Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 22

Omului care moare, trebuie să-i crească un salcâm pe piept. Dacă salcâmul face flori albe, înseamnă că a fost un om bun. Dacă florile sunt roz, înseamnă că omul care a murit a iubit mai mult diminețile. Cine iubește răsăritul Soarelui, e un om care nu așteaptă să fie năpădit de ciulini. Orice om năpădit de ciulini, e unul pe care nu-l mai ascultă nici măcar umbra. În vreme ce el o ia pe-o uliță, umbra lui pleacă pe alta. Se regăsesc abia în moarte, după ce omului îi crește un salcâm pe piept și umbra acestuia îi acoperă sufletul. Salcâmii trebuie stropiți cu apă vie. O astfel de apă o au fântânile care au ruginit din cumpene. Fântânile care au cumpenele ruginite se găsesc numai la răspântii. Acolo, e suficient spațiu cât să te poți rătăci. Cine se rătăcește, nici nu mai poate plânge măcar. Cel rătăcit are ochii uscați și din ei nu curge decât praf. E ca un nor care nu are apă, ci doar tușește. Câteodată, în loc de praf, omul rătăcit poate lăcrima sânge. Dar numai atunci când îi crește un salcâm cu flori roz pe piept, asta pentru că a fost unul dintre aceia care au murit și care au iubit răsăriturile. Fântânile care au apă moartă, se găsesc pe la porțile bănățenilor. Apa moartă ajută sufletele să se împace unele cu altele. Bănățenii beau această apă și de aceea tata le spune că sunt niște morți. Vă fut morții-n cur, morților! Așa le spune tata. Bănățenii, însă, nu zic niciodată nimic. Se uită lung, până când ochii lor devin două cuțite. Cu astea, se apucă să felieze câmpia, de parcă ar fi un colț de mămăligă uscată. O bucată ție, o bucată ție. Și încă nu-i pământ suficient cât să sature pe toată lumea! Tata spune că bănățenii sunt niște morți pentru că, oricum, oamenii ca ei ar fi trebuit să ajungă la Canal. Și să sape în piatră. Ei și umbrele lor. Canalul ăsta e un loc în care putrezești de viu. Putrezești întâi pe dinauntru, precum copacii care au fost năpădiți de viermi și care rămân fără aer. Astfel, aceștia încep să se scarpine, atât de frenetic, ca și când ar fi alergați de albine, până le cresc scorburi în burtă. Ca să aibă și ei pe unde respira. Bănățenii ar fi urmat să fărâme în piatră până când ar fi rămas fără degete. Apoi fără brațe. Când nu ar mai fi avut cu ce să sape, ar fi urmat să facă asta umbrele lor. Tot așa: până rămâneau fără unghii, fără degete, fără palme. Umbrele fără brațe, însă, nu sunt nici măcar sperietori. Sunt doar suflete care nu și-au găsit odihna. Adică tot aleargă pe la răspântiile alea unde sunt fântâni care au cumpene ruginite și apă vie, de teamă să nu rătăcească și să fie năpădite de ciulini. Cât să nu se apuce, apoi, să le curgă praf din ochi. Sau sânge. Așa că bănățenii de la noi din sat sunt niște norocoși. Au fost aduși în câmpie cât să nu aibă unde fugi. Poți pleca spre oriunde că tot la răspântii ajungi. Iar aici trebuie să fii foarte atent, să nu pleci tu pe un drum și umbra ta pe un altul. Iar bănățenii sunt niște fricoși. N-au curajul să plece nicăieri, de teamă să nu se rătăcească de umbre. Așa că și-au făcut case cu un singur coș. Sunt case unde berzele vin și lasă cât de mulți copii pot. Asta se întâmplă primăvara. Iarna, în schimb, vin cucuvelele și răpesc și ele câți copii pot. Îi duc în spate. Zboară cu ei până când pe cer nu se mai zărește decât un punct negru. Orice punct negru, pe cer, e un copil care s-a tot rugat să fugă de-acasă. Cucuvea, cucuvea, du-mă tu la o cișmea, du-mă tu la o fântână / care are apă bună! În schimb, eu sunt foarte curajos. Când Soarele e deasupra capului, umbra mea îmi intră în carne. Se ascunde în mine. Mai întâi se face din ce în ce mai puțină. Și eu așa cred: nu că m-am rătăcit de ea, ci că a intrat în mine. Stă acolo până se satură. Na, umbră, satură-te! Iar ea, de bucurie, începe să hăpăie. Ce să mănânc din tine, Suli? Și-ncepe să cotrobăie pe sub piele. Pe sub carne. Prin oase. Eu știu ce caută. La amiază, umbra îmi caută sufletul. Și-l caută degeaba, câtă vreme acesta a plecat demult. Ca să-l găsească, trebuie să mă transform într-un om năpădit de ciulini, adică să nu îmi placă diminețile. Abia după ce voi muri, din piept o să-mi crească un salcâm cu flori roz. Și numai atunci, peste suflet va coborî o umbră, cum numai Dumnezeu o are în palmele împreunate a rugă. Cu ele soarbe ba apă vie, ba apă moartă, că nici el nu mai știe dacă tot așteaptă să fie mâncat de viermi, pe dinăuntru, cât să se transforme într-un copac care respiră din scorburi.