Iepurele - Disparate

Nu-ți pui întrebări. Nici cum te-a găsit, dar nici de unde știa că azi e zi de salariu. Ești la masă, în zețărie, și-ți turuie gura. În față, ai un teanc de șpalturi, de pe care citești cât poți de repede, șeful e în dreapta, lângă scaunul tău, și se uită pe manuscrise. Sunteți de rând, la corectură. Și, normal, nu îți pui întrebări: Cum dracu se face că, de la un timp, numai tu și șeful sunteți de rând, la corectură? Citești și, în același timp, bați în masă, cu vârful pixului, semnele de punctuație: virgula e o singură ciocănitură, două puncte sunt două ciocănituri, punctul și virgula înseamnă o ciocănitură scurtă urmată de o alta, oarecum prelungă. Apoi intră Jeana, zețăreasa, grasă, asudată, și-ți strigă: Vezi că te caută tac-tu! Mai apuci să arunci o ocheadă fetei de la linotip, e dincolo de geamuri, acolo e sector periculos, se lucrează în mediu toxic, așa că toată secția unde sunt puse mașinăriile, vechi de 50 de ani, rusești, e înconjurată cu un perete de sticlă. Lângă ușă, e agățată o tablă: Laptele se dă la ora 10:00. Îi faci un semn șefului, ca și când i-ai spune s-o lase moartă. El n-a intrat în curte. Poate că știe și de ce. Și tu, când ai pătruns prima dată dincolo de gard, n-ai apucat să faci trei pași că te-ai trezit apucat de glezna dreaptă. Javra te-a mușcat fără ca măcar să latre. Dar au lătrat ceilalți: Marș, fir-ar mă-ta dracu! În ziua aia ai mers șchiopătând. Așa că ieși dincolo de poartă și te uiți prin el. Simplu, fără nici un fel de întrebări. În fond, ce sens are?! Nu-ți spui că au trecut 10 ani de când nu l-ai mai văzut. E mic, e slab, atâta distingi, parcă îl suge pământul. Ce faci, băiete? Nu-i răspunzi; privești așa cum ai obiceiul, de la un timp: prin el, prin lucuri, prin pereți, prin toți ceilalți oameni. Se apucă să-ți îndruge o poveste, cum că vremurile sunt grele, că nu are de treabă, că ar vrea să-și facă pașaport și că va pleca să lucreze undeva, prin Ungaria. Că a auzit el că acolo se câștigă bani frumoși.Turuie și el, iar tu, atent, în timp ce vorbește, apeși pe capătul pixului, vârful pastei iese-intră-iese, ca și când ai bate semnele de punctuație din propozițiile care-i ies pe gură. Înțelegi, într-un final, că vrea bani. Mai precis, 4.000. Asta înseamnă să mai rămâi tu cu 200 și că urmează să te descurci, toată luna, cu o astfel de sumă. Dar nu îți pasă. Vrei doar să nu-l mai vezi, să plece, să dispară așa cum a făcut și pe vremea când încă erai un copil. Și când singura masă, pe zi, erau două felii de pâine cu brânză. Bagi mâna în buzunar. Îi vezi doar palma întinsă. Tremură. Și-i numeri 4.000. O sută, două sute și tot așa, până la suma pe care ți-a cerut-o. Să n-ai grijă, vin și ți-i aduc! Și-și îndeasă ghemotocul de bani în buzunarul de la spate al pantalonului. Acum te uiți că flutură pe el. Te uiți la el în timp ce-ți întoarce spatele și calcă repezit. Da, uite, semăn la mers cu el. Și iar nu-ți pui întrebări: Oare la ce mai semăn cu el? Oare la ce?? După care apare șeful și te ia pe după umeri: Puștiule, hai să mâncăm. Înțelegi vag că sunteți invitați la o colegă acasă, stă aproape, puștiule, zice că are mâncare de cartofi, cu sos. Adică fix ce mâncai tu, când erai mic, pe vreme când te țineai de poala mă-tii, în vreme ce ea deretica prin spitalul ăla de psihiatrie, din mijlocul câmpiei. Mâncare de cartofi, cu sos, înainte sau după Haloperidol? Asta n-ai reușit să știi nici acum. Cum e mai bine, antipsihoticul se ia înainte sau după masă? Ajungeți la colega de redacție. E brunetă, râde cu gura până la urechi la orice glumă făcută de șef. El, când intră în apartament, cântă: Adio, dragă Nelo, eu plec, se face searăăă... Ea, evident, râde. Hai, intrați! Mă scuzați că sunt singură. Tu ridici din umeri: adică de ce să o scuzăm că e singură? Dacă era și șoțul, care era problema? Mergeți direct în bucătărie. Ea cotrobăie după farfurii, apoi, brusc, se întoarce aproape speriată. Tu crezi că a atins vreo blană de șoarece, îți spui că trebuie să aibă șoareci în apartamentul ăla vechi, cu mobile grele, dar uimirea îi trece extrem de rapid, într-o fracțiune de secundă. Râde, iar, cu gura până la urechi. Se speriase că și-a dat seama că nu are ceapă, că mâncarea de cartofi, cu sos, nu poate fi înfulecată altfel, iei o lingură de cartofi, înmoi pâinea în sos, apoi muști din ceapa căreia i-ai tăvălit vârful prin sare de masă. Ei, da, asta problemă! Dar există soluții pentru orice. Puștiule, dă o fugă și vezi pe unde găsești niște ceapă. Așa că tragi ușa apartamentului după tine, oh, ce bine, îmi cer scuze, soțul nu e acasă, apoi revezi întreaga scenă cu uimirea ei că nu are ceapă, vezi și când îi face șefului cu ochiul, iar ție nu-ți mai rămâne decât să pleci, agale, spre tipografie. Te gândești, pe tot drumul, la fata de la bibliotecă. Și ea râde când te vede. Dar nu râde cu gura, râde din ochi. Are ochi de vrăjitoare, sunt de un albastru nebun. Te-ai fățâit pe la ea, i-ai tot cerut colecțiile ziarelor vechi, să vedem ce scriau dinozaurii, cum le spui celorlalți colegi de redacție, dai filă cu filă și găsești pagina culturală, Omagiu Părintelui Iubit, și te apuci să citești fiecare rând: Din neam ales, de viță strămoșească, / E omul care e erou între eroi, îți vine să verși, dar bibliotecara, cu ochii nebuni, e în spatele tău, râde din tot albastrul din iriși. Îi vezi obrazul de un alb ireal, îi simți parfumul și-ți spui că trebuie să fie levănțică, da, fata asta doarme sub pernă cu flori de levănțică. Apoi, curajos, îi vezi buclele, cu păr sârmos. Te gândești că tot așa trebuie să-l aibă peste tot, da, și jos trebuie să aibă părul la fel, sârmos, creț, negru, ea îți pune mâna pe umăr și te întreabă cu un aer nevinovat: N-ați obosit, domnule reporter? Într-un târziu, după ce tu ai terminat de corectat toate șpalturile din fața ta, se întoarce și șeful. Fluieră șmecherește și are fermoarul, de la pervaz, desfăcut. În spate, e și colega de redacție. Încă e roșie în obraji. Iar tu, discret, îi faci un semn șefului să fie atent la nădragi. În fond, face ceea ce faci și tu. Și tu rămâi nopțile la o colegă, are ea grijă să-ți dea 200 de vodcă înainte, tu înghiți băutura cât poți de încet, stomacul ți se face ghem, apoi realizezi că ea e ba sus pe tine, ba cu capul între picioarele tale și că dincolo de ușă, pe niște scaune, doarme o soră de-a ei. Evident că nu-ți pui întrebări. La ce bun?! Sora aia chiar doarme sau ascultă cum gâfâie asta, cum îi plescăie buzele în timp ce tu stai pe spate și ea își face limba morișcă? Iar toate istorioarele sunt la fel, numai că tu ai noroc. Îți dai seama că șeful nu mai știe cum să se descurce. Nu că a aflat, să mă scuzați, nu e acasă, soțul ăleia, că tu te duceai după ceapă și ei și-o trăgeau și te foloseau drept pretext, în cazul în care apărea ăla intempestiv, apoi nu mai țineau cont de nimic, dar colega s-a apucat, într-o criză de moralitate, chiar în redacție, să bea, din laboratorul fotografic, o sticlă întreagă de revelator, a ajuns la urgențe, apoi a inventat o poveste cum că a crezut că e apă, și-a luat tălpășița din redacție, acum și-a deschis un magazin cu prostioare și cică-i merge foarte bine, ba chiar a mai pus niște kilograme pe ea, deh, nu mai e atât de stresată. În schimb, colega la care înnoptam eu, avea alte idei. Spunea oricui era dispusă să o asculte că mă iubește. Din toată inima! Și are dreptate, abia dacă ațipeam că trebuia să fac ochii mari și să fiu atent cum se mișcă languros, deasupra mea. Hmm, asta e nimfomană! Iar dacă aia a băut soluție pe bază de fenidona-hidrochinona pentru prelucrarea manuală a hârtiilor foto alb-negru și a scăpat, nimfomana a luat 10 tablete de Lexotanil, apoi a căzut printre birouri, a venit salvarea și a dus-o direct la psihiatrie, cât să ajungă redacția de râs în tot orașul și ziarele concurente să bată apropouri cărora nu știam cum să le facem față. Că mă iubea ea, iar eu tot ce voiam era să se ducă dracului! Acum, asta e, ispășim: suntem amândoi, săptămână de săptămână, de serviciu, la corectură. Nu avem nevoie de cap-limpede, și-așa terminăm târziu după miezul-nopții, când zețăresele se hotărăsc să ne dea prima perie, iar linotipista mea, care mă urmărește de dincolo de peretele din sticlă, e demult plecată. Nu mă gândesc că iar a trecut o zi fără să mănânc ceva, noroc că am pachetul de țigări, fără filtru, aproape plin. Și-mi fac de lucru prin secție până când băieții de la rotativă toarnă plăcile. Nu am voie să plec decât în clipa în care sună rotativa, apoi se apucă să muște cu poftă din rolele de hârtie grele de câteva sute de kilograme. În fond, cu asta termin treaba, trebuie să le dau bun de tipar și gata, în zori, ziarul va fi pe piață, hârtia are un miros amețitor, cerneala se imprimă ciudat, se naște ziarul, se naște o nouă ediție, 30.000 de exemplare, bagabonților, iar eu sunt tare mândru, numele meu e pe prima pagină, să dea dracu-n ea de foame și în cine a inventat faptul că omul trebuie și să mănânce! Și plouă încet. O iau, la 5 dimineața, pe urmele tatălui. Încă-i mai văd palma, îi tremură în timp ce înhață banii. Plec prin ploaia măruntă, e Octombrie, gândindu-mă la ochii de o culoare nebună ai bibliotecarei. Și la parfumul ei de levănțică. Și am revelația: Da, fetei ăsteia am să-i fac un copil. De ce? De chichi!