My astenia

L-ai simțit încă de la intrare. Te-a izbit, ăsta e termenul corect. Imediat după asta te-ai așteptat să te oprească cineva, una dintre rude, să te întrebe: Băă, de ce sângerezi? De ce ai ochii vineți? Și de ce plângi? Dar tu nu faci asta, doar arunci o privire scurtă prin ușa bucătăriei, e pe hol, mai întâi este ușa unei debarale, acolo își ține el sculele, să nu intrați acolo, mă, vă atenționa în fiecare dimineață, că vă ia mama dracu, mistrii, canciocuri, vreo două tesle, ciocane, o toporișcă, o roabă, niște găleți cu fundul spart, toate metalice, câteva undițe de stuf, și pe astea le cunoști foarte bine, au numai firul și plutele, nu au cârlige, improvizai așa ceva din bolduri, fugeai pe canal și prindeai cărășei, la râmă roșie, le găseai răscolind prin bălegar, cizme de cauciuc, obiele, știi asta foarte bine, cât ai stat la el, câteva luni, ai râcâit prin toată casa, iar imediat după încăperea aia strâmtă, întunecată, este locul unde e sursa acelui miros pătrunzător, difuzat în fiecare ungher al apartamentului, e peste tot, sub pat, în haine, în paharele din vitrină, toate cu picior, stă pitit, din cauza lui, în casa aia nici mucegaiul nu creștea, deși pereții erau tot timpul umezi, de la ploaie, de la indiferență și teamă, miroase a gaz-metan, crezi că orice scânteie poate provoca o explozie în toată regula, poate pune la pământ blocul ăla, cartierul, întregul oraș, a untură râncedă, a cartofi prăjiți în atât de multă grăsime că, la un moment dat, se transformau într-o pastă, era momentul în care puneai deasupra câțiva căței de usturoi, era masa de prânz, mâncați așa, fără pâine, micul-dejun însemna apă fiartă, două lingurițe dintr-un praf dubios botezat cacao și cât mai mult zahăr, era suficient cât să ai și tu burta umflată, să te simți sătul, ieșeai afară și băteai mingea în fața blocului, deși picioarele le aveai în gips, de la rotule până la jumătatea femurului, alergai așa, erai șchiopul de la bloc, care n-are nici un loc, îți știai diagnosticul, tatăl tău nu-l putea pronunța, boala Lannelongue-Osgood-Schlatter, ți-a plăcut handbalul, te simțeai înalt, suplu, extrem de puternic, veneai din spate, dincolo de linia de 9 metri, un-doi-trei pași și salt, te puteai undui în aer, picioarele tale se duceau în stânga, restul corpului în dreapta, zidul din față devenea mic, îi vedeai pe ceilalți pitindu-se, pur și simplu, cu mâinile agitate în aerul dens, cum e în Aprilie, mingea pleca cu o forță uluitoare, se oprea în vinclul porții adverse, de bucurie schițai un zâmbet strâmb, bravo, Birtalan, dar acum nu mai puteai îndoi genunchii, la capătul fiecărei tibii, în partea superioară, aveai o umflătură osoasă, mai apăsai acolo când și când, până să ajungi pe la doctori, asta ca să vezi cum este să te strâmbi de durere, mersul îți devenise ciudat, pășeai lent, un picior, alt picior, fiecare pas îți smulgea o grimasă, nu aveai tu liniște, nu știai nici să urăști, așa a trecut primăvara aia cât ai stat la el, când și când răsfoiai într-o carte, singura pe care o aveai, ai luat-o de pe holul școlii, erau stive acolo, fusese săptămâna în care trebuia să aduceți de-acasă cât mai multă hârtie să fie dată la reciclat, 5 kilograme de fiecare, tu nu aveai de unde, singura hârtie din casă erau niște foi dintr-un ziar vechi, Sportul, îl cumpăra în fiecare zi de sâmbătă, erau folosite la împachetat șunca luată la pachet, pe șantiere, de tatăl tău, te-ai strecurat și ai furat cartea aia, Nicolai Ostrovski, Așa s-a călit oțelul, Editura Cartea Rusă, București, 1954, uite cum te-au năpădit amintirile încă de la intrare, cum îți fug prin interior, cum simți o furnicătură în capul pieptului, ca un fel de lipsă de aer, ca un fel de foame permanentă, cumplită, endemică, patologică, el e dincolo de ușa care dă în sufragerie, stă în mijlocul camerei, e pe masă, îl privești o secundă, ultima oară a fost la tine în oraș, într-un fel de călătorie de rămas-bun, a vrut să-ți vadă copilul, a găsit adresa până la urmă, ai aflat asta când a venit mama acestuia, în ziua de leafă, să-ți ceară bani, și eu cu ce-l cresc, nenorocitule, mă, a fost tac-tu pe la mine, a zis că băiatul îi seamănă lui, i-a dat și o monedă, cică să-i iau un pachet de biscuiți, apoi a plecat râzând, e țeapăn, are gura deschisă, i se văd dinții din față, rupți la jumătate, abia îl recunoști, pomeții sunt extrem de pronunțați, nu mai are carne pe el, una dintre surori se bucură când te vede, râde de tine, mă, uite-l pe tac-to, Dop-în-Gât, cancerul i-a mâncat laringele, îi face semn văduvei, de fapt a nu știu câta soție, voi îi spuneți Ciocănitoarea Woody, hai, fă, plângi, să te auză și Marian cât de mult suferi și cât rău îți pare că a murit. Și aia plânge de se scurge varul de pe pereți. Crezi că va pica la pământ dintr-o clipă în alta. O aștepți să-și rupă hainele, de fapt o rochie, o ghicești îmbâcsită, neagră, lucioasă de la atâta purtat, plânge de ți se sfâșie inima, un moșulache o apucă de talie, habar nu ai cine e, tu îi vezi doar basca, tot sora aia guralivă îți spune ce e cu el pe-acolo, e amantul ei, o fute de vreo 3 ani, dă-o-n pula mea! O privești, nu-i răspunzi, dai din mână a lehamite, e mai mare decât tine dar nu o suporți, s-a măritat la 15 ani, înainte de asta a fugit de la casa de copii, a rămas gravidă și a vrut să scape de sarcină, s-a dus la o babă, într-un sat din mijlocul câmpiei, la Drajna Nouă, aia a înroșit pe foc niște andrele, le-a tot împins, dar degeaba, a născut până la urmă, copilul avea piciorele înțepate din loc în loc, în tălpi, în gambe, în pulpe, nu a putut merge niciodată, așa a născut un băiat extrem de tăcut, că prea mult a plâns în burtă mă-sii. De ciudă. De durere. De ură. Așa te-ai născut și tu, tot extrem de tăcut, ai uitat și cum este să plângi, ai făcut asta în urmă cu câțiva ani, după ce te-ai dus să-ți vezi mama, te-ai suit în tren și, până să pornească, ți-ai aprins o țigară, Snagov cu filtru, erai în ultimul an de liceu, nu mai știi dacă de la emoție, de la nemâncare, de la privarea de somn, de la duhoarea vagonului, devenit veceu pentru navetiștii fugiți cu foamea-n gât de la sate spre orașul de pe linia fluviului, de la ritmicitatea cu care te lovea în urechi zgomotul roților, tac-tac-tac, pe linia aia care duce în nord, în pustietate, fier pe fier, ți s-a făcut rău, ai vomitat numai fiere și ură, direct pe fereastră, ai vomat și pe restul de drum pe care l-ai făcut de la gară până spre margine, pe unde începeau câmpurile de știr, de ciulini și de mătrăgună, din boabele ei gustai când și când, ziceai că-s afine, maică-ta se lua cu mâinile de păr, mă, ce-ai făcut, săriți, oameni buni, că ăsta vrea să mă bage în pământ, fugea cu tine în poală până la dispensar, pe tot drumul te simțeai amorțit, doctorița o punea pe asistentă să îți bage un deget pe gât, te gâdila pe beregată, făceai același lucru, vomitai până scuipai din tine toată ura, grămezi întregi de ură, mormane întregi, stive, după care simțeai că nu mai ai nimic care să fie al tău, numai al tău, erai gol pe dinauntru, erai gol pe dinafară, ți-ai zis să o vezi, o știai acasă, nu te-a șocat nimic, aria nu mai avea gard, era tot un fel de câmp, doar că în mijloc se ghicea o grămadă de lut, niciodată nu ai aflat când anume s-a prăvălit casa aia, deasupra grămezii erau două table sprijinite una de alta, ca un fel de adăpost pentru câini, mama ta era acolo, bolborosea, ai reușit să înțelegi, nu există Dumnezeu, nu există Dumnezeu, părul îl avea tot în coadă, cum îl știai, doar că de data asta avea în el scaieți, era plin, nu ai știut cum să te apropii de ea, a venit Diavolul, a venit Diavolul, începutul ăla de vară era ftizic, urla de se auzea în jumătate de sat, ai găsit un băț și l-ai băgat în cușca aia de animal rănit, de animal bolnav, de animal turbat, nu ai putut să o scoți afară, în cele din urmă te-ai strecurat tu înăuntru, târâș, tu, Diavolul, te-ai întins lângă ea și ai luat-o în brațe, ai stat așa mult timp, ea tremura, abia îi ghiceai ochii, taci, mămico, eu sunt, i-ai mângâiat părul până când acesta s-a topit sub palmele tale. La numai o săptămână, la liceu, când te pregăteai de balul de absolvire, când îți spuneai că Al, fata cu palmele precum hârtia mototolită, fata care te lăsa să o săruți și să-i muști lobul urechii, va dansa cu tine, v-ați pomenit în clasă cu o echipă medicală, vă punea să vă ridicați cămașa, să vă vadă burta, apoi erați căutați în cap, la tine a scos asistenta aia cotrobăitoare prin firele de păr o exclamație, uite, dragă ăsta are păduchi, instantaneu ai știut de unde îi ai, a fost ultimul dar făcut de mama ta, înainte să fie dusă într-un spital de boli psihice, avea să moară acolo, răpusă de pneumonie, nu atunci ai plâns, nu avea de ce să-ți fie rușine, erai bucuros că ai reușit să o îmbrățișezi preț de câteva clipe, asta aveai în memorie, imaginea asta plină de lumină, deși ea nu știa că asta vrei să faci, să o protejezi o fărâmă de timp, cât intervalul dintre două bătăi de inimă, tic-tac, nu există Dumnezeu, la bal te-ai dus, ți-ai luat inima în dinți, acolo ai observat că toți ceilalți colegi aveau cravată, costum și pantofi, ploua în seara aia, ploua molcom, tu erai în cămașă, într-o pereche de pantaloni de stofă, culoarea cafelei cu lapte, pe drum te-ai oprit în dreptul unui cais, dintr-o curte, ai smuls câteva din fructele alea necoapte, acre, îngrozitor de acre, ai mâncat câteva, aveai șosete albe și espadrile, ai observat într-un târziu noroiul de pe ele, te-ai uitat spre tălpi, șosetele aveau culoarea schimbată, era un fel de pâclă, un fel de melancolie, un fel de amărăciune, atunci ai realizat că nu poți rămâne mai departe, ai plecat pur și simplu, te-ai plimbat ore întregi prin ploaia aia căzută prin ciur, atunci ai plâns, dar de ciudă, nu ai dansat cu ea, nu i-ai spus nimic din tot ce aveai de gând să îi șoptești, te iubesc, copilule bun, atât de mult te iubesc... Te-ai trezit deasupra ei. Te miști mecanic, iar ea gâfâie, șuieră, își mușcă buzele, vrei să-i privești ochii, dar tot ce vezi e un fel de pată albă. Asta te convinge că nu se preface. Te întrebi ce s-ar întâmpla dacă te-ai opri în momentul ăla. Exact în acel moment. Fix atunci. Ar reveni din starea de zombi? S-ar transforma la loc în colega ta de birou, cea care o face pe șefa, rece și calculată, tot timpul afișând o mutră nu neapărat acră, ci mai mult înțepată, cea care îți reproșează, de fiecare dată pe un ton tăios, gesticulând, împungând aerul cu degetul arătător, că nu ești constant în activitate, că lucrezi în salturi, că ai momente în care te pierzi într-un fel de reverie, privești mult timp dincolo de ferestre, unde îți imaginezi o altfel de lume, mai puțin formală, mai puțin amorfă, mai puțin insipidă, că nu ești un om pe care ar trebui să se bazeze colectivul, că ești delăsător, că pari veșnic incapabil să iei o decizie, un etern nehotărât? Și-apoi lungile, repetatele ședințe, plictisitoarele ședințe, în care tu stai în colțul mesei, ca și când te-ai furișa, ca și când te-ai simți un veșnic intrus, unde ea pare atât de stăpână pe situație, vorbește și gesticulează, feliază, împunge aerul cu degetul arătător, așa cum face și când încearcă să-ți reproșeze ceva, deși tu arareori o asculți, privești la ea și prin ea, îi vezi părul lung, până dincolo de omoplați, te uiți atent, foarte atent la gura ei, apoi deasupra buzei superioare, știi că acolo, dacă privești îndelung, poți zări fire mici de păr, puțin îți pasă de ceea ce spune, îi astupi gura, e vremea să taci, dar tu chiar ai puf pe buza de sus, se fâstâcește, pare șocată, pieptul i se umflă, crezi că o să explodeze, că o să facă apoplexie, atac de cord, atac cerebral, nu acela e un moment jenant, așa percepi tu, ci acesta, când te miști mecanic, sunteți goi amândoi, ești deasupra ei, îi simți picioarele încolăcite pe mijloc, iar cum ești tot ba înauntru, ba afară, îți dai seama că aluneci pur și simplu ca într-un fel de gelatină, într-un fel de pastă, într-un fel de clei, te hotărăști să vezi ce se întâmplă, dacă se transformă la loc în colega ta de birou cu aere de șefă, te oprești, se oprește și ea din gâfâit, deschide ochii, acum îi poți vedea, îi are catifelați-verzui, o întrebi simplu: Ți-ai dat drumul?! Și-ți răspunde ușor rușinată: Puțin... Îți faci socotelile. Puțin pe dracu! Strângi și tu pleoapele și o fuți mai departe. Te strigă, în bătaie de joc, Mulatrul. Uite Mulatrul, face șpagatul! E singurul lucru care te scoate din minți. Strângi din dinți, gura ți se strâmbă, barba începe să-ți tremure. Te transformi într-un arc. Și tu ești o moldoveancă proastă! O cheamă Lidia, are pistrui, are nasul cârn și are codițe. Două. De o parte și de alta a capului. Și stă în blocul vecin, la etajul 2, e un bloc de nefamiliști, sunt camere, unele lângă altele, pe fiecare palier, pe o parte numeri 10. Pe cealaltă parte sunt 12. Pe partea unde sunt mai puține camere, la mijloc, se află dușurile. Sunt comune. Tot la mijloc se află și grupurile sanitare. Tot comune. Ca la școală. Ea doar a venit la tine în clasă. Te-a fascinat accentul ei, era prima dată când auzeai pe cineva vorbind atât de ciudat: Da' șe-ai, ăi? După care te îmbrâncea. Mulatrule! Ai realizat că familia ei ocupă două camere. Părinții locuiesc în una, iar în cealaltă cameră, alăturată, în care intri de pe holul central care taie fiecare etaj în două, stă ea. Al treilea geam cum numeri de la colț, din dreptul ferestrei tale, direct peste stradă. Ea, un frate și încă o soră ocupă aceeași cameră. Cauți soluții pentru a te răzbuna, te-ai gândit să o lovești, zici să-i tragi un pumn în nasul ăla atât de obraznic, dar ți s-a părut că nu este suficient. Durerea fizică nu este de ajuns raportată la modul în care ea înțelege să te jignească și raportată la modul în care te simți tu de fiecare dată când ea te numește astfel. Mai ales că nu e adevărat. Ți-a văzut părinții și de atunci te numește așa. Nu i-ai spus că nu sunt părinții tăi buni. La schimb, ai urmărit și tu să-i vezi pe-ai ei, amândoi pleacă mereu cu noaptea în cap, nu ai găsit de ce să te legi, doar că sunt burtoși și sapă șanțuri pentru rețeaua de termoficare nu e destul ca să o strigi și pe ea la fel, Umflata-Umflata, umblă cu lopata, mai ales că nu e cazul, ea e doar un țâr, un fel de rachetă, un fel de beldie cu accent atât de nostim și care pe tine te intrigă atât de mult. Așa ai auzit, că toți au venit de la Vaslui, câteva sute, câteva mii, au invadat, pur și simplu, orașul. De foame. Dar nici Moldoveanca-Fomista nu te satisface. Uneori o vezi ieșind la fereastră. O privești intens, iar ea abia într-un final se decide să se uite la tine, cum stai cocoțat pe marginea ferestrei. Și mișcă încet din buze. Înțelegi. M-u-l-a-t-r-u-l-e. După care îți arată limba și fuge în casă. Dacă e sâmbătă, la amiază, e momentul în care toți cei care stau în blocul vecin, de nefamiliști, ies pe balconul aflat la fiecare etaj, în partea din față a blocului. Și ăsta e tot un balcon comun. Stau acolo toți, vorbesc vrute și nevrute, cum fac și cei care stau la tine pe scară, cu diferența că ei atârnă la scara blocului. Folosesc caiete ca să miște aerul din jur. E un aer care frige. Caietele le folosesc pe post de evantaie. Te-ai gândit mult în ultimul timp care ar fi modalitatea prin care te poți răzbuna pe ea. Crunt. Atât de crunt încât niciodată să nu mai poată scoate vreo vorbă. Să devină o mută. După ora 5, e program de apă caldă. Atunci are tot cartierul. Cei de la blocul de nefamiliști folosesc dușurile comune, se spală pe grupe, prima dată bărbații și băieții, câte 10 în același timp, apoi femeile și fetele, în același număr. Cei care termină cu îmbăiatul ies pe singurul balcon de la fiecare etaj. Stau acolo și parcă atârnă. Stau dezbrăcați până la brâu. Se zvântă. În dreptul dușurilor, e o remorcă de tractor, e acoperită, e folosită pentru transportul muncitorilor, pe șantiere. Se poate pătrunde în ea, are o ușă metalică, nu e încuiată vreodată. Acolo ne strângem, câteodată, să primim gumă de mestecat. Cel care are gumă și cel care vrea gumă, se duc în remorca aia acoperită. Cel care vrea gumă trebuie să-l pupe în cur pe cel care are gumă. La câțiva metri de remorcă se află doi plopi care dau chiar în ferestrele dușurilor și grupurilor sanitare. Ferestrele sunt lăsate deschise în permanență, sunt largi, pot vedea înăuntru cum stau cocoțat în unul dintre plopi, mascat de frunze și de crengi. De-o oră. De două ore. Aproape amorțit. Până ce, în cele din urmă, Lidia cu pistrui și cu nasul cârn ajunge și ea la momentul în care trebuie să facă baie, faci ochii roată, e o încăpere simplă, doar în tavan, pe niște țevi, atârnă niște capete de duș, te uimește faptul că nimeni nu se rușinează, că fac asta într-o normalitate pe care tu nu ai mai întâlnit-o, sunt goale toate, femei și fete deopotrivă, Lidia e ciolănoasă, e subțire ca o trestie, printre aburii denși îi ghicești sfârcurile abia mijite, umflate cât o vânătaie la ochi, îi vezi în dreptul picioarelor o linie pe o suprafață plată, te declari mulțumit, te dai jos din copacul unde ai stat atârnat și ascuns de ore întregi, știi că după asta iese și ea afară, nu aștepți mult, arde de nerăbdare să te vadă, uite Mulatrul, / face șpagatul, de data asta nu te mai superi, îi spui ce-ai făcut, cum ai stat cocoțat și cum i-ai văzut pizda, la dușuri, brusc rămâne fără pistrui, sunt toți pe jos, pe asfalt, brusc rămâne fără aer, brusc rămâne fără lumină în ochi, tâmpitule, ce-ai făcut, de-acum trebuie să mă iei de nevastă! Îți miști privirea de jur-împrejur, direct pe pereți, dar nu găsești nimic de care să te agăți. În fond, nu degeaba se spune că toate, dar absolut toate camerele de hotel sunt sordide. Și că toate, dar absolut toate femeile sunt la fel, atunci când sunt goale, când își desfac picioarele și tu mai întâi le pipăi, folosești două degete, vrei să vezi dacă sunt ude, ăsta e semnalul, îți declanșează o stare febrilă, toate se simt un fel de victime, te aștepți să le vezi plângând, să le vezi cum se fac ghem, ceva se petrece cu ele, parcă îndeplinesc un ritual secret de sacrificare, parcă îți fac o favoare, una extraordinară, de pe urma căreia să te simți și tu, ulterior, vinovat de vinovăția lor. Stai gol-pușcă în mijlocul patului, întins pe spate, încerci să-ți reglezi respirația, încerci să te transformi la loc în omul cinic, în omul care are veșnic o grimasă pe chip. În fond, ce mare scofală? Iar ea ți se ghemuiește la piept. Și vorbește. Vorbește și râde. Râde și vorbește. Cea mai penibilă situație în care a fost pusă a fost atunci când a fost prinsă, în studenție, în vreme ce-i făcea prietenului, cu care urma să se căsătorească, așa zice ea, sex-oral, în autoturism. Au fost surprinși de doi polițiști. Și am rămas fără cuvinte! Dragă, nu mai știam ce să zic. Tu mustăcești, revii la starea de cinism absolut, înfiorător, care te caracterizează. Asta ar fi o metodă bună de patentat, cum să faci o femeie să tacă, deși nu mai are nimic de supt în gură! Și se decide, brusc, să se simtă din nou vinovată. Mă iubești? Mă iubești cu adevărat? Nu apuci să-i răspunzi. Eu te iubesc foarte mult, uite, am fost a ta, ce dovadă mai mare decât asta vrei? Și ți se ghemuiește și mai mult la piept. Parcă se încolăcește. Parcă e un șarpe constrictor, în jurul prăzii. Îți sărută umerii, tu faci un gest ca și când ai vrea să-ți petreci mâna peste părul ei, deja răvășit, ca un fel de soi de tandrețe pe care nu o poți exprima. Ca un fel de răspuns la gestul ei. Ca un fel de recompensă. Și-ntr-un final, tot repetându-ți că ești totul pentru ea, că nu a iubit niciodată mai mult pe altcineva, că un astfel de bărbat și-a dorit toată viața să întâlnească, își strecoară mâna între picioarele tale, te masează ușor, dar ritmic, nu te uimește gestul ei, starea febrilă ți se declanșează puțin câte puțin, tu ești altfel, dragul meu, ești atent, tandru și simt că mă iubești cu adevărat, nu o mai asculți, tot ce-ți dorești e să ți-o sugă și ție, suge-o și taci, du-te dracu! Nu ai intrat până azi în camera aceea. E tocmai în fund. E un hol care traversează, la mijloc, toată clădirea. O taie în două. De-o parte și de alta sunt birouri. E și o sală de ședințe. În capăt e biroul tău, pe partea cealaltă e grupul sanitar, iar lângă tine, cum ieși, în dreapta, mai e o ușă. Nu ai habar spre ce anume dă. Din afară, știi care fereastră se află în dreptul biroului tău. După aceasta, mai numeri încă două ferestre. Ultimele. Înțelegi că sunt cele de la camera unde nu ai fost niciodată până acum. Dai roată clădirii, treci printr-un hol, cel de la intrare, apoi doar te ițești pe cel principal, care taie tot spațiul în două. Rămâi suspendat acolo, în penumbră. O vezi ieșind pe ușa de lângă biroul tău, cea care dă spre camera pe care tu o găsești extrem de misterioasă. Ca o peșteră neexplorată. E toată ciufulită. E puțin înaltă, are coapse late, părul îl are tuns ca o cască de tanchist. Stai și aștepți. Doar face câțiva pași, nu pătrunde în grupul sanitar, se oprește în dreptul ușii acestuia. Se apleacă și se pișă. Direct pe ușă. Rapid-rapid. Tot ce auzi e un fâșâit. Tot ce auzi e un oftat de ușurare. Ai crezut că ești singur, asta până când ai vrut să te duci înapoi la birou, ai stat puțin afară, ai tras adânc dintr-o țigară fără filtru, ieftină, e aproape miezul-nopții, nu te simți obosit, iți dozezi efortul cu o capacitate uimitoare de conservare, de-a lungul întregii zile, știi că vei pleca ultimul, știi că totdeauna vei rămâne până târziu, așa că ziua mai mult moțăi, vorbești rar și numai dacă ai ceva de spus, nu simți nevoia asta, chiar nu ai nimic de spus, dar de data asta te hotărăști să te arăți curios, faci pașii mari, te duci glonț la ea, abia prididește să-și ridice chiloții, să își așeze fusta, o întrebi direct: Ce dracului e în camera asta? Ți se pare evident că nu se aștepta la o astfel de atitudine, te vedea indignat, te vedea plin de uimire, nu te-ai mai putut ține câțiva pași, dă-o-n pizda mă-sii de treabă, fă, chiar atât de tare a tăiat-o, chiar atât de nesimțită să fie încât să urineze chiar acolo, pe holul principal, apoi îți dai seama că nu e numai amețită de somn, dar emană și un damf gros de alcool, îi vezi ochii strâmbi și parcă pierduți, mișcându-se în stânga și-n dreapta, te apucă de gulerul cămășii și te trage spre ea, mai mult clătinându-se, vino, prostule, tu pătrunzi sfios în camera aia secretă, în camera aia unde nu ai fost niciodată, îți construiai scenarii care de care mai fanteziste în cap, acolo se țin actele contabile, cele bune, căci cu siguranță ăsta are contabilitate falsă, dublă, îți detestai șeful, nici nu-i spuneai așa, îl numeai simplu, Drogatul, avea tot timpul o față de parcă abia și-a revenit după o beție cruntă, până la stadiul de comă, tot ce vezi e un pat, chiar pe mijloc, ea te trage în continuare de guler, îți dispare sfiala, îți piere oboseala, nici nu mai ești atât de curios, realizezi că e doar camera folosită de toți ceilalți pentru a se fute și că exact asta urmează să faci și tu. Te ia de mână, te conduce printr-un fel de hol slab luminat, ție ți se pare un tunel, îl vezi căptușit cu cărămizi de sobă, aștepți să te aprinzi, cobori niște trepte, înguste, de lemn, scârțâie sub pași, scârțâie sinistru, încă se mai aude din difuzoare, Linda, Linda, my Linda / Linda, Linda, i love you, dă la o parte o ușă hodorogită și realizezi că vă aflați în mijlocul unei curți interioare. În spate, e ușa părăginită pe care ați ieșit. În față e un fel de magazie. În lateral, la dreapta, vezi ferestrele largi ale unei clădiri bine întreținute. Și numeri ferestrele: una, două, trei. După care urmează o altă ușă. Vopseaua pe ea pare nouă. Pari fixat în mijlocul acelei curți. Într-un final, te întreabă: Și o să vorbești cu șeful să mă numească SGR? Confirmi. De bucurie, se apleacă, abia atunci înțelegi că a nins peste noapte, pe jos e un strat gros de zăpadă. Galbenă. Așa ți se pare ție. Așa o vezi tu. Nu-și murdărește genunchii, ce bine! Trage fermoarul, trage de chiloți. Și mai mult plescăie. Nu prea pricepi ce ți se întâmplă. Nu îți este frig, deși ești doar într-un pulovăr subțire. Se decide că nu e bine cum face, așa că îți deschide cureaua, iar pantalonul îți cade până la genunchi. Îți trage și chilotul. Tot până la genunchi. Mai mult șuieră decât respiră. Hăpăie. Respiră pe nas, gros, iar aburii parcă fac rotocoale. Nu o privești, doar îi ții o mână pe cap. Pe cealaltă o ai în șold. Privești larg, imperial. E momentul în care ușa care pare proaspăt vopsită se trage în lateral, cu putere. Îi vezi doar gușa. E umflată. Tremură. Apoi o vezi din cap până în picioare. Are fustă. Roșie. Peste un ilic verde are un șir de mărgele. Albe. Tremură și ele. E un munte de indignare. O planetă gazoasă. Uriașă. Gata de explozie. Realizezi că vrea să vă întrebe ce faceți acolo, dar nu-și găsește cuvintele. Bâiguie: Mă... Mă... Și dai din braț, acesta face mai întâi o voltă prin aer, după care cade plictisit. Ca și când i-ai spune să aibă răbdare: Nu te stresa, tu urmezi! Abia atunci, cu coada ochiului, vezi mulțimea de capete, toate adunate la ferestre. La cele trei ferestre largi-largi. Băieței și fetițe. Cu ochii așișderea, largi-largi. Sunt toți veniți la grădiniță. Încă mai au puterea să cânte: Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat. Ești agil, cum altfel, ca o pisică. Și ea e la fel de agilă, tot ca o pisică. Numai că ea are ochii de un cenușiu-verzui. Cu ochii vorbește. Îți spune așa: Mulatrule, urmează-mă! Și asta faci. Te strecori prin deschizătura din perete, muncitorii au spart zidul acela, la bază. Pe-acolo urmează să fie trase țevile de canalizare. Brusc e întuneric. Un întuneric care te bucură. Știi drumul până în ultima cameră a subsolului, aveți acolo un preș. Ați pus, într-un colț, două pietre pe care ați așezat o scândură. E un fel de policioară. E policioara voastră secretă din locul vostru secret. Peste scândură ați așezat o bucată de geam. Se mișcă de parcă plutește. Și scapără chibritul, se aude hârșâitul bățului, apoi aprinde mucurile de lumânare, unul după altul. Îți poruncește: Taie tu pâinea! Și asta faci, cu un cuțit imaginar. Ea, într-un taler, tot imaginar, prăjește ouă imaginare pe o plită tot la fel de imaginară. Ți-e foame, Mulatrule? Îți e. Și-ți pune mâncare, iar tu înfuleci cu poftă. Mesteci aerul ca și când niciodată nu ai mâncat ceva mai bun. Stați amândoi pe bucata aia de preș și înfulecați cu poftă. Înghițitură după înghițitură. Apoi te mângâie pe cap, îți răsfiră ciuful. Mulatrule, pot să-ți arăt un secret? Îi spui că tu nu ești altceva decât o bancă de secrete, atât de tainice că nu mai pot fi descifrate vreodată. Și te roagă să te întinzi pe spate, pe bucata aia de preș. Stai așa și tot urmărești pereții, vrei să vezi dacă lumina din mucul lumânărilor poate însufleți umbrele. La fel de imaginare. Îi simți mâinile pe sub pantalonii scurți. Nu mai ai nimic dedesubt. Te mângâie încetișor iar tu nu ai habar dacă trebuie să-ți fie rușine sau frică. Strângi din ochi și îți spui că ceea ce ți se întâmplă nu poate fi adevărat. Îi simți, apoi, răsuflarea caldă. Buzele. Limba. În tot timpul acesta, îți mângâie părul. Liniștește-te, Mulatrule. Și se întâmplă asta în vreme ce ea parcă plânge încetișor. Cu sfială, să nu se însuflețească umbrele de pe pereți. Să nu se apuce să vorbească. Să urle. Să se uite urât. Și parcă te uită Dumnezeu așa... Te uită mult timp. O mie de ani. Un infinit de ani. Ți-a plăcut, Mulatrule? După care te întreabă dacă tu ești fie soțul ei, fie tatăl ei. Și tot ea răspunde: Mai bine tata! Iar tata, de fiecare dată după ce-i fac asta, îmi spune o poveste. Îmi spui o poveste, Mulatrule? Dar tu nu mai știi niciuna. Îi spui că trebuie să mergi acasă. Că îți este sete. Că îți e frig. Și că e o prostă. Proasto, copiii de clasa a treia nu au copii! E extrem de simplu: are un buton roșu și unul verde. Pe cel verde pornește, dacă apeși pe cel roșu se oprește. Maistrul îi spune așa: Utilajul. De fapt, e o presă pentru metale. Lovește cu două tone forță. Tot ce trebuie să faci este să apeși pe o pedală. Buf-buf-buf. Ți s-a repartizat atelierul de lângă birouri. Dar și un începător. Necalificat, cum îi spun ceilalți. Ține de celălalt capăt al cornierului, e în L, iar tu îl măsori, apeși pedala și cam asta e tot. Tai. Asta faci de o săptămână. Tai fiare, la dimensiune. Din ele, după ce vor fi sudate, vor ieși un fel de stâlpi contra fulgerelor. Un fier la capăt, o bilă în vârf și platbandă până jos, ceva mai lungă. Să se ducă adânc în pământ. Na că faci și paratrăsnete! Au fost comandate de o societate agricolă. Are nevoie de așa ceva în locurile unde depozitează masa verde. Ți se fâlfâie ție de chestia asta. Programul e de la 7:30 la 17:00. Și asta faci de ceva timp, te gândești că ești un erou al clasei muncitoare, că lucrurile care îți ies din mână sunt extrem de utile tuturor celorlalți oameni. Îi vor salva de coșmaruri. De cancer. De dragoste. De dracu' să-i ia! Doar ieri te-ai întors de la ea, ai fost în marele oraș, s-o revezi. S-a purtat rece cu tine. Ți-a spus că ea nu te poate urma, că nu e vina ei, că lucrurile nu vor mai fi niciodată așa cum au fost până acum. Ceea ce spune ți se pare extrem de ilogic. Hei, uită-te la mine! Și o scuturi ușor, de umeri. Tot eu sunt! Dar nu te mai crede. Îți face semne să-ți privești palmele. Sunt bătătorite. Ai urme de rugină pe vârful degetelor. De vaselină. Pe spatele mâinii drepte, parcă ești ciupit de vărsat. Ai sudat fără mânuși și toate scânteile parcă s-au vorbit să sară pe tine. Apoi ai dus-o în piață. A vrut piersici. A vrut lapte bătut. Și salam, salam Victoria, un baton întreg. Roșii și brânză. Abia după ce ai terminat cu toate astea te-a luat, cum făcea de obicei, de mână. De mâna stângă. Apoi s-a apropiat ușor. Din ce în ce mai mult. Până a intrat în tine. Așa se cuibărea de fiecare dată. Ziua și noaptea. De data asta, nu ai mai dormit la ea, în camera de cămin, cum se întâmpla cu ceva vreme în urmă. Ai rămas la un hotel, 60 de lei camera. I-ai spus că o aștepți să dormiți împreună. Ai așteptat-o degeaba. Te-ai uitat în lungul pereților, toată noaptea. Un pat, un televizor, o chiuvetă, cam ăsta era tot mobilierul. Grupul sanitar se afla la capătul holului. Era comun, cu veceuri turcești. Apa venea din niște țâșnitori. Și toată clădirea aia scârțâia sinistru. Scârțâia când trecea tramvaiul. Se clătina când, pe dedesubt, trecea metroul. Ți-ar fi plăcut să se prăbușească. Credeai că așa ar fi luat sfârșit toate coșmarurile tale. Teama că o pierzi, teama că nu vă veți mai vedea. Teama că un altul te va înlocui. Că va intra în altul așa cum, atât de sfioasă, se strecura în tine. Apeși butonul roșu, iar toate rămân încremenite. Așa cum vrei tu. Așa cum vrei tu să fie. Oprești, cum s-ar spune, clipa. Apeși butonul verde și timpul curge iar. Totul se amestecă. Zornăie. Se calibrează. Se arcuiește. Învie. Freamătă. Buf-buf-buf, construiești paratrăsnete. Te și miri de ce dracului faci asta când nu mai există nici un fel de electricitate între voi, după cum spune ea. Mănâncă roșii. Înfulecă feliile de salam. Te uiți la ea și-i șoptești cât să nu mai audă nimeni, deși sunteți doar voi doi: Hei, sunt tot același. Tu nu mai ești! Te întreabă cum e viața ta de student. Dar tu te uiți dincolo de ea. În față. Crede că te uiți la ele. Îți spune că alea sunt dormitoarele. În stânga sunt cele ale fetelor. În dreapta sunt cele ale băieților. Privește mai mult spre cele ale băieților. Realizezi imediat de ce face asta. La geam, se tot fâțâie unul. Are freza pe ochi. Și un păr spălăcit în cap. Și el e tot orfan, așa îți spune. Dar tu nu o asculți. De dimineață, ți-ai adunat cele câteva lucruri din cameră. Periuța. Pasta. Două cămăși. Un pulovăr. Nu l-ai tras pe tine, e destul de cald. În gară, doi milițieni erau gata-gata să te ia pe sus. Te-au căutat în geantă. Ai o geantă roșie, de voiaj, o ții pe umăr. Și au tot cotrobăit prin ea. Pe lângă cele câteva bulendre, au găsit un pachet de Chesterfield, USA Tobacco. Și tabletele de ciocolată. Zece bucăți. Bă, tu faci speculă? Le-ai arătat legitimația. Oo, domnul e student. La istorie, s-au minunat ei. Și te-au lăsat în pace. Cu ultimii bani, ți-ai luat un bilet, clasa a doua, la trenul personal. Nu te-ai gândit la nimic, tot drumul. Nu mai aveai cum, căci pentru asta ai fi avut nevoie să știi cum să legi cuvintele unele de altele. Iar tu nu mai aveai habar cum se poate face așa ceva. Ar fi trebuit să cobori, la un moment dat, să schimbi trenul, era un altul care te-ar fi dus spre ceea ce numești acasă. Dar nu ai mai știut cum trebuie să faci asta. Te-ai trezit, pur și simplu, în haltă, parcă instinctiv ai făcut așa ceva, ai trecut liniile, atent să nu calci pe ele, tot timpul ai avut impresia că te pot curenta, apoi ai urmat șirul de plopi, spre interiorul satului. Știai că orfelinatul e pe partea stângă. Nu are cum să fie în altă parte. Nu se poate ca taman azi să se schimbe atât de mult lumea, încât lucrurile să nu mai fie la locul lor. Sau casele. Sau așezările. Sau oamenii, în general. Și-ți spune că și ea termină anul ăsta. Din toamnă va merge la liceu. Și că ar vrea să se facă educatoare. Iar tu, după ce termini, devii profesor? Și le face semne celorlalți. Vin fete și băieți. Vine și spălăcitul. El e fratele meu și o să fie profesor! Te ating, pe rând, cu teamă. Ba pe braț, ba pe mâneca scurtă a cămășii. Desfaci tabletele de ciocolată, una după alta. Rupi și împarți în stânga și-n dreapta. Parcă hrănești un stol de porumbei. Pentru o clipă, uiți de ce ești acolo. Uiți de unde vii, de marele oraș, de vacarmul fiecărei zile trăite acolo. Te desprinzi din tine, te atingi timid, apoi înșfaci o bucată de ciocolată. Abia acum îți dai seama că e amară. Tare amară. Și realizezi că viața ta va fi cu totul alta. Tot ce te sperie e că nu ai habar cum. Ți-a telefonat, a simțit cât ești de agitat și de dezamăgit, în același timp. Să nu te mai duci pe acolo! Tonul ei a fost mai mult o implorare, îi știi fiecare inflexiune a vocii, când îți spune așa simți că devine sfioasă, atât de sfioasă că ar putea plânge exact în acel moment, de emoție și de rușine, te teamă și de disperare, știa că urmează să faci această călătorie, îți era necesară, ți-ai amintit că și tatăl tău, până să moară, s-a perindat prin toată câmpia, prin tot glodul ei, prin toate smârcurile, printre pâlcurile de salcâmi, atât de enigmatici, uneori, abia ghicindu-se prin viroage, apoi a luat la pas sat după sat, spunea că vrea să-i vadă, încă o dată, pe toți ai lui, pe toți care mai erau atunci în viață, nepoți și unchi, veri și cumetri, mătuși și surori, verișoare și fii, deopotrivă, legitimi și ilegitimi. Nu a apucat să te vadă și pe tine, nici nu voiai asta, realizezi că nici după atâția ani nu l-ai iertat, pe el l-ai considerat vinovat de toate lucrurile rele care ți s-au întâmplat ulterior, așa le-ai perceput, catastrofale, cum te-ai trezit, sărac-lipit, cu două cămăși într-o pungă de plastic, într-un oraș care, deși era atât de mare, nu te putea încăpea și pe tine, abia ieșit din adolescență, erai nimic altceva decât un copil speriat, tare speriat, care nu avea habar unde trebuie să se ducă, ce drum să apuce. Nu l-ai iertat atunci și nu îl ierți nici acum, când drumul tău, asta îți spui, seamănă atât de mult cu al lui, aproape că se suprapun, până la identificare totală. Își știa sfârșitul aproape, așa că s-a hotărât să facă exact ceea ce faci și tu, Drumul, cu d mare, iar o astfel de călătorie nu o poți începe decât din locul de unde ai plecat, de la zero, de la punctul de început, acolo unde începe linia vieții tale, o privești în podul palmei și o vezi bifurcată, întreruptă, abia ghicindu-se, nu seamănă cu nici o altă linie a vieții văzută de tine până acum, nu se întretaie cu nimic, te uiți mai atent și îți dai seama că nici nu există, e ceva extrem de vag și care nu se identifică, nu se potrivește cu ceva cunoscut. Linia vieții tale, asta îți spui, nu seamănă cu nimic. Nici măcar cu o umbră. El a avut o altă atitudine, pe unde s-a dus, înainte să-și dea sfârșitul, înfășat și slab ca o mumie, a făcut numai glume proaste, pe una dintre surori, cea mai mare, a vizitat-o prima, i-a amintit cum a stat ea, fără să se cace, timp de o săptămână, că până la urmă s-a scăpat pe ea, noaptea, în somn, nu înțelegea biata femeie cum este posibil să te duci în casă și nu în fundul ariei, într-o încăpere mai mică, să te așezi pe o chestie în formă de pâlnie și să faci acolo, când a luat-o la el la oraș, într-un apartament mirosind tot a mucegai și a clor, femeie crescută și trăită numai la țară, zeci de ani, cu soțul rănit la Sevastopol, în sudul Crimeii, la dracu-n praznic, într-un război despre care el nu a avut habar cu cine se luptă și pentru ce, știa doar că la sfârșitul lui va primi un loc de casă și câteva pogoane de pământ, mai spre deal, printr-un cătun dincolo de Hârșova, în Dobrogea, un tărâm calcaros, parcă blestemat, unde cresc doar vii și popândăi, reptile și oameni cu sufletul întunecat, iar sărăcia sprijină gardurile totdeauna desperecheate. S-a întors, în cele din urmă, dar la 10 ani de la terminarea războiului, îi spuneam Omul de Fier, avea pulpa dreaptă plină de schije și nimeni nu a avut timp sau chef să i le scoată, rănile s-au vindecat în cele din urmă, a crescut carne peste carne, desfăceam difuzoare vechi și scoteam magneții din ele, magneți cu ferită, îi lipeam de bietul om, care rămăsese cu o sperietură veșnică, după ce s-a plimbat prin jumătate de Rusie, ca prizonier, și rămâneau atârnați de el, parcă era un scamator de bâlci, unchiul râdea arătându-și gingiile, că dinți parcă nu avusese vreodată, uite Omul de Fier, băi nene, tu ești bun la casa omului, tata i-a amintit și lui cum l-am pus să țină un fir în gură și un altul între degete, când a fost în vizita aia de pomină, cu mătușa, la el la oraș, apoi le-am legat de mufa televizorului, să vedem dacă poate înlocui cu succes o antenă, i-a râs în față, bă, ca să fi mers atunci televizorul, ca să prindă măcar bulgarii, dracii ăia ar fi trebuit să-ți bage un fir în gură și pe celălalt în cur. Așa ți-l amintești, așa a plecat, crezând că face mișto de toată lumea, că el e unul dintre cei mai șmecheri oameni de pe pământ, dacă nu cel mai mare șmecher din toată lumea, din toată întinderea, îți povestea, când era matrafoxat, în desele lui momente de beție, cât de tare s-a bucurat el când ai venit pe lume, bea vin de masă, trage adânc dintr-o țigară Carpați cu filtru și râde, bă, abia seara am aflat că te-ai născut, că eu eram la muncă, la oraș, apoi am ajuns acasă și mi-a spus sor-ta că mă-ta e la spital, am făcut 10 kilometri pe jos, până la tine, am oprit la fiecare cârciumă și abia pe la 11 noaptea am ajuns, nu m-a lăsat paznicul să intru așa că am dat roată spitalului și am strigat-o pe mă-ta, Getoo, fă Georgetoo, a ieșit cu tine pe geam, în cele din urmă, era la etajul 9, am văzut imediat că semeni cu mine, tu dai din cap neîncrezător, cum m-ai văzut tu, la ora aia, de la distanța aia, nu era întuneric? Și te ia și pe tine la mișto, cum a făcut întotdeauna: Băă, eu nu am ochi, eu am raze X, ca Superman, văd prin orice, inclusiv prin întuneric. Nu-l contrazici, doar îi faci un semn cu mâna la spate, să nu te vadă, așa crezi tu, că el nu te vede, deși el se laudă că poate privi prin orice, inclusiv prin tine, cel care ascunzi cel mai mare întuneric văzut vreodată de cineva: îți duci degetul mare între celelalte două, între arătător și mijlociu, uite asta ai văzut, ciuciu, pula-n pizdă, îți zici în gând, tu nu știi nici măcar cum o cheamă pe învățătoarea mea, bețivanule! Mergi și tot speri că drumul ăsta va avea un capăt, cândva. E același drum pe care l-ai mai făcut, de câteva ori, dar cu o altă destinație finală, acolo unde ți-ai lăsat, așa crezi, o parte din inimă, o parte din carne, o parte din viață și o mare parte din moarte. Acolo unde, crezi cu fermitate asta, ți-ai lăsat toată tandrețea. Și toată ura. E locul acela unde te transformi, te primenești, ești omul-șopârlă, îți lepezi rândul de piele care nu face altceva decât să te constrângă, în toate felurile, dar mai ales moral. Căci moralitatea nu înseamnă neapărat să faci totdeauna ceea ce consideră ceilalți că e corect, ci ceea ce consideri tu că poți accepta și până unde. Există un punct până la care accepți partea ta de sacrificiu. În fond, asta facem, de-a lungul vieții, nu trăim, ci doar conștientizăm, în rarele momente de luciditate, de repaos, de liniște, când simți că singurătatea este ceva material și exterior, un fel de clei, un fel de mâzgă, nu-ți mai macină sufletul, poate căpăta formă și culoare, miros, același miros de mucegai și de clor cu care era îmbâcsit apartamentul tatălui tău, că destinul fiecăruia seamănă cu cel al fiului lui Dumnezeu, mort pentru a-i salva pe ceilalți, acela de a ne sacrifica și de a-i conștientiza pe toți ceilalți de valoarea acestei jertfe supreme, ne sacrificăm permanent, ne temperăm pornirile, ne înăbușim visele, ne atrofiem simțurile, mereu punem un nu înainte, așa ai făcut de fiecare dată când linia vieții tale, aia care abia se vede, care e doar o umbră, ți-a arătat câte o bifurcație: ai renunțat la partea ta de iubire, într-un oraș care nu te accepta, care te simțea străin, erai o grefă nereușită, pur și simplu te-a scuipat când nu ai știut cum să faci față nevoilor materiale, erai prea crud pentru asta, ai plecat din camera de cămin ca un câine otrăvit cu fosfor, aveai impresia că luminai tot și că toată lumea conștientiza că ți se întâmplă ceva îngrozitor de nefericit, ceva de neacceptat, de neconceput. Acum, mergând pe același drum pe care-l făceai și în trecut, dar cu o altă destinație finală, crezi cu fervoare că e locul unde simți că ai putea oricând să duci un fel de existență anonimă, să fii un anonim într-o altă mare masă de alți anonimi, locul unde ea te-a luat, de fiecare dată, de braț, fiindcă tu i-ai cerut de prima dată asta, să mă ții de mână, Bifurcato, linia destinului meu atât de străvezie, altfel mă prăbușesc. Și te-a ținut, de fiecare dată în alt mod, ba sărutându-ți lobul urechii, ba mușcându-ți, ușor-ușooor, vârful nasului, i-ai spus, uite, aici am putea trăi amândoi, până la capătul veacurilor, noi doi și în rest o mare de liniște, un fel de întinsură fără nici un fel de margine, îi spui asta în timp ce privești marea, cea care totdeauna te-a fascinat, te-a făcut să te prăbușești nu altfel decât pe tine în tine, să te surpi, Bifurcato, uite, eu aici am să mor, eu așa simt, cred că voi muri înecat și mă vor găsi, dimineața, pescarii de guvizi, bătând stabilopozii, cu aripile făcute ghem la pieptul unei femei imaginare. Așa ți-ai închipuit, că veți avea amândoi o existență comună, ziua, una plină de pasiune, noaptea, închiși într-un fel de dormitor secret, unde lucrurile nu au memorie și nu pot reține câte păcate puteți comite și câte din ele pot fi și iertate, la final. Bifurcato, tu te-ai putea transforma într-o vânzătoare de pietre, de coral și cuarț, de topaze și flourit, de jad și de obsidian, de opale și de pietre de lună, de sidefuri și de lapislazuli, în vreme ce eu mă voi deghiza în pescar, voi vâna, cu o plasă făcută dintr-o perdea de bucătărioară, garizi, voi pescui cu ei toate ființele mării, sirene și alge, răsărituri și rizeahcă, sardine și tineri îndrăgostiți și sinucigași, amfore îngropate în mâl, pline de bani de aur, de uleiuri miraculoase, care te ajută să trăiești veșnic, de mâzgă și de întunecime, ancore ale unor vapoare care au eșuat totdeauna într-o lume plină de robinsoni visând salvări miraculoase de pe insule necartografiate încă, de pe planete încă nedescoperite. Ca de fiecare dată, renunți, renunțați amândoi la acest vis, tu crezi că este unul comun, că și ea îl vede în același timp cu tine sau prin ochii tăi, dar reușește de fiecare dată să te scuture din această stare de beatitudine printr-un gest de o micime care te îngrozește, în plină forfotă, voi, doi anonimi într-o altă mare masă de anonimi, într-o imensitate care vă acoperă, care vă absoarbe, vede o tarabă unde se comercializează șosete, uf, ce bine, să iau și pentru acasă câteva perechi. Adică nimănui altcuiva decât soțului ei. Și parcă imediat după asta îți dă două palme care răsună în toată forfota, în tot vacarmul ăla în care ai tot încercat să te ascunzi, să o ascunzi, să o visezi drept vânzătoare de pietre, de carneol și zircon, de acvamarin și cinabru, ultimul de culoarea cafelei, îi privești ochii și parcă ai vrea să înțelegi că nu e femeia de care te-ai îndrăgostit, ci e femeia pe care o iubești și o urăști, în același timp, într-o stare de liniște deplină, de împăcare cu sine, de acceptare tacită, de infinită resemnare. Te trezești într-un spațiu îngust, extrem de îngust, cam cât e într-o inimă, când se hotărăște să nu mai bată, să nu te mai accepte, cam cât e într-un pod de palmă, care tot cere și nu primește ceva, nu te simți atât de străin, nu e prima dată când ai sentimentul că pereții se prăvălesc peste tine, nu prea realizezi ce ți se întâmplă, faci totul mecanic și afișezi o mină extrem de docilă, da doamnă, vin imediat, te strigă asistenta șefă, ulterior aveai să-i afli statutul, te plimbă dintr-o cameră în alta, nu o privești în față, doar îi ghicești conturul, îi ghicești dantura știrbă, mâncată de vreme, de însingurare, de tutun, de prea multă absență, părul spălăcit și care a apucat-o în toate direcțiile, ca într-un fel de delir stilistic, unul penibil, înjură în timp ce îți caută o venă disponibilă, una care să se contureze suficient cât să poată fi străpunsă, te întreabă unde, pula ei, e, ai ochii ușor închiși, nu-i mai ții strânși-strânși, cum ai făcut prima dată, când te-ai pișat pe tine imediat după ce te-ai prăbușit, te-ai transformat într-un sac de cartofi, ceva mai târziu ai mai văzut și alții, cu feșe sterile la gură, cu privirile țintuite într-un punct pe care numai ei îl puteau percepe, cu fețe livide și mirosind deja a resemnare și moarte, te-ai uitat și tu îndelung, l-ai găsit în cele din urmă, era și el acolo, punctul tău fix, cel pe care numai tu îl puteai zări, imediat cum ridicai privirea din pământ, se ținea scai după tine, sunt aici, sunt aici, îți tot striga, ridici din umeri, în fond, nu văd nimic rău în asta, camera are 9 metri pătrați, sunt două paturi, cel de lângă perete e al tău, moș Clismă, așa l-ai botezat pe colegul de salon, e extrem de bucuros să te întâmpine, he-he, să le spui să-ți schimbe așternuturile, doar ce a murit unul, ieri, înaintea ta, acolo, mintea ta înmagazinează cu încetinitorul informația, în fața patului e o fereastră care se deschide larg, dă într-un fel de terasă extrem de îngustă, acolo, la amiază, se adună porumbeii, nu mulți, îi știi după nume, i-ai botezat de cum i-ai văzut, Unu, Doi, Trei, Patru, moș Clismă spune că sunt mai mulți, el vede patru țevi care duc la calorifer, tu vezi numai două, asta te-a întrebat doctorul, prima dată, apoi te-a pus să-ți flexezi un picior, pe dreptul, în timp ce stăteai întins, ai atârnat cu el așa o vreme, el s-a tot uitat la ceas, ai făcut așa și cu stângul, mărunțești resturile de pâine, haideți la tata, dar nu au încredere în tine, ești străinul, ești cel nou, ești omul care s-a trezit, nici el nu știe cum, într-un spațiu îngust, extrem de îngust și total lipsit de aer, de logică și de echilibru, ești omul care va dormi în patul unui mort, he-he, râde colegul de salon, tâmpitul avea rinichii blocați, nici nu și-a dat seama, doctorii ăștia e niște proști, n-au ei ani de școală câte operații am eu, băga-i-aș în pizda mă-sii, nu au mai apucat să-l ducă pe terapie intensivă, dar nu te revolți, nu ai puterea să faci asta, îl lași să trăncănească, ți-ai format un reflex, te întorci pe partea stângă, de regulă, aici nu ai cum, ar însemna să stai cu fața spre el, îți duci picioarele la piept și încerci să respiri regulat, nu ai habar cum se se produce acest fenomen, de ce îți vin în minte astfel de întâmplări numai în astfel de clipe, când respiri greu, când te sufoci, când vrei să adormi și nu reușești, e cea mai simplă formă de a uita că te simți extrem de uzat, pe dinăuntru, pe dinafară, în mintea ta se produce un scurtcircuit, e un act spontan de autoapărare, dispari instantaneu, ești tot în pat, dar în altul, la fel de străin, totdeauna te gândești la asta când simți că nu mai alte soluții, când bronhodilatatoarele nu mai au nici un efect, când anxioliticele sunt inutile, când antiinflamatoarele îți vin înapoi, din esofag pe laringe, încerci să le scuipi și nu poți, dispari brusc și te trezești în camera aia unde te simți la fel de înfrigurat, o vezi în timp ce fumează și privește într-un punct fix, e și ea un sac de cartofi, ești tot în pat, ea e la căpătâiul tău, ești epuizat, crezi că are în mână o lumânare, tu nu m-ai iubit niciodată, îți reproșează, îți place doar să mă fuți, apoi vezi că lumânarea e, de fapt, un cuțit, se repede spre scaunul de la fereastră, îți sfâșie cămașa, o străpunge cu lovituri repetate, o mușcă în timp ce țipă îndelung, în timp ce urlă, e o alarmă în plin atac aerian, uuum, uuum, nenorocitule, de ce nu mă iubești, crezi că nu simt că mă fuți mecanic, asta crezi, nenorocitule, îți strigă în timp ce lovește ca și când ai fi tu în interiorul acelei cămăși, ești ascuns acolo și taci, taci și simți cum pișatul ți se scurge, încet, de pe pulpe pe gambe, în timp ce stai ghemuit, cu fața la perete, ca și când ai fi singur și nimic nu te-ar putea tulbura. Te-ai reîntors în cătunul acela încercând, mai întâi, să ghicești aria, apoi în care parte a ei se afla tufa aceea de liliac, mai târziu ai descoperit că putea înflori și în plină iarnă, dar numai când era fericită, așa ai perceput tu acele vremuri, ai călătorit, ore în șir, privind cum altfel decât ca un sac de cartofi în vreme ce își așteaptă rândul la computerul tomograf, tot timpul ai numărat nu bornele kilometrice, ci smârcurile unde, când se sfârșește înghețul, se ascund prepelițele, porumbeii sălbatici și mierlele, coțofenele și graurii, guzganii și șerpii de casă, iepurii și ciutele aflate în rut, ciorile de arie și sticleții, asta îți spui, Doamne, frumoasă e câmpia mea, frumoasă și tristă, ca o femeie neiubită și gata să pună mâna pe un cuțit, de frustrare și de revoltă, de ură și de așteptare, căci nu poți cuantifica sentimentele, nu poți răspunde cu aceeași intesitate în dragoste, cineva totdeauna va iubi mai puțin, cineva se va simți întotdeauna înșelat, trădat, ofensat, asta e câmpia mea, o femeie care m-a iubit mai mult decât aș fi putut eu să-i dăruiesc, visezi la ea în timp ce îți flexezi picioarele, în timp ce încerci să-ți reglezi respirația, realizezi că e prima ta amintire, o amintire galbenă dintr-o zi de primăvară, în care tufele de liliac au explodat, ba alb, ba mov, ba rozaceu, e și asta tot o formă de delir, dar unul vegetal, praful îți acoperă gleznele, nu ai nici un fel de jenă, colinzi curtea în puța goală și te joci de-a tractorul, vrrum-vrrum, atunci s-a apropiat sora ta de tine, uite aici, băi ciuline, ți-a arătat o bucată de carton, ți-a explicat că e o fotografie, uite, ăsta e bunicul tău, tu ai văzut doar un gard știrb, o casă cu o învelitoare ca o căciulă de miel, în spate, ca un fel de claie de fân dintr-o cotigă, dar și un nene stând sprijinit în ulucă, mustăcios, gras și galben la față, parcă avea icter, nu aveai de unde să știi că era printre primele fotografii sepia, un procedeu extrem de modern prin acele locuri unde chipurile se mai păstrau încă pe plăci argintate, făcute de dagherotip, vrrum-vrrum, te-ai ascuns sub tufa aia de liliac, sora ta tot nu ți-a dat pace, băi ciuline, să cauți florile de liliac cu cinci petale și să le mănânci, ca să îți aducă noroc, după care te-a scuipat pe frunte și ți-a făcut semnul crucii, piei, Satană, la popă în sutană! Și asta crezi, niciodată nu ai fost mai fericit ca atunci, niciodată nu te-a iubit mai mult câmpia decât în acele vremuri, când te puteai sătura cu o mână de pir tânăr, cu un pumn de fructe abia răsărite, cât un sfârc de femeie pregătită să facă dragoste, cu o frunză, cât o palmă, de ștevie de culoarea gușterului, după ce și-a lepădat primul rând de piele, în fapt asta cauți, în drumul ăsta fără sfârșit pe care l-ai început, forma aia prin care ai reușit, în acele timpuri, să fii atât de împăcat, cu tine și cu restul lumii, cu tine și cu ceea ce ascunzi pe dedesubt, cu tine și cu ura ta atât de evidentă, de învolburată, pe care nu o mai poți disimula, cu tine și cu trecerea asta a timpului, atât de implacabilă, de exactă, forma prin care atât de sigur și de singur te îndrepți către moarte. E tot ce te sperie, chiar dacă spui că ai avut timp să vezi suficiente lucruri, și cum dispar stelele în mări încă nedescoperite, și cum crește resemnarea în oameni, când îi cheamă pământul, și cum plâng salcâmii, în întuneric, de frică și de plictis, ai avut timp să iubești de prea multe ori și în prea multe forme, să cunoști și să simți, să fii viu, atât de viu că ai putea țipa din cauza asta, ești o sirenă urbană în plin atac aerian, uuum, uuum, stai cu genunchii la piept, privind la cele două țevi, de lângă fereastra care dă spre terasa aia îngustă, unde vin porumbeii să cerșească pâinea făcută fărâmițe, colegul tău de salon, moș Clismă, spune că sunt patru, și-ți ceri iertare, îi ceri iertare ei, câmpiei, femeie, mai mult decât pe tine l-am iubit pe fiul meu, plângi în timp ce gândești asta, acum realizezi că nu i-ai spus niciodată cât de mult îl iubești și că iubirea înseamnă, în primul rând, sacrificiu, îți simți lacrimile curgând, încet, pe obraji, în timp ce stai în patul unui mort, nu m-am priceput la asta, băiatul meu, nu am știut cum să-ți spun asta, nici nu știu dacă aveai nevoie să auzi acest fapt de la mine, dar acum simt nevoia să îți împărtășesc acest lucru, să-l auzi, tu ești singurul care nu mi-a spus vreodată că sunt un nenorocit, că simți că nu te iubesc, uite, în cămașa asta sunt eu cel dintotdeauna, cel care fute mecanic, cel crud și egoist, extrem de crud și extrem de egoist, așa cum au spus toate femeile care m-au vrut numai și numai pentru ele, apucă, fiul meu, acest cuțit și lovește! A fost extrem de calculat în vreme ce-și aștepta moartea, una care a venit ca un fel de blestem, să răzbune toate acele momente în care s-a simțit superior celorlalți, sunt niște proști, tot repeta, în timp ce-și antama locul de veci, l-a pus pe gropar să-i bată țărușii ca să delimiteze exact spațiul unde avea să-și petreacă celălalt timp pe care-l avea de consumat, după care s-a întins și a rămas așa, cu ochii pironiți spre cer, dar nu mult, îmi vine de minune, vere, doar că mă strânge puțin la călcâie, dar și la umeri, iar pentru efort i-a dat cioclului o monedă de tinichea, să-și cumpere un rachiu, de la bodega din fața cimitirului. Și-a vizitat o altă soră, uitată și ea de Dumnezeu, locuia la marginea unui cătun, peste uliță trecea un canal de irigații pe care gospodarii din zonă l-au tot înfundat cu gunoi de grajd, an după an, până când aproape că l-au acoperit de tot. A râs de ceilalți, așa a făcut dintotdeauna, crezându-se îndreptățit să facă asta, până când durerea l-a cuprins de tot, până când morfina nu-și mai avea utilitatea, nu-și mai făcea efectul, în timp se petrece o toleranță la acest opioid, nu avea suficiente cunoștințe cât să-și dea seamă că tot acel chin ar fi luat sfârșit mult mai repede dacă ar fi mărit doza, nu cu mult, de șase ori decât cea recomandată, cea uzuală, sistemul respirator s-ar fi deprimat și totul s-ar fi sfârșit într-un șir lung de vise și de deliruri repetate. A găsit-o stând în pat, rezemată pe un rând de perne înalte, a făcut exact ceea ce a tot repetat în toată viața lui, a râs și de această dată de ea, ți-am spus eu, de când eram mic, fă, că tu ești candrie, se cocoșase și ea de bătrânețe, se stafidise, slăbise mult în ultima vreme, avea oasele feței extrem de pronunțate, a luat-o razna de când fiul cel mare a fost dus la pușcărie, numai cu câțiva ani în urmă, abia ieșit din adolescență, era cunoscut drept viețaș, ucigașul propriului tată, criminalul de la marginea satului, pe unde trece canalul colector, nu avea neapărat o căutătură urâtă, dar scrâșnea tot timpul din dinți și avea mimica unui om suferind de stomac, parcă avea ace în burtă, țăruși, parcă nu bea apă, atunci când îi era sete, iar lui îi era sete permanent, nu avea habar că măcinarea interioară îl făcuse diabetic, ci vermorel, venin de viperă, așa se strângea, l-au ridicat puțin după miezul nopții, când a crezut că a venit vremea răzbunării, l-a omorât de două ori, prima dată pe la apus, și-a prins tatăl de cap și i-a tăiat gâtul, ca la găini, ca la găini, tot repeta în neștire, pedepsindu-l astfel pentru toți anii de umilință în care, abia ridicat pe picioare, abia înflorit precum un corcoduș tânăr, cel bătrân a început să-l supună la umilințe dintre cele mai grozave, de nebănuit în casele oamenilor normali, punându-l să-i sugă pula, de fiecare dată când venea beat, s-a spălat apoi de toată această ofensă mânjindu-se, din cap până în picioare, cu sângele lui, apoi a așteptat în liniște, până a venit mă-sa, sora tatei, asta s-a luat cu mâinile de cap, ce-ai făcut, ce-ai făăcuuut, atunci a înviat unchiul, iar el l-a mai omorât o dată, a luat un piron, de sub streașină, din cel în care avea obiceiul să păstreze, la uscat, șiruri de ceapă roșie cumpărată, la schimb pe porumb, de la munteni, și i l-a bătut în inimă, ăsta e diavolul, a înviat diavolul, atunci femeia și-a pierdut mințile, n-a mai țipat, făi candrio, e numai vina ta ca ți-a ajuns băiatul la pușcărie, trebuia să i-o sugi tu, că d-aia îi erai nevastă, că doar mi-ai supt-o și mie, la tinerețe, i-a aruncat, din colțul gurii, de cum a dat ochii de ea stând cocoțată în marginea patului, pe șirul acela de perne înalte, mătușa încă nu paralizase, mai avea puterea să se ridice în capul oaselor, făcea roată prin arie și aduna tezechi de pe unde nimerea, din canalul ăla de irigații, pe unde descărcau gospodarii gunoiul de grajd, înfundându-l, făcea focul, în plină vară, în odaie, cu el, după ce se căca în mijlocul ei, într-un castron de cositor, îl lăsa pe godin până când dispărea și ultimul jar, apoi ronțăia tacticoasă din bol, mesteca îndelung fără să zică nimica, el știa că va muri curând așa că și-a zis să-și mai bată joc măcar pentru ultima oară de ea, i-a adus o tavă smălțuită, uite, fă, ce cadou ți-am adus, ca de plecare, ca de adio, avea în mijloc un căcat leșios, e al meu, fă, să-l pui și pe ăsta pe sobă, să-l lași să se usuce bine, știu că-ți place, să-l mănânci sănătoasă! Te gândești că niciodată nu i-ai spus simplu, extrem de simplu, fiul meu, te iubesc, dar tu știi asta, o simți în interiorul tău, în astfel de momente, într-un mod care te sfâșie și te îngrozește, totodată, în vreme ce-l lași pe moș Clismă să trăncănească, încet-încet începe să te exaspereze, dar nu ai puterea să-i spui să tacă, dracului, în pula ta, din gură, accentul lui îți stârnește amintiri dintre cele mai vii, vorbește gâjâit, precum tatăl tău, înainte să fie diagnosticat drept un viitor mort, babalâcul e din Patria Vinului, pe unde ai tot trecut și tu, de câteva ori, în altfel de drumuri, cele în care căutai să-ți potolești arsurile cărnii, poftele inimii, ura ta împotriva tuturor femeilor care te-au iubit, dar nu te-au înțeles, ți-au reproșat că ești crud și egoist, extrem de crud și extrem de egoist, până la urmă ți-a fost dat, asta știi, să cunoști dragostea în cele mai diferite nuanțe și forme, înregistrai, ca pe o rolă cinematografică, locuri, spații, oameni, toate extrem de întunecate, exact cum apărea și bunicul tău în fotografia aia pe care ți-a arătat-o sora ta mai mare, mustăcios și gras, aplecat peste o ulucă, gata-gata să se prăbușească de prea multă indiferență, căci un astfel de sentiment ți-a stârnit acel chip, o indiferență rece și calculată, precum un șarpe constrictor în timp ce se încolăcește în jurul unei păsări flamingo, râzi de această imagine, la tine, în câmpie, păsările flamingo sunt berzele, numai că au rotulele puse normal, vin de cum se topește zăpada, de la mama lor, din Africa subsahariană, doar vulpile și lupii le pot alerga în câmpia ta eternă ca moartea, dar numai atunci când nu găsesc nici un alt fel de hrană, te gândești că poate nu gesturile sunt totdeauna cele care pot exprima acest lucru, nu acțiunile, nu faptul că de fiecare dată ai renunțat la porția ta de fericire și pofte, la porția ta de dragoste și de confort, pe care, uite, câteva femei s-au tot oferit să ți le dăruiască, râzi și tu de accentul lui, cel care îți stârnește atâtea și atâtea amintiri, de două ori ai făcut acest lucru, prima dată într-o țară de limbă slavă, ți-ai luat băiatul de mână și v-ați plimbat printr-un orășel pavat strâmb, cu piatră cubică, ați căscat gura la minerate, era prima dată când vedeați așa ceva, la pozele morților înșirate prin vitrine și pe locurile de afișaj stradal, prin librării, privind cărțile însemnate cu litere din care nu pricepeați o iotă, prin magazine de dulciuri, căutând produse din miezi de nucă și din susan, caramelizate, bătând prăvăliile cu intrări joase în căutare de bluze aduse din orient, din mătase, din cașmir, căutând pantaloni bufanți, din velură, cum se purtau pe vremea când erai adolescent, căutând săpunuri de glicerină și din flori de lavandă, apă de trandafiri, tutun dintre cel mai divers, cu arome din lemn de cireș, de alun sau de santal, cumpărând curmale și rahat cu fistic, zmeură confiată, dulcețuri din fructe nemaiauzite, atunci, da, ai fost fericit, la fiecare prăvălioară, când nimereați o vânzătoare tânără și cu carnea tare, cu țâțe mari, cu fundul bombat, îi arătai un produs și tot insistai cu degetul asupra lui și-ți mergea gura, doamnă, băiatul meu e flăcău, ia-l acasă să-l faci bărbat, iar fiul tău râdea de se strâmba, ați râs amândoi de v-ați cocoșat, ați repetat figura de câteva ori, din ce în ce mai veseli, hai, te rog eu, ia-l acasă, nu e el bun de însurătoare dar parcă te-ar fute puțin, ați râs cu lacrimi, vânzătoarea, vorbitoare de limbă slavă, tot dădea din cap, semn că pricepe, da-da, în timp ce arăta și ea către produsul la care tot insistai, v-ați oprit, în cele din urmă, într-un parc, să înfulecați niște carne tocată băgată într-o chiflă, amestecată cu felurite arome, cea mai persistentă fiind aia de boia dulce, așa ai făcut și în Patria Vinului, de unde e moș Clismă ăsta, care se plânge, de cum ai venit, de când te-ai așezat în patul unui mort, că nu se poate căca, nu a mai ieșit afară de două zile iar asistentele sunt niște nenorocite, nu vor să-i facă și lui o clismă, spune că are nuci pe colon, ai trecut prin orașul ăla de unde e el și, din goana mașinii, tot strigai pe geamul portierei către femeile tinere, hei, moldoveanco, ia-mă și pe mine acasă la tine, da di șe, uăi, da di șe, păi să beau vin, să mănânc pastramă și să-ți fac un băiat frumos, uăi, îți spui că asta e fericirea adevărată, astea sunt acele momente magice, cu adevărat speciale, în care ai reușit, în felul tău ciudat și aspru, obtuz și mohorât, să-i spui că-l iubești, că el e singurul care poate substitui oricând bronhodilatatoarele, anxioliticele și antiinflamatoarele, stai cu fața la perete și cu genunchii flexați, te gândești că poate adormi și la trezire vei fi în cu totul alt loc, nu e nimic adevărat din ceea ce ți se întâmplă, totul e o farsă pusă la cale de un Dumnezeu pe care nici tu nu-l iubești și nici el nu te recunoaște drept fiu. Și încă nu ești pregătit să urci pe nici un fel de cruce, altfel nu ai simți dâra de pișat alunecându-ți de pe pulpe spre glezne. Sultană, am adus muezini, i-am cazat sub măslini, prin nisipuri, să mă anunțe, la fiecare ceas dintre rugăciuni, că timp e berechet să-mi fie dor de tine, de parfumul și de tot aerul pe care-l dislocă încântătoarea ta făptură, atunci când se furișează printre migdali, căci gleznele tale de gazelă sunt, sânii tăi sunt portocali pârguiți, buzele tale sunt apele râului care coboară, pulpele tale sunt un fel de vară toropitoare, nu se mai termină și nicicând și nu altfel decât minunat de cuminte și de firesc ne șade amândurora când stăm și ne legănăm în bătaia vântului, atât de departe unul de celălalt, atât de aproape unul lângă inima celuilalt. Vocația de escroace a fost una instantanee, reflexă, nu era bloc în care câtă o gospodină, cunoscută anterior pentru felul miraculos în care reușea să-și tiveze fustele confecționate din material ieftin, de cele mai multe ori bumbac sau cânepă, călcate toate în pliuri, la șolduri, pentru a masca, într-un fel deloc discret, formele opulente pentru cele trecute de vârsta a doua, uneori cu buzunare aerisite, după felul în care reușea, tot la fel de miraculos, să dea tacâmurilor de alpaca o strălucire aparte, frecându-le cu praf de cretă sau direct cu sacâz, toate primite ca dar de nuntă, cândva, în niște ani care s-au scurs toți, dar absolut toți într-un fel atât de întunecat că nici măcar nu a realizat trecerea lor, a fost un fel de efervescență, apa miraculoasă era la îndemâna tuturor, semn că poveștile despre fântânile fermecate au, de cele mai multe ori, corespondent în realitate: nicicând nu se mai văzuse așa ceva, cum poate o simplă apă, băută dimineața, pe stomacul gol, câte un pahar, să vindece cele mai felurite boli, de la gută și ulcer, reumatism și pilozitate, de la guturai și celulită, de la calviție și impotență, nevralgii, nevroze, cecitate și enterocolite, persoane cașectice, deopotrivă obezitatea și bubele dulci, schizofrenie și nefericire, până la boli rare, ale sângelui, boli cumplite, neoplasme apărute în zone unde nici un chirurg nu se încumeta să pătrundă cu nici un fel de bisturiu, la plămâni, la esofag, la duoden, de col uterin, tumori situate în cele mai teribile locuri, în lobul occipital și în măduva spinării, în oase și în nervii rahidieni. Vremurile nu numai că erau calde și lumea, în genere, credulă până la prostie, rugămintea era să vii cu sticla de-acasă, se ducea biata naivă, lovită brusc de vocația vindecărilor miraculoase, prin forțe de neînțeles și, mai ales, de netăgăduit, pentru toți ceilalți, ba chiar se iscase și un fel de concurență între ele, între zone și cartiere, care dintre cumetre au puteri mai mari, unele sporeau cu trecerea fiecărei zile, lumea avea nevoie de speranță, de o formă de a se agăța de ceva, de nou, iar în acele vremuri totul era absolut inedit, și revistele cu poze deocheate, și consignațiile pline cu produse până de curând interzise, cu ambalaje și etichete atât de frumos concepute că te lăsau năuc, era o surprindere generală, iată un fel de săpun care nu miroase a clei de oase, te gândești la asta cu un fel de dulce nostalgie, știi, din anii tăi tineri, ce fel de leșinătură de aer plutea în jurul unui oraș din inima unei pustietăți, se fierbeau, acolo, într-o fabrică, de-a valma, oase late de cornute laolaltă cu copite de cai, toți cândva năzdrăvani, copite cu tot cu cai, unii dintre ei încă vii... O, da moartea miroase atât de dulce, asta îți spui, iar acum, în sfârșit, există și altceva care nu miroase a sulf și a negură, a întunecime, a depresie și a moarte, care nu numai că e ieftin, dar îl poți cumpăra și folosi chiar și tu, mai ales că un astfel de produs era păstrat cu sfințenie, înainte, pentru momentele de cumpănă, când trebuia să ajungi la un medic adevărat, să nu te mai lase să te mai chinui și să-ți facă o cezariană, un avort ilegal, că și-așa erau destui mucoși la masă, să-ți taie fetița, abia săltată de pe oliță, în zona apendicelui și să elimine de-acolo durerea, puroiul și toată răutatea lumii, toată otrava ei, tot veninul, pentru operațiile de polipi și de amigdale, era o forfotă generală, stăteau pachetele de țigări cu denumiri dintre cele mai diverse și venite de peste mări și țări, extrem de elegant aranjate în rafturile vechilor magazine care, până nu demult, erau pline cu mazăre și fasole verde conservate în borcane reciclabile, pline cu detergenți ieftini și stive întregi de pești congelați, cumpărați pe câțiva leuți, taman buni pentru a-ți astâmpăra foamea, iar acum, pur și simplu, te duceai și băteai sfioasă la ușa apartamentului vecinei, cea cu care, până mai ieri, te împrumutai cu câtea linguri de ulei sau de zahăr, îți spui, uite cum se schimbă lumea, apa a devenit panaceu, umplea gospodina care și-a găsit vocația de felcer universal sticla aia cu apă de la chiuveta de la baie, unde tebeciștul ei soț își scuipa, de câteva ori pe zi, plămânii, răsucind niște robineți ruginiți, o punea pe masa din sufragerie, nimic altceva decât camera cea bună, plină de mileuri, cu nelipsitul televizor pe tranzistori, Sirius 207, pus în dreptul ferestrei, recamierul pe care zăcea o păpușă bucălată și care, dacă o aplecai, spunea mama, apoi se uita fix la apa aia din sticla pe care nu apucasei s-o speli cum trebuie, încă mai venea din ea un damf ușor de vin ieftin, de masă, vreme de câteva clipe, o clipă, două clipe, trei clipe, gata, spunea că apa se umple cu bioenergia pe care i-a transferat-o ea, totul va fi bine și la vară cald. Era o vreme a fenomenelor uimitoare, funcționa din plin efectul placebo, habar nu aveau bietele gospodine despre acest concept, important era că îți începeai ziua cu un tonus nou, boala nu se mai atingea de tine, erai totdeauna ca nouă, ba chiar până și oglinda din baie sau din ușa șifonierului vechi și mâncat de carii, te arăta mai tânără, mai voluptoasă, cine-i grasă-i și frumoasă, toată lumea bea așa ceva, până și cei care, la viața lor, nu băuseră niciodată un astfel de lichid, mirosind a clor și a mâl, cum pute toată apa câmpiei, ci doar orice altceva care putea să-i ducă într-o altfel de lume, a amețelii, a bunei dispoziții, a bucuriei, a speranței și a tuturor depresiilor din zorii zilei următoare, beau până și copiii, deși ei și-ar fi dorit un fel de băutură neagră, puternic acidulată și plină de cofeină, adusă de americani, înfloreai bând acea apă magică, descopereai că foștii tăi vecini prosperă de pe urma acestei afaceri, nu ți-ai zis că e vorba, la mijloc, de prostie, cât de necesitatea celorlalți de a crede în ceva, de a se raporta la ceva, de a spera totdeauna ceva. I-ai privit cu infinită compasiune pe toți cei care beneficiau de pe urma unor astfel de slăbiciuni ale oamenilor, cum la fel de compătimitor i-ai privit și pe cei care așteptau să se lase întunericul, ăla dens, ăla ermetic, pe străzi, îi priveai pe bărbați furișându-se în dreptul unui geam luminat ca de Crăciun, era acolo un magazin cu produse muierești, dintre cele considerate, până atunci, rușinoase, iar bieții oameni, mânați de instinctele cele mai primitive, năvăleau în turme și căscau ochii la vitrina aia luminată atât de frumos, de viu, de colorat și unde niște manechine, părând femei vii de-a dreptul, stăteau aproape despuiate, aveau locurile rușinoase acoperite cu un fel de cârpiță semitransparentă, modelată în fel și chip, ca un fel de mileu precum cel de pe televizorul din sufragerie, Sirius 207, cu imprimeuri, cu dantele, de o finețe nemaivăzută până atunci, din vâscoză, din mătase, din nailon, unii îi ziceau lycra, de in. În plus acele manechine nu aveau pic de păr pe ele, nici măcar în acele locuri atât de intime și care cu greu erau văzute până și de soți, în momentele de tandrețe brutală, furișată, cât să nu audă vecinii, copiii de dincolo, din camera vecină, despărțită de un perete iluzoriu, priveau prostiți, priveau și înghițeau în sec, priveau cum sânii pot fi un fel de muguri de piersică, de un roz ce-ți lua mințile, stăteau și parcă nu ar mai fi plecat, în veci, de-acolo, nicăieri, niciunde și mai ales în locul acela pe care ei îl numeau acasă și unde, până de curând, consoarta era o prăpădită lucrând la bricolaje și fabricile de textile, iar acum, brusc, a devenit o doamnă stilată și încărcată, dar încărcată până la refuz cu bioenergie. Sultană, știu că ți-am adus ofrandă miei tineri, smaralde și împărății, apă de trandafiri, șerbeturi și cămile neînsetate, toată mana căzută din cer, cât să-ți hrănești tot norodul, herghelii de armăsari neînvățați cu căpăstrul, facerea lumii, facerea morții, tot pământul de pe lumea asta și de pe lumea cealaltă, sultană, nimic nu ai vrut, nici rubine, nici palate, nici mătăsuri, nici metal lucitor în soarele deșertului, pe mine m-ai vrut drept jertfă, sultană, pe mine, uite capul meu prăvălindu-se la picioarele tale, lângă butuc, sultană! Te gândești că totdeauna bărbații iubesc mult mai profund decât femeile, iubesc până la crimă, iubesc până la urlet, numai că, de cele mai multe ori, nu știu să-și exprime complexitatea sentimentelor decât printr-o formă absolut primitivă, brutală, laconică, extrem de simplă și de cinică: te omor, fă! Îți spui astea în timp ce rememorezi că și tu ai trecut printr-o astfel de formă de manifestare a sentimentelor, gândul crimei s-a insinuat treptat, iar ea a ghicit că ți se întâmplă asta, ți-a citit toată această rătăcire în ochi, toată această pornire, din ce în ce mai pregnantă, asta a făcut-o să fugă de tine, știindu-te nu neapărat un om violent, ci unul teribil de îndrăgostit. Și i s-a făcut frică. Tare frică. De tot ceea ce reprezenta dragostea pe care i-o purtai: niciodată nu a fost educată să fie iubită astfel, într-un fel organic, aproape mistic. Acest fapt l-a realizat, din ce în ce mai mult, pe parcursul derulării relației, asta a speriat-o teribil, știind că nu e demnă de o astfel de formă de dragoste. O astfel de formă dementă de dragoste. Ți-a și spus-o, de altfel, în felul ei simplu de a percepe ceea ce ți se întâmplă: Ursule, îmi e frică de tine! Tare frică! Desigur, acum îi cauți scuze imaginare pentru felul în care a înțeles să se lepede de tine și de tot ceea ce reprezentai în viața ei, de tot ceea ce o bulversa atât de profund și până aproape de mistuire, făceați dragoste, prin hoteluri de mâna a doua, închiriate cu ora, iar mișcările voastre semănau cu cele ale tulburaților obsesiv-compulsivi, ale epilepticilor, nu erau neapărat acte sexuale în sine, repetate aproape la nesfârșit și în moduri dintre cele mai diverse, ci mai mult o formă infinit de intimă de contopire, de amestecare, de aglutinare. Și a simțit asta, într-un mod instinctiv, așa cum simt femeile, într-un fel pe care bărbații nu-l vor putea înțelege vreodată. Nu erai bărbatul care ar putea deveni tată, un bărbat uzual, cu serviciu de la 8:00 la 17:00, cel care, după ce mănâncă și felul doi, de regulă ostropel de pui, se așază, mulțumit, într-un colț de pat, privind, în gol, ecranul televizorului, plimbând un eventual cățel de apartament, ducând gunoiul sau făcând restul treburilor casnice, cele care copleșesc și ucid, prin ritmicitate și obișnuință, prin aplatizare, prin rutină, orice formă de dragoste. A simțit că poate suporta un astfel de om, dar că e extrem de neproductiv să-ți petreci o viață alături de o astfel de ființă care nu știe să iubească decât într-un mod extrem de egoist. Extrem de crud și extrem de egoist. Într-un mod criminal. Toate femeile care te-au iubit, într-un fel sau altul, ți-au spus același lucru și e ciudat cum au ajuns, într-o formă sau alta, analizându-te în situații dintre cele mai diverse, de la cele obișnuite la cele limită, că ai astfel de caracteristici. În schimb, tu le negi cu vehemență! Le negi cu obstinație! Le negi pur și simplu și, când spui asta, faci gesturi ca și când ai bate aerul cu pumnii, îl muști, îți tremură mușchii feței, ți se insinuează pe chip un rictus care exprimă o infinită ură, o ură viscerală, l-ai împunge cu un cuțit și i-ai secționa aorta. Minți! Toate mințiți, asta îți spui, toate sunt niște mincinoase, niște prefăcute, niște lașe, niște femei de nimic, care nu visați decât confortul unui apartament de 76 de metri pătrați, zilele de leafă și indivizi dresați să ducă plozii la grădiniță, dimineața, indivizi gata să se prefacă extrem de respectuoși cu coana mare, soacra, viitoarea bunică, aia care atât de multe a văzut prin viață încât are impresia că le știe pe toate, doar că vă este teamă că dragostea poate îmbrăca astfel de forme de exprimare nu neapărat rafinate, ci primitive, organice, misterioase, tulburător de tumultuoase, căci aici ați ghicit, asta ați realizat, cu modul vostru perfid de a înțelege lucrurile și de a vă conserva, nu sunt omul care devine un robot care poate fi setat în funcție de necesitățile voastre, uzuale sau biologice. Iubești sau nu iubești, nu există cale de mijloc, nu există nici o formă de compromis atunci când e vorba de dragoste. Iubești și îți imaginezi că poți decupa forma spațiului în care anterior a fost ea, că poți decupa o alee pe care a pășit ea și o poți duce cu tine, cât mai departe, în cortex, acolo de unde amintirile nu pot fi șterse în veci. Nici măcar dincolo de moarte. Și-ți spui toate astea în timp ce ești într-o stare de veghe, dormi cu toate simțurile ascuțite la maxim, dar parcă nu te poți mișca, nu îți poți coordona mușchii și impulsurile neurologice, îl auzi cum strigă și sari, efectiv, din pat până în tavan, în cele din urmă, plânge, în vreme ce se târăște cu lăbuțele din spate paralizate, tati, ce mi se întâmplă, ce mă doare și de ce mă doare? Dar tu nu ești un astfel de om, care să aibă astfel de preocupări extrem de comune, de placide, ești un mănunchi de nervi și de ură, încerci să-l ridici și-ți dai seama, după felul în care chelălăie, că-l doare și mai tare, nu este primul cățel care-ți moare în brațe, doi căței morți înseamnă un băiat trecut de adolescență, cam așa măsori tu vremurile, timpul, știi că asta e momentul, că exact asta urmează să se întâmple, e puțin trecut de miezul nopții și el plânge ușor, inima ta de bărbat, care nu este altceva decât extrem de crud și extrem de egoist, aproape că nu mai bate, crezi că vei leșina din cauza stării de totală confuzie în care te găsești, Doamne, nu din nou, nu iar, te rog, el te privește cu niște ochi rotunzi și umezi, tati, ce mi se întâmplă, dar nu ești tu omul ăla care să fie un tip atât de comun încât să se poată atașa de un biet cățel, imperialul tău gălăgios și limbist, care pufnește când nu-l bagi în seamă, nu ești tu omul care să-și petreacă timpul cu astfel de bazaconii, cu astfel de platitudini specifice oamenilor mici, tu ești crud și egoist, așa au spus toate care au căutat un pretext pentru a fugi, pentru a te uita, pentru a te da dracului, cu felul tău complex de a nu avea habar să-ți exprimi sentimentele, cu felul tău întortocheat de a îți arăta dragostea, de a o mărturisi, nu altfel decât prin gesturi, în situații toate capitale, în situații limită, da, ești omul care știe să iubească până la final și pe care te poți baza oricând, în orice stare, taci cu tata, rezolvăm asta imediat, suni la toți medicii veterinari din zonă, îi înjuri, îi trezești din somnul rem, din somnul de veci, te înjură, la rândul lor, du-te-n pizda mă-tii, cu cățelul tău cu tot, care moare, pentru atâta lucru mă deranjezi? Și nu ai habar ce trebuie să faci, în vreme ce cățelul tău, care are toate semnele specifice unui atac vascular cerebral masiv, te întreabă ce i se întâmplă, acționezi instinctiv, acționezi cu infinită afecțiune, așa cum numai tu ai habar să iubești, într-o formă pe care toți ceilalți nu vor avea habar să o înțeleagă, cine, dracului, să vină, la ora 3:00 din noapte, pentru o banală eutanasie, pentru câțiva leuți, în vreme ce el plânge și te tot întreabă de ce nu mai poate lătra, de ce nu-și mai simte lăbuțele din spate, de ce ești un tătic rău și nu faci o minune cât să-l vindeci, pui dopul la cadă și lași apa să curgă, să curgă, o, da, ești crud și egoist și nu ai habar decât să iubești într-un mod criminal, îl scufunzi în apă, îl ții acolo, cu capul la fund, până când viața i se scurge din trupul micuț, până când nu mai plânge, până când dispare orice urmă de durere, până când te vezi în oglinda de deasupra chiuvetei nu altfel decât livid, ești un rictus enorm, nu te vezi altfel decât cum te-au descris ele, deșteptele, bestiile, comodele, gospodinele, coafatele, aranjatele, îngrijitele, extrem de lapidar și parcă punându-ți o ștampilă eternă: crud și egoist! Nu ți-a cerut decât să-i cumperi piersici, urâtule, asta vreau de la tine, ce zici, îmi poți cumpăra? Iar tu ți-ai spus că-i vei aduce livezi întregi, orașe întregi, nopți și lumini toate explodând pe un cer văzut numai de voi, asfințituri privite printre degete, până devin irizante, discuri de vinil, mii de astfel de discuri imprimate cu Marșul nupțial al lui Mendelssohn, Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, paiete și confetti, pietre micuțe și înghițite de pești aplatizați, din zonele bentonice, acolo unde e o liniște absolută, unde răul nu poate pătrunde, unde e o tăcere este atât de intensă, desăvârșită, mistuitoare că numai voi o puteți percepe și înțelege, numai voi o puteți accepta, să fie numai ale ei, să fie văzute numai de ea și de nimic altceva, nici de anotimpuri, nici de scurgerea nisipoasă a timpului, nici de încărunțirea sub praf a lucrurilor, până ajung, la rându-le, praful care va îmbrăca alte lucruri, într-un ciclu nesfârșit, până când nu-și mai găsesc utilitatea, toate ascunse la tine în inimă, livezi abia înflorite, colorate precum e saliva după ce se amestecă puțin cu sângele, o spumă rozatică, după un infarct capital. Nu puteai înțelege, în acele vremuri, ce este acela un salt tehnologic și nici de ce, în zona ta, în micul tău univers vizual, mărginit de o baltă aproape secată, o cocoașă de deal în lateral și, drept în față, o ridicătură care se continua, de la dreapta la stânga, spre nicăieri, un loc aparte îl aveau locomotivele cu aburi. Le vedeai, zi de zi, fornăind, toate tuciurii și aruncând aburi grei spre cer, urlând disperat, ca strigătul unei femei care e atacată, în plină noapte, de vreun câine de stână sau de către nebunul satului, de furi și de ticăloși cuprinși de fierbințeală, de fantasme știute numai de ea, le simțeai prezența fizică și-n timpul în care adormeai, cu un deget înfipt între buze, cu vârful lipit direct de cerul gurii, forma prin care încercai să-ți suplinești lipsa de afecțiune, lipsa de hrană și, în general, toate lipsurile inventate de Dumnezeu, de la teama de lumină când toți copiii din sat sunt chinuiți de rujeolă, până la spaima viscerală că ai putea fi mușcat nu de șoareci, câtă vreme credeai că sunt niște animale plăpânde, sperioase și veșnic înfometate, ca și tine, ascunzându-se în spatele sacului cu sare gemă, din antreu, ci de vulpile care latră, vulpile costelive, abulice, cu ochii sticloși și care încep să se comporte precum câinii, la vederea apei, cele atinse de rabie și care pot împrăștia molima în aer, pe lucruri, pe opaițe, iar lumina acestora s-ar fi alienat și ea definitiv. Abia mai târziu, când ai plecat prima oară din satul acela, din capătul acela de lume, cu un șir de vagoane trase de o locomotivă cu motor diesel, ai înțeles că prin viață te poți mișca fie sincopat, greoi, pufăind, dacă ai la capăt o locomotivă cu aburi, fie alunecând pur și simplu printre toți ceilalți oameni, oricât de dens ar fi ei sau aerul dintre aceștia, printre obiecte și zile, printre străzi și iubiri mai mult sau mai puțin inventate, mai mult sau mai puțin chinuitoare, istovitoare, în fond așa ți-ai imaginat că arată iadul, acuma știi asta cu certitudine de unde nefireasca preocupare a ta legată de acele mașinării înfiorătoare, care puteau despica un om în două, cu roțile lor uriașe și negre, ascuțite pe partea interioară a șinelor, ca niște cuțite, ca niște topoare, tot urlau și când gerul devenea de sticlă, și când salcâmii se chinuiau să înflorească de fiecare dată în alt mod, de fiecare dată la fel de bizar, și când berzele se scuturau de praful câmpiei și plecau pur și simplu în niște locuri pe care încă nu ți le puteai imagina, unele unde copacii rămâneau verzi tot timpul anului, unde păsările aveau cuiburi pe care nu le părăseau niciodată, precum părinții ticăloși, unde lumea, în general, era veșnic zâmbitoare, cu siguranță că așa arată și paradisul, în vreme ce iadul e un fel de locomotivă cu aburi, asta credeai, e toată numai fier și cazane, acolo ajungi să arzi pentru totdeauna, în burta acestei bestii, iar un om rău, murdar din cap până în picioare de funingine și mirosind a rachiu ieftin, va arunca peste tine grămezi întregi de lemne, de cărbuni, de pucioasă, așa-ți închipuiai apocalipsa, asta aveai în fața ochilor în vreme ce maică-ta, la acea vreme o mucoasă, silabisea dintr-o Biblie jerpelită, ăsta este diavolul și ăsta este modul tău de a sfârși în cazul în care te trezești în mijlocul nopții și ceri o bucată de pâine în vreme ce pe plită există doar o oală de ceai cu izmă sălbatică. Merge legănat, îi spui că-i Rilă-Iepurilă și că are tălpile oarbe, știe că tot mustăcești, te privește și-i citești în ochi nu numai încuviințarea deplină, tacită, complice, dar și o capitulare pe care și-o acceptă cu o bucurie pe care nu și-o poate imagina și pe care nu ți-o poate mărturisi în alt mod. Și-ai oprit-o acolo, într-un furnicar de oameni, copleșit de intensitatea momentului, de felul în care înțelegea ea să-ți transmită că totul va fi bine, foarte bine și până la capătul lumii, până la sfârșitul veacurilor, până la învierea morților, într-un oraș străin și care încerca să te elimine, ca pe o grefă nereușită, un fel de ciot într-o rană care e pe cale să se vindece, pe care încercai să-l înțelegi și realizai că, oricât te străduiești, e peste puterile tale de a ți-l face prieten, de a-l percepe și de a ți-l lua părtaș la bucuriile tale, la înfrângeri, la modul tău de a dormi, pe furate, hoțește, cu simțurile ascuțite la maxim, ca și când ai aștepta, în fiecare clipă, să se petreacă ceva absolut neașteptat și care să schimbe ordinea firească a lucrurilor, a stărilor, a felului în care iubeai, a modului la care te raportai tuturor celorlalți, la tot ceea ce te făcea, la acel moment, atât de viu, atât de mistuitor și de înflăcărat de parcă urma, în clipa următoare, să te transformi într-o făclie vie, luminând colțul acela de lume, bucata aceea de timp, spațiul acela unde încăpeați numai voi, știu, i-ai spus, știu, uite o piersică! Nu înțelegeai lumea și nici acum nu ai certitudinea că poți face asta, mai ales că au fost nevoie de ani întregi până să realizezi că foamea se poate astâmpăra în diferite forme, dar mai ales că nu lipsa alimentelor este cel mai cumplit fapt care ți se poate întâmpla, nu acest lucru te poate face să dobândești cele mai josnice deprinderi, acelea de a fura, de a te strecura, de a acapara ceea ce nu a fost niciodată al tău și nici nu va fi câtă vreme actul de deposedare al unui bun, raptul, fie el și al unui suflet, nu înseamnă în mod neapărat că acela devine proprietatea ta. Asta ai înțeles mai târziu, că lumea e cuprinsă de o altfel de foame, imaterială, care e mult mai mistuitoare decât cea dată de lipsa hranei, există o altfel de absență pe care o simți într-un alt mod, mult mai copleșitor și care te poate ucide într-o formă mult mai rafinată, uscându-te, pur și simplu, secându-te, efectiv, pe dinăuntru, abrutizându-te. Pentru o clipă sau poate pentru câțiva ani care au durat cât o clipă, ai crezut că poți face asta, că e firesc să te bucuri de ceea ce nu-ți aparține, de ceea ce nu a fost, nu este și nici nu va fi al tău niciodată, ai avut, la rându-ți, această șansă, dar nu ai știut s-o materializezi, dragostea are timpul ei, perioada ei de incubație, ca orice boală, apoi te mistuie după care se stinge într-un fel de ceață densă în care se pierd toți cei care s-au decis să moară, să devină ofiliți, pur și simplu, să dispară într-un mod absolut și pentru totdeauna, te minunezi cât ai putut s-o cauți deși ți-a fost mereu atât de aproape, ai purtat-o atâta timp cu tine, fără să ai habar, deși mai tot timpul ai căutat-o prin orașe străine, unde te simțeai stingher precum un pui de antilopă gnu părăsit în mijlocul savanei, printre hiene, pe străzi cu nume care ți se păreau ciudate și calde, pavate cu pietre colorate, cu feldspat și turmalină, cu crisocola și heliodor, așa le-ai păstrat în memorie, strada Nouă, strada Aristide Karadzali, Cobălcescu, Ioniță Sandu Sturdza, străzi pline de iederă cu fructe zemoase și otrăvitoare, prevestitoare de nenorociri, multe din ele fiind închipuiri, percepția ta greșită asupra universului proxim, singurul care te-a interesat, cu adevărat, vreodată și singurul care contează, îți spui, îți repeți obsesiv, îți repeți într-un mod mecanic, spunându-ți că acesta este adevărul și nimic altceva, deja ai convingerea că lumea îți e un mediu în care te simți extrem de confortabil, îl înțelegi pe deplin, ai o nesfârșită apetență spre cunoaștere și o infinită doză de înțelegere cu tot ceea ce te înconjoară, e spațiul tău absolut, spațiul tău în care te simți protejat și perfect, un fel de coral crescut singur, extrem de singur, sub un ocean definitiv înghețat. Atât ai luat cu tine din acele vremuri, când încă îți imaginai că viața e un fel de magazin cu jucării, un fel de cofetărie de unde puteai înfuleca orice și fără să plătești, fără să plătești, Doamne, îți spui, câtă sfântă și mare inconștiență, câtă sfântă și mare extravaganță, câtă sfântă și mare nerușinare, modul în care ea a reușit să-ți împărtășească faptul că ești acolo, sub coaste, sub nervi, sub vase, sub tendoane și mușchi, un fel de pecete care nu mai poate fi ștearsă de nimeni și de nimic, mult mai târziu ai conștientizat că în restul timpului, în tot ceea ce a urmat acelui moment nu ai făcut altceva decât să o cauți, în diferite forme, nuanțe, gusturi și stări, în toate celelalte femei care ți-au trecut, pentru un timp, prin față, spunându-ți că lumea nu poate fi imaginată altfel decât începând cu tine, pe ea, cea care îți cerea piersici, iar tu i-ai promis livezi întregi, dintr-un rai imaginar, indiferentă la modul la care le dobândeai, nu-i păsa, atât ți-a cerut și, la schimb, ți-a dat pentru o clipă senzația că ești indispensabil, că viața se poate sfârși imediat cum îi dispari din raza vizuală, extrem de îngustă, râzi în sine la acest gând, mioapa ta dragă, mioapa ta care nu avea ochi decât pentru tine, cea care te-a învățat să-l adori pe Mendelssohn, revoltatul, nu era mai departe de marginea patului și între voi o imensă prăpastie, acolo unde încercați să vă descoperiți unul pe altul, cu o foame blândă și introvertită, un fel de ură ținută vreme îndelungată mocnită, captivă, înțelegi pe deplin că asta ai făcut în tot celălalt timp în care ea nu a mai fost, le-ai urât pe toate celelalte femei la fel de mult, de intens, de neprevăzut, acceptând, în cele din urmă, cruntul adevăr. Ți-ai dat seama că nu e prima dată când ai în fața ochilor o astfel de imagine, cu un colț de gară și, dincolo de ea, ghicindu-se, printr-o vale îngustă, locomotiva diesel, nu cea cu aburi, care te-a speriat atâta timp și într-un mod ireversibil, sentimentul de deja vu a fost aproape instantaneu și extrem de copleșitor, pentru o fracțiune de secundă ai retrăit ceea ce ți se întâmplase cu două decenii în urmă, când ți-a spus, în felul ei extrem de simplu și extrem de timid, că totul va fi bine, urâtule. Și uită-te, la acest moment, încovoiat de acea amintire pe care ai purtat-o cu tine atâta amar de timp, privind alți ochi ai unei alte femei, mereu ai altei femei, da, asta ai făcut în tot acest timp, îți e din ce în ce mai clar acest aspect, nu ai făcut decât să o cauți, niciodată nu ai încetat să o cauți, înțelegi că nu mai ai nimic de mărturisit, te gândești la toate acestea în vreme ce stai pe partea dreaptă a corpului, într-un pat al unui om care murise doar cu câteva ore în urmă, nu ai habar cum se numea și cui, pizda mă-sii, să îi pese de atâta lucru, îți urli pe interior, în vreme ce colegul de rezervă se joacă pe telefonul mobil, gâjâie și scuipă, pufnește și te exasperează cu întrebările venite parcă de la un tarat, legate de neputința lui de a defeca, astfel te încurajezi, spunându-ți că ea e cea care te-a făcut să crezi că totul va fi bine și nimeni în afară de ea nu-și ține promisiunile, nici măcar Dumnezeu, după atâta timp te frământă întrebarea de care ai fugit mereu, cum ar fi fost viața ta alături de ea, dacă ar fi putut suporta lipsurile de orice fel, de la cele mai elementare și crunte, până la nebunelile tinereții tale, îți dai seama că până și în viața ta ai fost extrem de absent, nu numai în viața celorlalți, tot timpul ai încercat să te ascunzi, fie lângă un sân abia înmugurit, între pulpele calde ale oricui era dispusă să te accepte, să te primească, să te bucure și, într-un fel, să ia o parte din tine, după care să se grăbească să-ți lepede pruncii, ca și când ar fi avut pe dedesubt, în uter, un fel de stigmat, împovărate de sentimentul culpabilității și de faptul că, într-un fel pe care nu l-ai înțeles nici până acum, realizau, într-un mod absolut instinctiv, că tu nu ești acolo, că ești în permanență un indiferent incurabil, că felul tău reptilian de a iubi, rrrece, cu ură, cu o infinită dușmănie, e forma prin care încerci să te vindeci de ceva pe care ele nu-l puteau percepe și nici pătrunde. De fiecare dată ai făcut la fel: le-ai întrebat, după ce le-ai răscolit carnea, nopțile, visele, neputințele, fricile, pe fiecare în parte: ce vrei de la mine? Abia acum realizezi că întrebarea era un fel de capcană, un fel de cod pe care ele nu aveau de unde să-l cunoască, un fel de metodă extrem de infailibilă de a nu te învinovăți, ți-au înșirat mii și mii de cuvinte pe care nu le-ai tratat altfel decât ca fiind simple baliverne, insomniile tale le vreau, ursule, după care Diannne se apuca să-ți șteargă ochii plini de cearcăne, vreau să-ți dau din aerul meu, te-a mințit o alta, văzându-te că nu îți este niciodată deajuns, vreau să-ți fac toți copiii pe care ni-i va da Dumnezeu, de fiecare dată răspunsul a fost greșit, greșit, greșit, cold, baby, cold, deși acesta ar fi fost de o simplitate care până și acum te uimește: vreau să-mi dai o piersică, urâtule! Cât de departe sunt toate acestea, azi, parcă nu ție ți s-au întâmplat, ci altcuiva de care nu te leagă absolut nimic, un om care a murit pur și simplu, la un colț de stradă dintr-un oraș imens de străin, de indiferent, de vindicativ, care nu a dorit să-l accepte, să-l suporte și să-l înțeleagă. În fond, de ce ar fi făcut asta? Ce i-ai fi dat tu, la schimb? Căci totdeauna trebuie să existe un transfer echitabil, fie că e vorba de sentimente, de materializarea acestora, fie că e vorba de ceva mult mai prozaic, uite, măi, am sădit un arbore în mijlocul bulevardului, o livadă întreagă de piersici, coroanele acestora vor exploda în flori rozatice, cum e saliva după ce se amestecă cu sângele, după un infarct capital, dracul să te ia de gunoi!