măcar la înmormântare! Mai târziu, se suie pe tine. Gâfâie, în cele din urmă. Se mișcă precum un tâmplar. Nu mai e pudică, nu-și mai strânge pulpele. Are o rindea în mână și, când se trage înapoi, o lasă liberă, apoi se împinge cu toată puterea. Hârș-hârș, hârș-hârș. Patul scârțâie, ea are impresia că te simți nemaipomenit de bine, ah, iubitule, dar tu o oprești și-o-ntrebi pur și simplu: - Și unde i-ai spus lui Ion că ești? - La mama. Și nu pare năucă. Plăți la stat, la Domnul Stat, cum îi spui, Șofer 2 e mai expresiv, o căciulă de bani dai, șefule, cam jumătate de Logan vechi de 3-4 ani, te-ai trezit cu o durere surdă de cap, parcă ai dormit pe el, ea, din cealaltă realitate, te simte morocănos, Sultane, ce ai? Îi spui. O cafea, o cafea, altă cafea, te uiți peste ce mai postează Editorul, tu știi că e doar un escroc patentat, spune că promovează poezia bună, tânără, din țară, de peste Prut, din diaspora. Și fuge de tine ca de Satana. Dramaturgie des cordes luisantes, Le langage de la disparition, La mort paraffine, Akvika. Intrăm în linie dreaptă cu definitivarea programului nostru pentru Salon du Livre, Paris. Intră un drac, escrocul! Are un prăpădit de xerox, cumpără hârtie tip copiator de la supermarket, îl întrebi dacă a auzit de termoclei, iar el își ridică, plin de importanță, ochii pe sub ochelari: - Termo ce? Ultima oară, tu i-ai plătit chiria la standul de la o brânză de târg de carte. Te-ai prins că are obiceiul să emită, el spune tipărească, 20-30 de exemplare dintr-o carte, îți bagă sub nas un contract, angajamente peste angajamente, îi fraierește, crede el, pe toți, cu tine nu i-a mers, se ascunde printr-o văgăună, la 100 de kilometri de tine, i-ai spus că-l cauți acasă și că-i faci limba cravată, n-a avut ce face, ți-a tras tot tirajul la care s-a angajat, dar să nu mai spui nimănui, da? Acum, o ține ca gaia-mațu cu Salon du Livre, telefonezi în stânga și-n dreapta, te lămurești: cei care vor apărea cu 20-30 de cărți vor plăti chiria pentru stand. Merde! Rememorezi: Sunt depășit. Mă și mir că dinozaurul din mine nu este deja hidrocarbură. Prin Iran, în câmpurile Ahwazb și Yadavaran. Sau, mai aproape, în Câmpia Bărăganului, între Ileana și Tămădău. Măcar să mă simt acasă. Sunt atât de depășit încât, cu groază, mă gândesc: Băă, tu deja ai artroză! Și nu mă opresc din cugetat: De fapt, eu am pozat pentru statuia individului ăla de la Hamangia. Stăteam așa, cuprins de cufureală. Și aveam crampe. Sunt din neolitic. La vârsta asta, crezi că le-ai văzut pe toate și că nimic nu te mai poate surprinde. Ei, pe dracu! Și recapitulezi ceea ce ai învățat în atâția ani de dormit prin tipografii, unde ai mâncat numai și numai șuncă tăiată cu lama, Gilette, dintr-un oraș în altul: hârtia e sub formă de coli, cel mai mare format pe standardul A e A0, dimensiuni 841 x 1189 mm. Hârtia se bate, dacă e pentru tipar plan. Adică se aerează. În tipar, hârtia suferă procesul de frecare. Se lipește, se electrizează, se rupe, se face ghemotoc. Se face pe dracu s-o ia. Dacă e sub formă de rolă, se stropesc marginile acesteia, până să dai drumul la rotativă. Pune, vere, apă din belșug! Până să ajungi la hârtia plană sau făcută rolă, procesul e anevoios. Întâi e manuscrisul. Asta înseamnă că ai nevoie de o dactilografă care să-ți descifreze cuneiformele. O dactilografă la fel de inspirată precum Champollion. Urmează mâna aspră a secretarului de redacție. Ãsta n-are mamă, n-are tată, e cel care masacrează, cu pastă cu pixul roșu, ceea ce ai debitat tu. La final, intervine și redactorul șef, care are și el o mulțime de observații de făcut pe marginea textului sub care te semnezi plin de importanță. Abia după ce se întâmplă toate astea, textul tău ajunge la tipografie. E dus, pe bicicletă, de portar. De duci la Frizerița. E zâmbitoare. Și-a găsit deja un hăndrălău. - Și cu ăla vechiu' ce faci? - Dă-l în pizda mă-sii de prost! Îți povestește, în vreme ce-i merge mâna, dinții aparatului de tuns alunecă prin părul tău scurt, dar nu atât cât să te simți confortabil, că zilele trecute a fost pe la ea și Nespălatu. S-a tot scuzat că nu e spălat pe cap. Și Frizerița se lamentează: Nu intra aparatul în părul lui, atât era de jegos! Îhî. Și turuie: S-a scuzat, că știe că nu e spălat pe cap, dar nu a avut cum să facă asta, are uscătorul de păr stricat de vreo 5 săptămâni. Îzbucnește într-un final, tu mustăcești: Al dracu, eu am crezut că nu are gaz în butelie să-și încălzească niște apă, nu că are el feonul stricat. Sărăcia dracu, auzi la el, are feon! Tipografia e în cealaltă parte a orașului. Sau a lumii. Sau a universului. Acolo, între două guri de lapte, îl așteaptă linotipistul. Are saturnism. Curând, se va pensiona pe caz de boală. Mai are câțiva dinți, e anemic, e totdeauna constipat. El îți culege textul. Să fie cu drepte, bă! Corp 8! Și textul tău se transformă, ușor-ușor, în rânduri întregi turnate în plumb. 3 și 1 pe 4 qadrați. Urmează șpaltul. Ca să fiu explicit, rândurile culese de linotipist se așează în coloană, se introduc sub o presă rotativă, manuală, acționată de zațar. Șpaltul se trage pe hârtie de 60 de grame, din ștraifuri. Corectezi ce-a cules linotipistul. Linotipistul corectează ce ai corectat tu. Într-un final, coloana de plumb ajunge la zețar. Și se paginează. În oglindă. Așa se nasc cărțile, așa se nasc publicațiile. Cărți despre zodii, cărți despre cine a inventat apa caldă, cărți cu rețete pentru gospodine. Cărți cu așa-zisa literatură de sertar. Cu versuri. Delicate. Versurile sunt totdeauna delicate. Cu proză. Dacă versurile sunt totdeauna delicate, proza, însă, e aspră. Ceea ce paginează zețarul, ajunge la calandrare. Nu înainte ca omul desemnat cap-limpede să mai citească, din nou, pagina. Se fac ultimele corecturi. La calandrare se toarnă paginile în plumb. Și calandristul are saturnism. Iar o placă de plumb, pregătită pentru rotativă, are 25 de kilograme. Asta dacă tragi pe format A2. Se trage prima coală, se semnează pentru bun de tipar, iar apoi rotativa poate să mestece sulul de hârtie. Unul, două, trei, zece. Dacă e vorba de ziar, acesta iese gata fălțuit. Adică gata pliat. Dacă e vorba de carte, fălțuirea se realizează de legătorese. Se adună coală cu coală și, cu ceea ce se numește pieptăne, adică o bucată de plastic gros, se îndoaie coala la formatul standard al unei cărți. De regulă, A5. Colile fălțuite se adună. Odată adunate, trec prin procesul de capsare. Sau de broșare. E simplu: folosești capse sau ață tipografică. La urmă, se pune coperta. Se folosește aracet. Sau, mai nou, termoclei. În cele din urmă, cartea e dusă la ghilotină. Mesaj: Ândrăgostita: Cf. Tu: Sex. Ândrăgostia: Iești cu capul. Tu: Adică? Ândrăgostita: Ai ân cap numai pizdă și sex. Tu: M-ai scris așa: Cf. Iar eu iau așa ceva ca pe o lipsă de respect. Ce dracu e aia Cf? Și, în sfârșit, versul tău delicat, proza ta aspră, de bărbat care fumează țigări fără filtru, capătă existență materială. O astfel de carte are un miros specific: miroase a sudoare, a saturnism, a cerneală. A cerneală tipografică, bă! Tot a cerneală tipografică miroase și dacă intervine saltul tehnologic. Adică folosești un PC 4.86, adio, dactilografă! culegi textele în Word, adio, linotipist! paginezi în PageMaker, adio, zețar! folosești imprimanta, adio, calandristule! tipograful folosește placa offset, care se imprimă la stereotipie, de pe coala de calc, se introduce în mașina plană și gata coala bună de adunat, fălțuit, broșat și totul strâns sub copertă. Cu versuri întotdeauna delicate, cu proză totdeauna aspră. Și ceea ce rezultă, iată, miroase tot a cerneală tipografică, M.A. Ecogloss Inck negru. Eu așa știu. Așa am învățat. Și e clar că sunt depășit. Sunt deja turbă. M-am descompus lent și sunt carbonizat parțial. Am o structură vegetală fibroasă extrem de pronunțată. Și mă uit la ceea ce se vrea Târgul de Carte Gaudeamus. Cărțile nu mai sunt cărți. Nu mai au parfumul specific. Nu mai miros a cerneală. A saturnism. A coală bătută. Aerată. A termoclei. Sau a aracet. Miros, băi-frate, a tipar digital. Iar ăsta e, în fapt, un aparat. Un nene apasă un buton. E un buton al unui copiator. Cartea se naște pe hârtie de copiator, luată de la Metro, 80 grame pe metru pătrat, Xerox Tranzit, hârtie albă, 500 coli/top. Cobori. Un amic vrea să-ți spună câteva vorbe. Să o lași mai moale cu scrisul despre achizițiile făcute la centrele de plasament. Și-ți dă și câteva argumente, într-un plic A5. Sunt bancnote de culoare roz. Multe. Nu ai timp să reacționezi. Dispare. Te trezești, duci plicul înapoi. Și-ți spui în gând c-o să scrii și despre cum ai ajuns într-un sat, la o șefă de post, care are o astfel de firmă și livrează banane și țelină. Mai multă țelină decât banane. Așa că nu mai e cazul să te miri de ce sunt cumpărate și teste de sarcină pentru cei aflați în plasament. Mănânci țelină ca să ți se umfle banana! Te-ai dus în satul ăla, un coleg a fost la milițiancă, tu ai rămas afară, să vorbești cu gunoierii. Își făceau de lucru cu ce aruncă ăia de la postul respectiv, la pubelă. - Șefule, rândul trecut, când am descărcat-o, aproape că era plină de prezervative. - Păi da, așa prevede Noul Cod Penal: milițienii nu se pot regula între ei decât cu prezervativ! Coperta e făcută la același copiator, doar că s-a apăsat alt buton, cel cu opțiunea color. Și mă uit pe stand. Herta Muller. În coc locuiește o damă, trasă la copiator. Cartea miroase a toner. Miroase a bășini digitale. Coala nu e umedă. Nu respiră. Eu mă simt un dinozaur. Vine unul și recită dintr-o astfel de chestie botezată carte. S-au dus dracului și versurile delicate, culese, ehei, pe vremea mea, cu litere cursive, care se numesc, acum, italice. Și spune ceva despre Udrea. Despre Becali. Despre pula lui. Asistența, pestriță, aplaudă. E în delir. Dinozaurul din mine se revoltă. Pula lui ca pula lui de poet cu ifose de Capitală, dar aici sunt standuri și de literatură pentru copii. Noroc că nu sunt pe-aici. Sunt acasă. Se joacă pe tabletă. Counter-Strike, Global Offensive. La 9:55, a venit Muc cel Mic. De fapt, doar a vrut să te facă atent: Băă, sper că nu ai uitat de mine, sunt și eu pe-aici! A avut 4,7, o nimica toată, doar s-a zgâlțâit puțin scaunul pe care stăteai, ai crezut că trece vreun camion de mare tonaj pe asfaltul de sub balcon. O stare de amețeală cu care deja ești obișnuit. Ândrăgostita e în plin proces creator: Nu poți iubi la fel toate femeile care trece prin viața ta. De asta uneori unora le vei spune dezbracăte, altora lasămă să de dezbrac și doar unei femei iubite âi vei spune cu drag âmbracăte mai gros. Parcă ai mai citit undeva chestia asta. E corect! Ziare cu tradiție au dat faliment. S-au vrut quality. În titluri, n-au avut termeni de genul: halucinant, coșmar, spulberat, ruinat, fără precedent, bombă, scandal, de balamuc, viol bestial, incest, incendiar, frisoane, cutremur, uluitor, șoc și groază, apocaliptic, zi neagră, cod roșu, teroare, zguduitor, prag critic, de necrezut. Și răsfoiești un astfel de ziar, quality, așa își spunea, deja i s-a înregistrat cererea de insolvență: Ce se întâmplă cu sufletul după moarte? Oamenii de știință au găsit răspunsul (video). În text, nu mai este vorba de oamenii de știință, ci de câțiva oameni de știință: Christof Koch, șeful laboratorului științific de la Institutul Allen, Victor Troendle, profesor de biologie comportamentală la Institutul de Tehnologie din California, Bruce Greyson, profesor de psihiatrie la Universitatea Virginia, Stuart Hameroff, profesor în cadrul Departamentului de Anestezie și Psihologie, Universitatea Arizona, Eben Alexander, neurochirurg american. Subiectul este expediat. Ti-ti-ti, se scrie telegrafic. Nimeni nu mai are timp de citit, mai ales despre un astfel de subiect - sufletul omului. Primii doi cred că sufletul moare și totul se pierde în momentul în care omul își pierde conștiența. Greyson are altă părere: mintea sau conștiența funcționează și fără corpul fizic. Pandora, Alpha Centauri, Avatar. În două cuvinte, e contabilizată și părerea lui Hameroff: ne reîncarnăm. Într-o viață trecută, iată, faci un test rapid, online, ești întrebat dacă îți place să dormi, da, îmi place, numai că nu pot, iau somnifere pentru a se întâmpla asta, iar concluzia rapidă, emisă pe baza acestui criteriu, e că, într-o viața anterioară ai fost un marinar vestit (ptiu!), că ai trăit în Africa de Sud și ai murit de ciumă. Alexander spune că sufletele trăiesc, armonios, în afara corpului și că aflăm asta abia după ce murim. Paradisul biblic. Quality! Rămâi la concluzia ta: Omul încetează să mai existe din momentul în care dispare din memoria colectivă. Mark Zuckerberg a avut grijă să nu fii uitat atât de ușor. La acest moment, în era informatică, moartea e, mai degrabă, un surogat, câtă vreme tindem din ce în ce mai mult să ne afișăm emoțiile, prieteniile, frustrările într-un mod mult mai la îndemână, cu ajutorul tastelor, tot într-o viața virtuală. Trăim prin taste și dincolo de ele. Trăim virtual și murim fizic. În fond, viața veșnică poate însemna, până la urmă, doar deschiderea unui cont, pe o rețea de socializare. Asta daca nu cumva, între timp, se stinge lumina. Definitiv. Abia atunci dispare și sufletul. Tot la fel. Definitiv. Și, da, șoc, uluitor, de necrezut, deja știrea rulează pe posturile de televiziune, ai avut tu grijă de asta, Cine sunt "dujmanii" maneliștilor? Un site din România, evenimentemanele.ro, a fost spart de, așa scrie acolo, "hakerii algerieni". Mesajul? Fuck israel & USA & France (cu i mic), je suis mohamed (blasfemie! numele Profetului e cu literă mică!), je suis ISIS. Dujmanii îmi poartă pică, dar n-are valoarea mea... Quality! Mesaj: Știi, va fi concert de muzică fado. Nu vrei să mergem? Lucilia do Carmo, Adelia Pedrosa, Linda morena, si tu me llamas / yo voy voy contigo / me gusta cuando / tú bailas conmigo / tú eres de la isla donde sale el sol / mi linda morena / dame tu amor, Carlos do Carmo etc., cântă Ana Moura, tu voiai Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulces Pontes, vrei Cançăo do Mar, vem saber se o mar terá razăo / vem cá ver bailar meu coraçăo... Ce știi despre ea, din cealaltă realitate: 1. Zice că e nefericită. E un enunț care nu te mulțumește, cei fericiți sunt săraci cu duhul. Dar Borges a spus că ăsta e un păcat capital: Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit. De ce mă simt nefericită? Pentru că simt că viața mea curge pe un drum greșit. Din visele mele se alege praful. Nu am alături ceea ce vreau să am alături. Pentru că nu am curaj. 2. Când e acasă, miroase a prăjeală de ceapă, a tarte cu ciocolată, a condimente pentru murături. Când e cu tine, miroase a Jasmine. Cu tine pot să vorbesc orice. Pot să fac orice. Fără teamă, fără inhibiții. Cu tine mă cert și știu că ai să faci un gest care să mă facă să zâmbesc. Întotdeauna faci asta. 3. Toamna, se duce printre mesteceni, arțari, fagi și stejari. Adună ghebe. Le murează. Le face zacuscă. La 5 kilograme de ghebe, se pun: 2 kilograme de gogoșari, 3 kilograme de roșii, 1 kilogram de ceapă, 1 litru de ulei, sare și piper. Ghebele se opăresc în apă cu sare, se curăță ardeiul și roșiile de coajă și semințe, ceapa se taie mărunt. Ghebele, ardeiul si roșiile se dau prin mașina de tocat, separat. Se pune ceapa la prăjit, se adaugă ardeiul, apoi roșiile. Amestecul se fierbe până se îngroașă, apoi se adaugă și ghebele tocate. Totul se fierbe până se ridică uleiul deasupra. Se pune în borcane. Concluzie: Nu ai mâncat, până acum, ghebe, cu atât mai puțin făcute zacuscă. Unde ești când nu ești? Flash 1: Masă de bucătărie. Mușama înflorată. Maci. Foare mulți maci. Mușamaua aia sângerează. Tavă. Culoare incertă. Copănele de pui. Roșii feliate. Ți-am pus copănele la cuptor... Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit. Flas 2: Dimineață de sfârșit de octombrie. Dimineață la ore mici. Șine de cale ferată. Negură. Lumini îndepărtate, totdeauna tăioase. Și tu așteptând. - N-ai o țigară? Și-i dai, fără să te uiți la el. - E frig, azi. Am dormit la Sfântul Ioan. Am rămas pe scara unui bloc dar au venit niște drogați și mi-au zis să plec. Pleacă, bă! Și-am plecat... Dacă tot am plecat, m-am dus la centru. Măcar am mâncat o supă. Tot nu îi iei seama. Te uiți departe, tare departe. - Și, dacă n-am avut somn, am compus asta. Abia acum ești atent. Cum dracu faci de reușești să atragi numai astfel de oameni?! - Stau suspendat între lumi paralele, / Am de-a face numai cu secături și lichele, /La suferință sunt condamnat, /Dumnezeu îți dă și apoi te întreabă de ce ți-a dat. În câmpie, trenurile sunt balauri care plâng pe-nfundate. Recapitulezi ce știi: - Lucrurile au suflet. Și alții au ajuns, înaintea ta, la concluzia asta. Te așezi pe scaun, iar scaunul geme. De ce gemi, scaunule? Nu-ți răspunde, dar tragi concluzia că îl doare sufletul. Îl doare tare rău: Parcă spuneai că ai să mai slăbești. Nu îmi place să te văd respirând greu când urci 4 etaje, nu îmi place când te văd atât de abătut că nu mai poți alerga. De fapt, nu mai vrei. După ce dracului să mai alergi?! Caii verzi pasc, de-acum, pe miriștile din visele altora cu mult mai tineri! Mă uit la tine și trag concluzia că tu nici vise nu mai ai. Și nici în visele altora nu mai apari. Nici măcar nu mai visezi că visezi, ursuzule! (Când hibernează, pulsul ursului încetinește la 14 bătăi pe minut. Și doarme așa. Și pe tot timpul înghețului, din vizuina lui se aude șuieratul respirației, fumează mult, îi trebuie un bronhodilatator, altfel de la sforăiturile lui mormăite va crăpa varul pereților, vor crăpa și pereții și, în cele din urmă, frigul strâns împrejur, în felii groase, se va întredeschide. Prin fereastra aceea vom pleca noi, mână de mână, să ne cumpărăm o zi, o singură zi în care nu vom face altceva decât să numărăm vapoare. Un vapor, un vapor, alt vapor. Oare ce visează urșii atunci când dorm de crapă-mprejur tot pământul?) Ea: Măă, sforăi. Televizorul e dat pe mute. Cu ochii aproape lipiți, citești: Sultană Hurrem, doar în fața Lui vom îngenunchea și Îi vom cere iertare. Adormi la loc, sub domnia iubirii. Poți vedea în interiorul lucrurilor mult mai bine decât în interiorul viețuitoarelor. În oameni nu poți vedea. Sunt opaci. Lumina nu le poate străpunge solzii. Și Dumnezeu a încercat să vadă în interiorul lor, dar s-a lăsat păgubaș. Și-a dat seama că i-a făcut din lut. Lutul poate fi modelat doar pe dinafară. Oamenii trebuiau făcuți astfel încât să poată înmuguri, să poată prinde rădăcini. Să poată avea frunze. Și ar fi atras toată lumina care vine din cer. Am fi fost o lume de clorofilă. Tu, în schimb, ai o armură de praf gros. Extrem de gros. L-ai adunat din toată câmpia. Praful ăsta e cel care te ajută să supraviețuiești. Cu cât ai mai mult praf pe afară, cu atât ești mai închis pe dinăuntru. Ai lacăte. Ai bariere. Ai semne de circulație puse la tot pasul: Stop! Proprietate privată! Chiar și-așa: unde se duc visele atunci când nu mai vor să apară? Și-ți repeți: Fac ceea ce au făcut toate sperietorile din tot întinsul. Au plecat în Italia. S-au făcut menajere. Dimineața nu înseamnă neapărat un nou început, ci o vreme extrem de favorabilă pentru un nou atac de panică. Îl stăpânești cu Xanax. Îl stăpânești, în fața ferestrei deschise, respirând rar, extrem de rar, pulsul îți scade la 14 bătăi pe minut, ești un urs care hibernează, respirația ta șuierătoare crapă tot frigul strâns împrejur, felii-felii, îți e teamă că ai dispărut până și din visele altora, atacul de panică nu e un episod specific distimiei, câtă vreme Dumnezeu a făcut, la început, cerul și pământul, iar imediat după aia a inventat distimia. Și abia în ziua a șasea a făcut omul. Ca să o stăpânească în veci. La tine: Soarele răsare la 7:39 și apune la 5:11. La ea: Soarele răsare la 7:41 și apune la 5:04. Mesaj: Ieri, am fost pe linia fluviului, într-un sat, la o fabrică de confecții unde patronul a fugit cu banii de salarii. Apoi am luat-o spre nord, în satul unde m-am ridicat copăcel. Ploua, cerul era închis, bătea vântul, avea draci pe el, frunzele zburau ca bolnave, păreau ciori căpiate. În depărtare, am vazut triajul. În spatele lui, era casa, scundă, cu prispă. Dar asta cândva, într-un timp nedefinit. În casa aia, pe o astfel de vreme, stăteam cu nasul lipit de geam și priveam printre zăbrele. M-am simțit aiurea. Parcă-mi căzuse-n cap toată sărăcia. Toți anii aceia atât de ciudați, când pâinea avea un gust minunat, mi-au trecut prin fața ochilor. Era dulce pâinea. Și rară. Am trecut și pe la dispensar. Mă tot uitam. Lung, lung... Acolo, în urmă cu 40 de ani, m-a luat mama și m-a dus pe brațe. Casa noastră era la marginea cealaltă a satului. Mă jucam prin gunoaie: tezechi, ciulini cu flori de culoarea cerului, după furtună, mai înalți decât mine, țepoși, coceni, sârme ruginite, de baloți, sticle sparte, de lampă, de borcane, unele colorate, altele transparente, te uiți prin ele și lumea are o altă nuanță, e mai veselă, lângă tine se deschid porțile unui palat și, înăuntru, nu te așteaptă Ileana Cosânzeana, ci o masă plină de bunătăți, pâine mare, rotundă, coaptă îndelung, sos de roșii, copane de pasăre, felii groase de salam, biscuiți și înghețată, ciocolată și nuga. Dincolo de locul ăsta viran, erau grădinile, bostănăria, balta, groapa cu lut. Măciuliile alea de ciulin, ca pelerinele împăraților, erau cele mai minunate flori. Băteam la ușa castelului ăla care ascundea atâtea bunătăți. Am intrat. Am văzut masa. Un paj mi-a spus sa mă așez pe oricare scaun vreau eu. Și m-am așezat. Într-un ciob colorat. D-ăla prin care lumea capătă altă nuanță. Fermecătoare. M-am taiat chiar la... fund. Am sângerat și am plâns tot drumul până la dispensar. Atât am plâns: doi kilometri. Era deja noapte. Femeile alea, surorile medicale, îmi amintesc, m-au șters cam peste tot, nu numai de sânge. Și i-au reproșat asta mamei. Dar de căcat de ce nu l-ai șters, femeie? Mesaj: Cod galben de ceață, cu vizibilitate redusă, local, sub 200 m și izolat sub 50 m, intervalul 7:00 - 9:00. Evit să mă duc în satul ăla. Acolo e îngropată mama. Cimitirul e lângă fosta cooperativă agricolă. Ca să ajungi acolo, trebuie sa treci un canal. Primavara, când se topesc zăpezile, pământul băltește. Așa zic eu: spală oasele morților. Și nici asta nu reușesc să-mi amintesc: eu am fost cel care a scris crucea. Că am cel mai frumos scris dintre cei din familie. Ascuțit. Repezit. Dar numai când sunt pe fugă. Altfel scriu delicat, aplecat spre dreapta. Și am scris crucea aia cu vopsea albă. Am trasat înainte, cu un creion, literele. Și nu reușesc să-mi amintesc: am scris Georgeta sau Gorgeta. Am pus sau nu am pus e-ul ăla?! În orice oraș de mărime medie, există o cârciumă cunoscută drept Cățeaua Leșinată. La tine, ai cârciumi cu nume edificatoare: La Jegu, La 2 Căcați, La Scapă-Rată, La Sobă, La Pizdă-Rapidă. Se consumă vodkă ieftină. Târâș, Babalau, Genocid, Șoricioaică, Trotil, Matrafox, Neutron, Electrod, deși în acte apare drept vodka Săniuța. Clienți: Lălău, Tamba, Știrba, Libelulă, Larga, Mortu, Lulu, Chioara, Fifin, Bulău, Cartof, Mazdriche, Arșinel, Compas. Te sună Nespălatu. Așa vorbiți voi, faceți schimb de informații prin telefon. Altfel vă vedeți extrem de rar. Te întreabă una-alta. Alo, alo, dar despre X ce părere ai? Și-i răspunzi în doi peri: Mă doare-n treflă de el. Tu știi că Nespălatu, deși nu are bani de săpun, își permite să aibă telefon mobil de ultimă generație, nu ai habar cum l-a obținut, tu ai, cum am zis, o gioarsă de dual-sim Nokia X1, un fel de mamut fosilizat al telefoniei mobile. Te întreabă de ăla, te înregistrează în același timp, apoi se duce la cel despre care tu ai spus fie că te doare-n cot, fie că ți se fâlfâie, și-i pune înregistrarea. Ãla, băiat fin, îi dă la schimb ceva mărunțiș. De data asta, e supărat. E foarte supărat. Extrem, extrem de supărat. Îți spune de Leana. Care Leana? Cum, n-o știi pe Leana?! Înțelegi că asta e o matracucă, stă la parter, în blocul lui de garsoniere sociale, adică-i e vecină. Și vorbește așa, îți explică el: Pi-pi-pi, ti-ti. Nespălatu spune că e și peltică, dar și bâlbâită, că are un ochi vânăt și că a rămas singură, fiindcă groparul cu care trăia a fugit cu alta, care tămâia prin cimitir. Dar asta acum o lună de zile. Oh, ce dramă, te arăți tu interesat. Și-i merge gura mai departe: M-am găsit cu ea, că îi e foame, că ea nu știe ce să facă dacă a lăsat-o ăla. Au copii?, întrebi tu. Nu. Și am luat-o la mine, i-am dat niște mâncare de cartofi, făcuse asta a mea, i-am dat și un pahar cu vin, mai aveam într-o sticlă. Ce vin? Ei, d-ăla, măi, Motonel d-ăla, dă-l dracu! Și i-am spus pe furiș, să nu mă audă asta a mea, să vină mâine dimineață la mine, când pleacă tebecista la muncă, la spații verzi. Așa. Și-ți explică faptul că asta a fost săptămâna trecută. A doua zi, Leana, țop, s-a prezentat la el la ușă. Băă, și-l știi pe Pichi al meu, pekinezul, da? Așa... Am băgat-o in casă și m-am pus și eu în pat cu ea, s-o fut. Și-al dracu Pichi, s-a apucat să latre de a sculat tot blocul. Am futut-o de două ori dar, când a plecat, a văzut-o o vecină, că era speriată de la cățel, că de ce urlă Pichi așa... Baba dracu, ieri i-a spus lu asta a mea. Asta s-a dus și i-a dat omor, iar eu acum te sun din parc, nici țigări n-am, știu că e târziu, tu trebuia să dormi la ora asta, nu am mâncat de două zile, iar acasă nu mă duc, că nu mă mai primește aia. A aruncat cu cratița după mine. Ce zici, ce mă înveți să fac? Și-i răspunzi căscând: - Păi eu zic să te spânzuri! Mesaj Șofer 2: La crocodil, în țigănește, i se spune așa: un șopârlache mai baro. Sorbi din cafea, în dormitorul tău albastru, Lavazza Suerte, tare și agresivă, 100% rubusta, ce aduce energie în viața ta, așa este prezentată, știi ca te ador, știi că te ador, fără tine simt că mor, expiri spre tavan, fumul rămâne acolo, se transformă în nori cumulus, se aude, în surdină, arunci un ochi la televizor, Hitachi, suspendat, dar numai ca să vezi cât e ceasul, e afișat în josul ecranului, 2:09:31, am sperat să te-ntâlnesc și să-ți spun că te iubesc, nu poți începe ziua altfel, pe canalele de știri sunt reluări, crimă oribilă, urmată de sinucidere, serie de arestări fără precedent, în ultima săptămână, programele au fost făcute de instituțiile de forță ale statului, turuie prezentatoarea, pe un ton agresiv, a fost adus la audieri, este prezentat la mandat, citație, declarație, a fost atacată independența justiției, te uiți și nu te mai întrebi în ce țară trăiești, nu vrei să asimiliezi astfel de informații, la o astfel de oră, ar fi prea mult, să-i ia dracu cu știrile lor cu tot, mai ales că știi cum se fac, se decupează la montaj, dintr-o filmare de ore întregi, tai ici, tai colo, iar pe ecran urmează să ruleze două minute din șoc, sute de mii de oameni înspăimântați, situație fără precedent, e adevărat că ați vândut pui infestați cu salmonella? Arăți un nene, la poarta unui ferme avicole, ăla se agită, gesticulează, se scarpină-n cap, vorbește la telefon, face semne că să-i freci morcovul și exact asta dai la televizor, se pornește iureșul, vin și carele de transmisie în direct, tu le spui ligheane, forfota sporește, antenele se ridică, se conectează la satelit, jurnalul se deschide cu fraierul ăla care-și mișcă, în aer, brațul, cu palma făcută sul, înainte și-napoi, nu te întrebi de ce atâta balamuc, 5-4-3, vezi că intri în direct, aia, cu un kilogram de pudră pe față, cu un zâmet strâmb, forțat, de băutoare de tekilla, prin cluburile de fițe, turuie, suntem la poarta pe care au ieșit zeci de mii de pui infestați, ajunși pe rafturile supermarketurilor din toată țara, românii sunt îngroziți de această situație, ridici din umeri, telefonul mobil sună în draci, băă, tu nu îți dai seama că, din cauza ta, sute de familii ajung pe drumuri, sunt golan, sunt vagabond și fără tine simt că mor, lălăie un gușat, realizezi că există un interes față de ferma aia, a introdus cerere de faliment, altcineva vrea s-o cumpere, se face atmosferă la televizor, se mai lasă din preț, ăsta o s-o dea și moca, numai să scape de ea și să plecăm de la poartă, îți spune un coleg, mama dracu, deschizi fereastra, ai nevoie de aer, tot plouă, tot plouă, plouă de milioane de ani, verifici telefonul mobil, nici un mesaj, ea, din cealaltă realitate, doarme lângă ăla, e un început de zi absolut perfect, te duci în cealaltă cameră, știi că ai în raftul biroului câteva blistere, Rohypnol, substanță activă - flunitrazepam, produce încetinirea activității psihomotorii, amnezie, relaxare musculară și induce somnul. Un comprimat, un comprimat, alt comprimat, numeri 10, rămâi în cumpănă, chiar vrei să dormi sau vrei să-ți induci o stare de amnezie prelungită, de preferabil pentru următoarea mie de ani? La magazin. La oricare magazin de cartier: - Ce doriți? Raspunzi cât se poate de clar: - Niște bani împrumut. Și spui și suma. Ceva mai mare decât salariul minim pe economie. Vânzătoarea se uită la tine ca la E.T. Mesaj: - Â-mi place de tine. - Cine ești? - O fata care e ândrăgostită de tine, ziaristule. - Să mori tu? Dacă un singur copac e mâhnit, atunci toată pădurea e mâhnită. Dacă se mâhnește pădurea, orice dimineață are ochii din cer, plini de posomorâre. Și se apucă să plouă ca și când dimineața e mâhnită de mâhnirea copacului care întristează toată pădurea. (Să te legi la șireturi!) Ia, cu i lung, un fel de Iia, e tot supărată. De fapt, s-a supărat din nou. Așa faceți, sunt câțiva ani de când vă comportați așa. Ai întrebat-o ce mai face 8, iar ea a reacționat. Ceva de genul că ea nu-i spune ei, din cealaltă realitate, altfel decât așa, deci nici tu nu trebuie să-i spui 8 lui 8. Și-ai continuat: 8. 8. 8. 8. 8. 8. 8. Iar Ia, cu i lung, a început să tacă. Și crezi că de fapt asta a vrut cu adevărat. Rememorezi: Plouă mărunt și miroase a foamete, venită cu aeronava. Aeronava asta, dacă nu știți, e o corabie. Ba un avion, sare, cu gura, un altul. Hannah Montana, prințesa cu fustă cu volănașe, își intră bine în rol. Altcineva?, tot scurmă, din priviri albastre, clasa plină ochi cu mucoși, care în papuci de gumă, care în sosete. Ude. Căpitanul aeronavei e suplu, se mișcă militărește și e îmbrăcat în pirat. Are și o comoară ascunsă pe undeva, într-o insulă secretă. Ba e un avion! Azi, se va dansa. Se vor depăna povești. Ajutoarele Căpitanului sunt Spiderman, Zâna Primăverii, Prințesa Cosmina și Bugs Bunny. Seamănă mai mult cu Rilă-Rilă-Iepurilă ăsta, are o coadă mică și toți ar vrea să-l tragă de ea. Băi Bocănilă, ești cam urecheat! Spiderman are și el o forță deosebită: se poate cățăra pe clădiri și, în general, face numai fapte bune. Acum, însă, dansează. Se învârte în jurul Zânei Primăverii, asta fiind îmbrăcată în verde turcoaz, y lake to muve-muve! Așa că, normal, Aeronava zboară către planeta Primăverii, însă există un spion, iar asta este o problemă, căci și o roată a făcut pană, na, drăcie! Așa că trebuie să se cânte, în cor, refrenul: Mașina șefului are pană la roată, mașina șefului are pană la roată și noi o vom lipi, firește, cu gumăăăă de mestecaaat. Veselia e generală. Aeronava are ba vrrrm, ba are fââââs, bine că există regley spearmint! Mesaj: Vindecarea / este o formă de a muri pe neașteptate, / peste umbră, / atât de sensibilă în lumină, / trece o altă umbră. Dar vin și caii pe planeta asta, foarte mulți cai, tropăie toți și se zguduie ferestrele, așa că avem o iapă și doi armăsari, pe Dobrin, sare un țânc, pe Sabrina, dar și pe Amadeus, vin și alții cu gura, ăștia fiind trei cai nărăvași care fug atât de tare că mănâncă jar. De după colț, mai așteaptă un cal, și el tropăie și fornăie, îl cheamă Mahalale. Sala de clasă se transformă într-un câmp de bătălie, vin turcii, la Rovine, în câmpii, iar zgomotul e infernal, bucuria e una copleșitoare, a-ram-tam-tam, a-ram-tam-tam! Să vedem care sare mai sus, să vedem cine poate tropăi mai tare, în clasa vopsită, până în dreptul ferestrelor, într-un verde incert. Căpitanul aeronavei e în altă lume, ai se eu te pego, ai, ai! Școala toată e o aeronavă, va zbura către o planetă unde jocul e ceva firesc și plin de lumină, un alt prichindel, înalt cât spătarul la scaun, îmi face cu ochiul, cred că vom merge împreună să-l bumbăcim pe Bugs Bunny. Tot ce mai e de făcut e ca fiecare să se suie care pe scaune, care pe bănci, se va porni într-un marș triumfal, afară continuă să plouă câinește, tam-tam-rap, tam-tam-rap, trecea un prinț călare, trecea un prinț călare, foamea se ghicește dosită în colțuri, apare și un elefant, legănându-se, evideeent, pe o pânză de paianjen, dar a venit apa și l-a luat, e Săptămâna Altfel la școală, mucoșii poartă care papuci, care sosete ude, căci altfel ar însemna să aducă cu ei, pe holuri, în clase, peste tot, tot noroiul ulițelor din câmpia nebună și care nu reușește să sature pe nimeni. Iar copiii se transfigurează. Care devine o zână, care devine un personaj de desen animat. Au și săbii cu laser, din baloane lungi-lungi, ca Yoda, stăpânul forței, unul dintre ei, ieri, a mâncat ciorbă și ciorbă, un altul a mâncat sos. Sos de nimic, așa spune. E frig și primăvara asta abia așteaptă să explodeze! Mesaj: Ție ți-aș fi făcut toți copiii pe care ni i-ar fi dat Dumnezeu. Găsești fotografii cu ea, din cealaltă realitate. E într-un grup. Nu realizezi dacă poartă una din rochiile pe care i le-ai cumpărat din Orașul Vechi. Îți tot spui că ăsta e locul unde ai putea, oricând, să îți faci bilanțul. Și să te prezinți, senin, împăcat, în fața lui Dumnezeu. Stă lângă umărul unui individ. Individul are mustață, e trecut, se duce rar la frizer. Are ceas. Are verighetă. Îi privești ochii. Cu ăsta, noapte de noapte, împarte ea patul. Fața lui nu-ți spune nimic. Are față de mâncător de mici și de băutor de bere la halbă, la piața de lângă autogară. Nu-ți dai seama dacă îți spui toate astea ca să îți faci curaj, să-ți gâdili orgoliul sau doar pentru că te simți umilit. Nu e nici o discrepanță între ei. Arată ca o familie. Îți imaginezi: ea face ouă ochiuri, iar el îi cere să facă și salată. Și ți se pare absolut normal. Ea, din cealaltă realitate, este prinsă-ntr-o horă. E și el. Sunt și alții. El are cămașă albastră, scoasă peste pantaloni. Îți repeți: Zici că e pontator, la Bumbești-Livezeni. E omul care o îmbrățișează, noapte de noapte. Ea îți tot spune că nu mai face dragoste cu el, că nu simte nevoia asta. Că îl refuză, mai ales de când te-a descoperit pe tine. Privești fotografiile și îți dai seama că nu e așa. Că minte. Îi zâmbește. Pare fericită. Pare chiar tandră. Pare că nu e el, ci tu. Sau oricare altcineva. El, tu, altul, tot un drac. Nu arată ca și când i-ar putea refuza ceva. Se integrează perfect în grup. E perfect mulțumită cu ceea ce are. Aplaudă. Dansează. Râde. Aplaudă și el. Dansează și el. Râde și el. Pe masă, lungă, nesfârșit de lungă, aperitive, pahare cu vin, pahare cu suc, fursecuri, cafele. Mușchi file. Rondele de cașcaval. Măsline. Un fel de botez mai pricopsit. La schimb, tu ai midii. Ai bragă. Ai rahat turcesc. Ai guvizi. Când și când, ai KFS. Și inhibitori de serotonină. Și insomnii, câteodată cumplite. Nu țopăi. Nu aplauzi. Nu zâmbești. Doar taci și privești marea, totdeauna calmă de câte ori te duci să o vezi. Și vrei să fii tu ăla care a scris în dreptul stabilopozilor: Mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des. Și te întrebi: Ce dracului cauți între ei? El saltă piciorul drept. Își ia avânt. Ea se alintă. Nu cântă Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulces Pontes. În nici un caz. Nu e Cançăo do Mar, vem saber se o mar terá razăo / vem cá ver bailar meu coraçăo... După cum sunt prinși în horă, după felul în care se saltă piciorul, după felul în care se bate din palme, cu siguranță cântă formația Etalon. Din Pașcani. Hai, cumătri, sus paharul, / Hai ca să ciocnim, / Pentru sănătatea noastră, / Un pahar cu vin... Iar tu începi să te simți ca un câine străpuns de alicele unui vânător cu strabism. Flash: ...disperarea care crește pe chip, te descărnează, / te face de nerecunoscut, / ca o frescă din sfânta sofia peste care a ars un cazan de pucioasă, / ploaia târzie care cade de pe streșini și se transformă-ntr-un sinucigaș care nu a mai dat greș, în sfârșit, / să facem din neuroleptice meniul principal al zilei care va reuși, în cele din urmă, / să ne mestece, / să ne risipească, / să trăim o singurătate desăvârșită... Ai zile în care realitatea ei se contopește cu realitatea ta. Realitatea ei și realitatea ta însumează o irealitate aproape verosimilă. De fapt, tu asta cumperi. O zi, o zi, o zi. Din 3-6-5. Și realizezi că, în fapt, plătești. Plătești ca și când te-ai duce la casele de toleranță. O zi de irealitate verosimilă înseamnă un pumn, înainte, de anxiolitice. Înseamnă, după, tot un pumn de anxiolitice. Și pari total absent, privind pe fereastra trenului. Un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Ea te ține de mână, așa i-ai spus de la început, să mă iei de mână, altfel mă prăbușesc... Stă ghemuită în tine. O gară, o gară, altă gară. Realitatea ei și realitatea ta sunt din ce în ce mai aproape de irealitatea voastră. Iar irealitatea voastră e doar locul unde tu te simți în stare să-ți faci bilanțul. Să ai curaj. Până la capăt. Să te revolți: Bă, Contabile Nebun, la ce dracu să-ți mai spun eu ce am făcut bine și ce nu, când tu zici că le știi pe toate? Marș în pizda mă-tii! Asta realizezi: irealitatea ta atât de verosimilă e de o falsitate evidentă. Și-ți spui și ție: Marș în pizda mă-tii!